Bizara impunere în forţă a homosexualilor

Dictatura gay s-a instituit deja în Uniunea Europeană

 
de Alexandru Amititeloaie

Constatăm, pe zi ce trece, că statul de drept şi democraţia devin nişte concepte abstracte, fără nicio legătură cu practica guvernării. Ele sunt invocate într-o  manieră demagogică şi ipocrită doar pentru a descuraja curentele de opoziţie faţă de măsurile discreţionare ale puterii, opoziţie care exprimă, de fapt, starea de spirit, interesele legitime şi voinţa maselor.

Chiar şi operaţiunile de reprimare a protestelor sociale tot pe ideea „statului de drept“ şi a „democraţiei“ sunt justificate faţă de opinia publică. Acest mod de a guverna a pătruns agresiv şi în activitatea organismelor UE, inclusiv a Parlamentului, care se pretinde autoritatea reprezentativă a popoarelor din spaţiul comunitar. Parlamentul oricărui stat pretins democratic şi, cu atât mai mult, un parlament european ca expresie a unei democraţii evoluate, n-ar trebui să întreprindă niciun act care să nu fie mandatat sau agreat de popor. Dar nu numai că în deciziile pe care le iau le lipseşte agrementul popular, ci chiar se încăpăţânează să ignore opoziţia manifestă a maselor şi să recurgă la mijloace violente pentru a le reprima protestele.

Am considerat necesară această introducere, pentru a înţelege că, dacă parlamentul nu lucrează în interesul maselor şi voinţa acestora n-are nicio valoare în deliberările sale, înseamnă că, sub masca aşa-zisei democraţii, o forţă mai puternică le dictează actele ce le adoptă şi acest fapt ar trebui să ne îngrijoreze. Deci este vorba de o forţă mai presus de voinţa maselor, de care „aleşii“ sunt mai strâns legaţi şi dependenţi decât faţă de cei de la care primesc votul de învestitură.

Numai aşa se poate explica şi adoptarea, la începutul lunii februarie 2014 de către Parlamentul European a raportului Lunacek, deşi opinia publică informată, înţelegând ce pericol reprezintă acesta pentru viitorul popoarelor europene, a făcut presiune asupra europarlamentarilor să nu-l voteze. Dacă nici în anul electoral al europarlamentarelor nu s-a ţinut cont de opoziţia maselor faţă de acest raport, înseamnă că voinţa acestora, exprimată prin vot, nu mai are nicio valoare.

Drepturile LGBTI – obiectiv prioritar al UE

Ulrike Lunacek, eurodeputat austriac, activistă pentru drepturile minorităţilor sexuale, a reuşit să impună pe agenda Parlamentului European un raport, ce-i poartă numele şi care reprezintă „foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen“, după cum sună şi titlul său.

La prima vedere, n-ar fi nimic nefiresc, având în vedere că lumea liberă şi democratică se pronunţă împotriva oricăror discriminări, inclusiv pe criterii sexuale. Dar, din conţinutul raportului rezultă cu totul altceva şi anume, nu intenţia de a apăra persoanele ce împărtăşesc acest mod de viaţă împotriva persecuţiilor şi discriminării, ci o anumită îndrăzneală de a impune şi legitima ca normale astfel de comportamente, de a le asimila din punct de vedere juridic cu cele fireşti. Se pregăteşte deci un dictat, travestit în aşa-zisele drepturi ale unei minorităţi care, dacă lumea nu se trezeşte, ar putea să devină majoritară. Cel puţin raportul despre care vorbim şi rezoluţia adoptată de Parlamentul European în baza lui spre un asemenea obiectiv ţinteşte.

Cine are curiozitatea să lectureze aceste documente va constata că aşa-zisele drepturi ale comunităţii LGBTI (lesbiene, gay, bisexuale, transgen şi intersexuale) devin deja un obiectiv prioritar pe agenda de lucru a întregului aparat birocratic al UE. Se creează impresia – şi s-ar putea să nu fie doar o simplă impresie – că raţiunea de a funcţiona în continuare a comunităţii europene constă în a produce o schimbare radicală în rău a modului de viaţă al popoarelor europene, în a le obliga să abandoneze tradiţiile şi valorile pe care s-au întemeiat, pentru a le putea schimba într-o masă amorfă, fără vitalitate şi, mai ales, fără identităţi culturale. Fiind o foaie de parcurs, rezoluţia face deocamdată doar recomandări statelor şi comisiei uzitând expresia „ar trebui“ sau „este obligatoriu“.

