Bogdan Suceavă, similar cu «Istoria lacunelor», pe când o carte despre completarea istoriei poporului român?

 

Istoria lacunelor este o carte-eseu (176 de pagini) scrisă de Bogdan Suceavă și publicată de Editura Polirom în anul 2017. Conform prezentării autorului, lucrarea „pornește de la câteva situații tragice, de pierdere definitivă a unor manuscrise, de la Aristotel la Hemingway, manuscrise care, dacă nu ar fi dispărut, ar fi putut să revoluționeze literatura, filozofia, matematica sau fizica”.

Bogdan Suceavă este matematician, profesor universitar, cu catedră la Fullerton-California. În domeniul său profesional a scris multe lucrări despre istoria matematicii, publicate în ediții prestigioase. Dar el a fost deosebit de prolific și în alte domenii. A mai scris numeroase opere precum Teama de amurg (1990), Sub semnul Orionului (1992), Natură și portrete (2001), Imperiul generalilor târzii și alte istorii (2002 și 2003), Bunicul s-a întors la franceză/istorie (2003 și 2008), Distanțe, demoni, aventuri (2007), Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014), Bătălii și mesagii (2008), Vincent nemuritorul (2008), Memorii din Biblioteca ideală (2013), Să auzi forma unei tobe (2013), Scrisori de la Polul Est (2014), Republica (2014), Miruna – o poveste (Ediție de buzunar), Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010).

Cum matematica este ea însăși o mare poezie, ne vom opri asupra ultimei sale cărți, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. Citind cartea, avem ocazia să aflăm multe despre mistuirea a ceea ce a fost Biblioteca din Alexandria sau despre alte manuscrise care au fost iremediabil pierdute. Întrucât nu au mai ajuns la generațiile următoare, acele informații pierdute au însemnat tot atâtea lacune cu neputință de a fi acoperite și fructificate.

Istoria lacunelor analizează pierderile și impactul lor asupra cursului istoric al civilizației, iar în acest demers autorul pornește mereu de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă…?”. Cauzele acestor pierderi au fost diverse: fie că nu s-a ajuns la opere și autori pentru că nu s-au completat fișele, fie că operele au fost efectiv distruse.

După cum spune Bogdan Suceavă într-un interviu pentru Suplimentul de cultură (Iași, 13-19 ianuarie 2018), „ne aflăm sub presiunea timpului”. El crede că „generația mea e ultima care a crescut și s-a format cu cărți pe hârtie”…

Cu toate acestea, manuscrisele pierdute continuă să ne intereseze în mod deosebit. Analistul Jovi Ene spunea că „Ne fascinează istoriile despre pierderi, le găsim întrucâtva interesante, vrem să ascultăm povești despre biblioteci care ard, despre pustiiri și distrugeri, despre bătălii din vechime, despre ticăloșii pe care oamenii și le pun la cale unii altora. Ne atrage spectacolul arderii. Ne atrage să contemplăm ratări măestre, îi conferim aure de elegie și rămânem curioși până la final, ca să vedem până unde pot aluneca lucrurile”.

Istoria omenirii este astăzi plină de lacune și multe dintre acestea nu se mai pot recupera. Altele se pot acoperi, spune autorul, prin scrieri de cărți noi, dar lucrul acesta trebuie să-l facă studenții, nu cineva ca domnia sa, plecat din țară încă din 1996…

Printre lucrările pierdute autorul menționează Dialogurile (o mare parte dintre ele) scrise de Aristotel, Viața curtezanelor celebre de Suetoniu, Amelie de Jean Racine, Memoriile lordului Byron, Comediile lui Diplisius sau Cardenio lui Shakespeare, Autorul face referire și la incinerarea Bibliotecii Centrale Universitare bucureștene sau a altor biblioteci din țară, în 1989, la cărțile arse de ruși în perioada 1916-1918 și 1944-1945, la epurările din biblioteci și arhive în anii 1950.

În încercarea de a completa câteva goluri, Bogdan Suceavă evocă Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu, care ne îndeamnă să-l căutăm pe Zalmoxis. Sau sugerează o reconstituire a zilei de 8 august 1870, care a marcat nașterea epocii moderne. Autorul investighează precum un criminalist la reconstituire, ca enciclopedistul când dă viață fișelor sale, sau ca un arheolog care săpând-săpând, ajunge să lege etapele istoriei. El se oprește însă și asupra tradiționalului, întregindu-l.

Bogdan Suceavă este relativ tânăr, la fel și investigatoarea Alina Purcaru, de la Suplimentul de cultură din Iași. Dacă nu generația lor, cine să deslușească spațiul lacunar referitor la nașterea poporului român?

Este important de scris o carte, un roman, un manual de istorie despre Ardeal, despre bazinul transilvan al Carpaților din anii 800. Dar de ce o tăcere suspectă la cei tineri despre unele scrieri referitoare la teritoriul patriei noastre și neamintite? Istoricul Ion Oprea observa că „Toate lucrările de referință privitoare la trecutul dacic s-au pierdut una câte una, într-un mod straniu”. El a dezvoltat acest subiect în lucrări precum Dacii la ei acasă (2014) sau Dacii și noi. Comentarii (2015, Editura Pim, Iași). De altfel, același lucru îl spunea și Nicolae Densușianu în Dacia preistorică (reeditată în 2016 la Editura Armonii Culturale-Adjud).

Foarte interesante sunt și observațiile lui Petrică Haba din București, publicate în Lohanul – Magazin cultural-științific, numărul din iulie 2017, p. 4: „Astfel, Dacica, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de T. Statilius Criton, medicul personal, dar și apropiatul lui Traian, a avut aceeași soartă; Istoria Geților, a prelatului filosof Dios Chrysostomos, numit și Ioan Gură de Aur, s-a pierdut și ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un sacerdot de o asemenea talie; Getica, o altă sinteză a nepotului acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar și fără nicio urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, acel istoric grec care a redat în mod special tocmai cuceririle romane, s-a pierdut chiar cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci”.

Exemplele ar putea desigur continua cu memorii, istorii, precum și cu poeziile lui Ovidiu, cele scrise în limba geților localnici, la rândul lor singurele versuri dispărute fără urmă din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Au fost oare întâmplătoare toate acestea? Mulți oameni de cultură au lansat îndemnul ca cercetătorii, de orice fel, să treacă la căutarea în biblioteci, în arhive, pretutindeni, nu numai în România, pentru a identifica lucrările care dezleagă istoria neamului românesc. Este de remarcat în acest sens efortul pe care îl fac reporterii de la revista Formula As, care realizează de ani buni asemenea investigații.

„De ce ascundeți, în continuare, Adevărul istoric?”, se întreabă și prof. Valeriu D. Popovici în lucrarea Adevărata obârșie a poporului român, apărută la editura Gedo, Cluj, în anul 2012. Aceeași întrebare a fost adresată și în documentarul „Împăratul Traian caracterizat de istorici recenți”, unde se evidențiază și ceea ce a scris dr. Gh. Funar, în cartea Holocaustul împotriva poporului român. Domnul Funar menționează chiar și mai multe dintre volumele pierdute despre geto-daci și cultura lor decât cele evidențiate de Petrică Haba. În schimb, domnul Haba ne trimite, optimist, la „cărțile păstrate cu grijă în arhivele secrete ale Vaticanului, care așteaptă să fie cercetate în următorii ani” (Lohanul nr. 42/2017, p. 18).

Despre răspândirea dacilor în lume, despre înscrisuri pierdute și reconstituiri, a mai scris reputatul istoric Ion Oprea în Firul Daciei Mari sau în Adevărata obârșie a poporului român. Alexandru Busuioceanu a scris despre dacii prezenți în Spania, în lucrarea Roma sub jugul geților, unde amintea de regii daci în heraldica spaniolă. Lucrarea lui Busuioceanu este implicit o invitație către istoricii români să cerceteze arhivele spaniole și ale lumii antice.

Redăm mai jos punctul de vedere al prof. dr. Maria Luminița Rolle de la Universitatea din Edinburgh, pe care îl considerăm de o uriașă importanță.
„De ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizație neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest, dar și în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Și cu ce se ocupă reprezentanții României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României? Dacă dentiștii, și nu numai profesorii de română, vor să facă școli în limba română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în același oraș”, își încheie semnalul prof. dr. Maria-Luminița-Rolle din Edinburg, consultant academic în Mitologie Europeană.

Fără a supra-aprecia situația, Bogdan Suceavă – prezent cu cărțile sale în editurile, librăriile și Târgurile de carte din România – poate fi considerat ca un demn reprezentant al românilor în lume, în lumea universitară mai ales. De aceea îl solicităm să facă istorie, el și studenții săi, cititorii lui, alături de toți ceilalți cercetători români, fără părtinire, doar deschizând lacătele la care, ca școlari, majoritatea n-am avut accesul necesar.