Astfel, potrivit unei prime măsuri din această rezoluţie, „Comisia ar trebui să depună eforturi pentru a garanta respectarea drepturilor existente în întreaga sa activitate şi în toate domeniile în care este competentă, prin integrarea aspectelor legate de drepturile fundamentale ale persoanelor LGBTI în întreaga activitate din domeniu – de exemplu, la elaborarea viitoarelor politici şi propuneri sau la monitorizarea punerii în aplicare a legislaţiei UE.” Deci, în tot ce va face Comisia în continuare, va trebui să acorde întâietate „drepturilor fundamentale ale persoanelor LGBTI.“

Când te gândeşti că, din cele 500 de milioane de europeni care trăiesc în spaţiul comunitar, numărul celor care se confruntă cu grave probleme de viaţă este în continuă creştere, iar Comisia, în loc să se ocupe în mod prioritar de soarta acestora, îşi fixează ca obiectiv prioritar implementarea juridică a unor comportamente sexuale în mod evident aberante, te cuprinde o stare de oroare şi dezgust faţă de aşa-zisele „valori europene“ clamate atât de zgomotos şi obsesiv de activiştii integrării.

„Teoria genurilor“

Aşa după cum se arată chiar în titlul ei, rezoluţia se aliniază la un curent de gândire ce este contrazis de realitate şi de legile dumnezeieşti ale naturii, potrivit căruia între bărbat şi femeie n-ar exista nicio diferenţă. Este vorba de „teoria genurilor“ care neagă în mod aberant rolurile biologice şi, în consecinţă, şi pe cele sociale tradiţionale, diferite şi complementare ale bărbatului şi ale femeii. Deci, pe această linie de gândire binomul multimilenar bărbat -femeie pe care s-a întemeiat societatea, ar fi zice-se unul depăşit, iar feminitatea şi masculinitatea, ca identităţi solide în cadrul de manifestare a relaţiilor sociale, ar trebui să dispară. Se cere direct statelor membre să-şi revizuiască „procedurile de recunoaştere juridică a genului“ şi să elimine orice discriminare pentru persoanele transgen. Mai pe înţelesul tuturor: dacă un bărbat se crede femeie şi ar vrea să fie educatoare sau învăţătoare, nu i s-ar putea refuza solicitarea pe motiv că ar pune în pericol educaţia copiilor, cel puţin prin ipostazele groteşti în care apare în faţa lor, existând chiar riscul să producă şi traume psihice. Refuzul ar fi calificat, potrivit acestei rezoluţii, ca fiind un grav delict de discriminare.

S-a crezut că mişcările feministe din anii ’70 au pornit dintr-o dorinţă firească de emancipare a femeii, de a dobândi mai mult respect în societate şi familie, fără ca aceasta să însemne un atentat asupra feminităţii şi o subminare a rolului ei tradiţional în societate, pe care în niciun caz nu-l poate îndeplini bărbatul. Chiar şi atunci când revendicările au vizat drepturi egale cu ale bărbaţilor, inclusiv din punct de vedere profesional, n-au apărut suspiciuni că s-ar urmări alte scopuri decât cele declarate.

Iată însă că, peste aproape 40 de ani aşa-zisul „ILUMINAT“ Nick Rockefeller, un descendent al acestei binecunoscute familii, avea să afirme într-o discuţie privată că aceste mişcări feministe au fost fondate şi finanţate de clanul Rockefeller, care patronează şi importante trusturi de presă. Acţiunea, după spusele personajului citat, se înscrie într-un plan strategic mai amplu, având drept scop distrugerea familiei tradiţionale, văzută ca o cale de reducere a populaţiei planetare. Amintirea acestui episod a fost provocată de faptul că „teoria genurilor“ ţinteşte tot către distrugerea familiei tradiţionale, obiectiv care, prin rezoluţia Parlamentului European, ni se dezvăluie mult mai transparent decât în urmă cu 40 de ani.

Totodată, putem intui şi puterea care reuşeşte să se impună peste voinţa popoarelor europene şi să dicteze forumului pe care ele îl constituie cu speranţa că le va reprezenta interesele.

S-ar putea spune că speculăm o coincidenţă pentru a forţa nişte concluzii ce n-ar avea legătură cu realitatea, ceva de genul realităţii conspiraţiei. Dar avem textul rezoluţiei în faţă şi aflăm din conţinutul lui că măsurile ce li se stabilesc organismelor europene în domeniul de care vorbim nu se limitează doar la spaţiul comunitar. Prin utilizarea unor expresii precum „politică globală“, „politici globale multianuale“ etc, se arată fără echivoc că avem de a face cu un plan strategic global în care măsurile întreprinse de organismele UE reprezintă doar o parte componentă.

Subminarea conceptului tradiţional de  familie

În altă ordine de idei, Rezoluţia impune „respectarea tuturor formelor de familii recunoscute juridic în temeiul legislaţiei naţionale a statelor membre“. Aceasta înseamnă că mariajele gay vor produce efecte juridice nu numai în statele în care ele sunt legalizate şi oficiate, dar şi în celelalte, care încă n-au adoptat o asemenea legislaţie. Pe de o parte, este un au atac direct asupra cadrului juridic din aceste state care continuă să considere familia ca o uniune dintre bărbat şi femeie, iar pe de altă parte se pregăteşte terenul ca, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, să li se impună şi lor legalizarea căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex.

Pentru a se ajunge aici, printre altele, se cere Comisiei să faciliteze „schimbul de bune practici între statele membre“. Să fie oare experienţa Franţei, care în aprilie 2013, ignorând protestele masive din toată ţara, a adoptat totuşi legea care permite căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex şi adopţiile de copii de către cuplurile gay, o „bună practică“ în concepţia Parlamentului European? Peste un milion şi jumătate de francezi s-au aflat în faţa parlamentului, protestând ferm împotriva adoptării acestei legislaţii aberante şi, cu toate acestea, „aleşii“ au votat-o. Tot o „bună practică“ în materie ar putea fi şi prigoana autorităţilor franceze împotriva primarilor care refuză să oficieze aceste căsătorii?

Intensificarea aberantă a propagandei gay

Aşa după cum era de aşteptat, având în vedere faptul că se urmăreşte o extindere şi o încurajare a acestor comportamente, rezoluţia pune un accent deosebit pe „libertatea de întrunire şi de exprimare“. În acest sens se cere statelor să garanteze aceste drepturi, „în special în ceea ce priveşte paradele şi evenimentele similare“ şi să asigure „o protecţie efectivă a participanţilor“. După cum se precizează în rezoluţie, „libertatea de exprimare în legătură cu orientarea sexuală şi cu identitatea de gen“ nu poate fi limitată prin legi, statele fiind obligate să şi le revizuiască dacă prevăd vreo interdicţie în această privinţă. În caz contrar se consideră că „încalcă valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană“, iar Comisia şi Consiliul „ar trebui să reacţioneze imediat în consecinţă“.

Prin urmare, rezoluţia votată de Parlamentul European consideră că afişajul stradal al promiscuităţii morale, al lascivităţii şi vulgarităţii sexuale, al aberaţiilor comportamentale, pornografia afişată, vestimentaţia ostentativ vulgară, senzualitatea aberantă, haotică, exacerbată, referinţele şi aluziile la practici sexuale extreme trebuie să fie încurajate printr-o legislaţie permisivă.

Cum s-ar putea interpreta altfel „libertatea de exprimare în legătură cu orientarea sexuală“ care se cere a fi garantată? Deci descoperim că Uniunea Europeană se întemeiază pe asemenea valori? Şi noi care credeam că ar fi vorba de respectul pentru demnitatea umană, de libertate, de democraţie, de egalitate, de civilizaţie şi de moralitate în comportamentul social, de stat de drept şi de respectarea drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, de nişte valori creştine, chiar dacă ele nu şi-au găsit locul în tratatele unionale.

Dar strategia aberantă, nebunească de proliferare a unor astfel de comportamente nu se limitează doar la cunoscutele parade gay. Lumea s-a obişnuit cu ele şi le tratează cu indiferenţă sau, în cel mai bun caz, cu dispreţ, motiv pentru care strategii acestei politici nu prea sunt satisfăcuţi de rezultate, deşi cazurile oribile de viol în rândul tinerilor, incitaţi de o asemenea propagandă, sunt tot mai frecvente şi acest fapt ar trebui, totuşi, să-i mulţumească. Dar ei merg mai departe şi insistă, aşa cum rezută din rezoluţie, asupra unor „măsuri educative“ adresate cu precădere tinerilor, categoria cea mai vulnerabilă şi cea mai expusă la contaminarea perversă cu astfel de practici.

Se cere, nici mai mult nici mai puţin, elaborarea de „programe educaţionale“ pentru tineri, care să promoveze „egalitatea şi nediscriminarea pe motive de orientare sexuală şi identitate de gen“, se cere să se promoveze respectarea persoanelor LGBTI şi incluziunea lor în şcoli şi în alte medii educaţionale.

Cu alte cuvinte, după aceste minţi bolnave, smintite, tinerii trebuie să fie învăţaţi că nu există diferenţă de sex, că sexul nu este ceva natural cu care te naşti, ci ceva ce ţine de voinţa individului. Şi în această privinţă se pune accent pe „schimbul de «bune» practici între statele membre“. Este uimitor să constaţi la ce nivel de manipulare a opiniei s-a ajuns şi cât de agresivă a devenit îndoctrinarea ideologică aberantă.

De zeci de ani se fac eforturi, fără ca lumea să conştientizeze în ce prăpastie este târâtă. Astăzi teroarea ideologică a „discriminării“ este atât de puternic impregnată în instituţiile publice, încât se poate face orice, se poate accepta orice, de frica represaliilor.

Dacă libertatea de exprimare a orientării sexuale este supusă unui regim de protecţie draconic, instituţiile publice fiind obligate să asigure condiţii de manifestare deplină a acestei libertăţi, în schimb nu de acelaşi tratament beneficiază şi opiniile contrare, respectiv cele care critică – pe bună dreptate – sau combat asemenea deviaţii nebuneşti de comportament sexual. Potrivit rezoluţiei, Comisia ar trebui să le califice ca „infracţiuni generate de discriminare şi de incitare la ură“ şi să impună statelor membre să le combată prin intermediul dreptului penal. În acelaşi scop şi tot prin apel la „schimbul de bune practici“ se mai cere şi implementarea unor programe de „formare şi educare a forţelor de poliţie, a serviciilor Ministerului Public, a judecătorilor şi a serviciilor de sprijinire a victimelor“. Se urmăreşte, în mod deschis, suprimarea oricărei forme de opoziţie faţă de stilul bizar de viaţă homosexual şi faţă de agenda aparatului birocratic al Uniunii Europene de a generaliza în forţă acest stil de viaţă în rândul unor largi categorii sociale, îndeosebi tinerii.

Un regim special de asistenţă medicală

În primul rând, rezoluţia ce a ratificat raportul Lunacek consideră că tulburările de identitate de gen sunt nepatologice. Prin urmare, Comisia trebuie să continue colaborarea cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru a le elimina de pe lista tulburărilor mintale. Deci, persoanele care-şi confundă sexul sunt perfect normale. În această optică, o persoană care se crede câine, latră şi merge în patru labe trebuie să fie băgată în cămaşă de forţă şi apoi supusă unui tratament de specialitate. În schimb, dacă o femeie se crede bărbat, adoptând apoi un comportament masculin, toţi cei din jur sunt obligaţi s-o accepte, iar autorităţile publice să-i aplice, din punct de vedere juridic, tratamentul specific bărbaţilor.

Cu toate acestea se pretinde a se asigura acestor persoane o asistenţă medicală specifică. Dacă ele se consideră normale, le fel ca toţi ceilalţi oameni, ce justificare ar mai avea un tratament medical specific? Dar nu este aşa şi va trebui ca şi din acest punct de vedere aceste persoane să aibe prioritate, indiferent cu ce probleme medicale se confruntă restul populaţiei. Comisia şi statele membre vor trebui să finanţeze programe de cercetare cu privire la problemele de sănătate specifice persoanelor LGBTI, să le includă în planurile şi politicile naţionale de sănătate, vor trebui să formeze personal medical adecvat etc.

Extinderea strategiei LGBTI în afara Uniunii Europene

Aşa după cum s-a arătat mai sus, strategia Uniunii Europene în această privinţă nu se limitează doar la spaţiul comunitar. Ea se circumscrie unui plan mai amplu ce vizează întreaga populaţie a planetei. În acest scop, organismelor Uniunii Europene şi statelor membre li se trasează ca sarcini să colecteze informaţii privind persoanele LGBTI din terţe ţări, să monitorizeze modul cum li se respectă drepturile şi să menţină o poziţie unitară atunci când reacţionează la încălcări ale acestor drepturi.

Mai vulnerabile faţă de această strategie se dovedesc a fi statele aflate în curs de aderare la Uniunea Europeană. Tocmai de aceea i se trasează Comisiei sarcina să le monitorizeze în privinţa problemelor legate de orientarea sexuală şi identitatea de gen, să le impună revizuirea legislaţiei şi propagarea unei atitudini favorabile faţă de libertatea de exprimare a acestor persoane. Este vorba, cu alte cuvinte, de constrângeri şi şantaj.

Se pare că acest criteriu devine prioritar în procesul de aderare, înaintea celor care privesc economia, administraţia, justiţia etc. Avem ca exemplu recent cazul Ucrainei şi al Republicii Moldova. În noiembrie 2013 a avut loc summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Întrucât se preconiza să se semneze cu aceste state Acorduri de asociere la Uniunea Europeană, li s-a impus, ca o condiţie prealabilă, să adopte unele măsuri privind drepturile persoanelor LGBRI.

Situându-se pe linia de gândire a administraţiei americane care, prin vocea fostului secretar de stat, Hillary Clinton, susţine că „drepturile homosexualilor sunt echivalente cu drepturile omului şi drepturile omului sunt echivalente cu drepturile homosexualilor“, negociatorii au impus autorităților de la Kiev să organizeze o paradă gay, ca o condiție pentru finalizarea negocierilor, iar alianța de guvernare din Republica Moldova a fost forțată să treacă prin parlament o așa-zisă „lege“ cu privire la asigurarea egalității de șanse, asumându-și riscul și rușinea unei dezaprobări publice, ce a fost speculată de opoziția comunistă.

Concluzii

Cu toate încercările, individuale și colective, de a determina Parlamentul European să respingă Raportul Lunacek, europarlamentarii, deși convinși că acest proiect n-are susținere populară, au votat totuși pentru adoptarea lui.

În calitate de cetățeni ai României cu drept de vot, ne permitem să întrebăm europarlamentarii români care au votat această rezoluție, în baza cărui mandat au procedat așa? Pe cine reprezintă ei, de fapt, în Parlamentul European? Când au cerut votul cetățenilor, le-au spus acestora că vor susține astfel de proiecte?

Doamnelor și domnilor (Severin, Hellvig, Nicolai, Silaghi și Vălean) care, prin votul vostru ați ridicat la rangul de politică de stat aberații, vulgarități și obscenități din zonele periferice și insalubre ale societății, pentru a fi contaminată cu ele întreaga populație a globului, vă rog să aveți curajul, când vă prezentați, nu peste mult timp, din nou în fața alegătorilor, să le spuneți și lor ce act de „bravură“ ați săvârșit și, mai ales, cine v-a obligat să preocedați așa: convingerile proprii sau constrângerile?
În același timp, recunoștință celor care nu s-au pervertit la asemenea acte nesăbuite (Antonescu, Bodu, Marinescu, Niculescu, Preda, Stolojan, Luhan, Matula, Sogor, Winkler, Vadim Tudor). Absenții (Cliveti, Crețu, Sârbu, Țicău, Boștinaru, Cutaș, Enciu, Ivan, Pașcu, Tănăsescu, Tokeș, Zamfirescu) ar trebui întrebați dacă mandatul de europarlamentar implică vreo disciplină, vreo obligație sau exercițiul lui depinde exclusiv de bunăvoința titularului. A fost o chestiune de tactică absența lor din Parlament tocmai când a fost supus la vot acest proiect?

În aceste condiții, cu 394 de voturi pentru, 179 de voturi împotrivă și 72 de abțineri (Eba s-a abținut) Parlamentul European a adoptat în ziua de 4 februarie 2014 controversatul raport Lunacek, în ciuda protestelor masive, fără precedent, ale cetățenilor europeni.

Prin acest vot, Parlamentul European încalcă cel puțin două importante principii democratice și anume cel al subsidiarității și al universalității drepturilor omului.

Potrivit principiului subsidiarității, politicile care se adresează familiei sunt de competența statelor. Ori, dacă statele sunt obligate să recunoască alte tipuri de familie decât cele din dreptul intern, înseamnă că li se subminează autoritatea și dreptul de a decide într-un domeniu ce le este rezervat potrivit tratatelor comunitare.

În ceea ce privește principiul universalității drepturilor omului, acesta are ca temei universalitatea valorilor umane. Acestea se cer protejate, trecându-se peste multitudinea particularităților individuale. În schimb, rezoluția adoptată de Parlamentul European ridică la rangul de valoare umană niște evidente aberații sexuale, adică desprinde artificial de drepturile omului așa-zisele drepturi ale unei minorități sexuale bizare.

Dincolo de îngrijorarea justificată ce ne-o provoacă insistența aparatului birocratic de la Bruxelles de a supune Uniunea Europeană unei dictaturi gay, constatăm că în ultimul timp opinia publică europeană este din ce în ce mai activă în combaterea acestui proiect. Este un semn încurajator și trebuie să se mențină la un nivel ridicat presiunea asupra europarlamentarilor.

Articol preluat din revista Lumea

Citiți și:
Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate (I) 
Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice

yogaesoteric
28 noiembrie 2014

 
 

Also available in: Français