Pornind de la un documentar semnat de Bogdan Lupescu și Ciprian Rus despre Volohii din Ucraina, vizitați la ei acasă (publicat în revista Formula As nr. 1217, din mai 2016) Ion Oprea scoate în evidență câteva constatări grave ale medicului-profesor universitar Virgil Ene: „Nu-mi venea a crede că-n Europa, în vechea Civilizație, să existe o zonă cu o populație de 10.000 de suflete care să vorbească românește și să nu știe că la câteva sute de kilometri se află țara de obârșie? Această întrebare este însă mult mai logică dacă se pune invers. Cum s-a putut ca România, cu o populație de 20 milioane de locuitori, care e reprezentată prin consulate și ambasadori în toate țările, chiar și în multe orașe mari în apropierea satului ucrainean Poroșcovo, să nu știe de această populație românească? Ce fac ambasadorii din țările respective, dacă nu cunosc, în primul rând, coloniile de români pe care sunt plătiți să le aibă în grijă? E posibil ca 10.000 de suflete, situate într-un loc, să nu fie cunoscute, luate în evidență și ajutate pe cât posibil? Din 2000 și până astăzi, cred că statul român era obligat pentru cei 1200 de copii, numai dintr-un sat, să fi zidit măcar o școală românească, să fi trimis niște misionari și cărți, cărți în limba română. Nu mai vorbesc că și BOR trebuia să construiască o bisericuță cât de mică, fie și din lemn, și să trimită acolo un preot misionar. Însă baptiștii s-au mișcat mai repede. Ei au trimis doi misionari, soț și soție, de la Cernăuți, în urmă cu cinci ani.”

Virgil Ene adaugă: „…numele de volohi este un nume dat valahilor de către polonezi sau ruși. În același timp, trebuie să spunem că numele de daci a cam dispărut din istorie în mijlocul secolului al V-lea. Attila, până în anul 454, se intitula și rege al dacilor. Din sec. XV și sec. XVI denumirea dacilor a fost înlocuită cu «sclavini» și «anți», fiind înlocuite la rândul lor cu cea de «valahi» sau «vlahi». E posibil ca această populație să fi venit totuși din Maramureș, odată cu Judith, fiica lui Geza și Sarlota, când aceasta s-a căsătorit cu regele Boleslav cel viteaz al Poloniei. Deci numele de «volohi» pare să fi fost dat de polonezi. Rușii au ocupat spațiul pe care astăzi îl numesc Ucraina în urma pactului Ribentrop-Molotov, când Polonia a fost împărțită între ruși și germani. În urma acestei împărțiri, Rusia, prin intermediul Ucrainei, a devenit vecină cu Ungaria, Cehia, Germania și România. Deci, satul Poroșcovo este undeva în vestul Ucrainei. E clar că Ucraina nu are un comportament prea civilizat nici cu etnia română din Bucovina, care a fost ruptă de la noi în 1940. Cu volohii, nu mă miră că-i consideră niște paria, așa cum au fost românii din Ardeal considerați de unguri, până în 1918. Deci, astfel de comportamente sunt cunoscute.”

Profesorul Virgil Ene a cerut și dânsul ca autoritățile române să fi acționat mai românește. Articolul său poate fi citit integral în cartea lui Ion Oprea, Firul Daciei Mari, la paginile 268-269.

Cărțile se pierd, se pierd și oamenii, înțelegem și din Istoria lacunelor…

Însăși lucrarea Dacico sau De Bello Dacico (Despre Războiul Dacic) scrisă de Împăratul Traian, o cronică a prea-măririi sale, s-a pierdut. Nu au mai rămas din ea decât cinci cuvinte. Dar aceste cuvinte au rămas să vorbească în timp: „Inde Berzobim, diende Aixim processianus”, adică „De aici am mers la Berzobim, apoi la Axis”. Cei interesați de istorie au pus în circulație reconstituirile și interpretările: De Bello Dacico de Cicerone Theodorescu, Editura Cartea Românească, 380 pagini, 1989; De Bello Dacico de Simion Lugojan, Editura de Vest, 154 pagini, 1996.

Istoricul Alexandru Papadopol Calimach citează în lucrările sale aproape 300 de cărți despre daci care au dispărut. Din acest noian de cărți scrise a rămas românilor doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Este o carte foarte importantă pentru noi pentru că din ea aflăm că:
– daco-geții i-au avut drept continuatori naturali pe goți cu ambele lor ramuri – vizigoții și ostrogoții – cărora le datorăm existența țărilor europene de mai târziu;
– în al doilea rând, punctăm și păstrăm dovada continuității a 17 generații, însumând următorii 450 de ani în spațiul dacic neocupat de romani;
– în al treilea rând, aflăm că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară grecilor și romanilor și că limba vorbită de ei era străvechea populară sau barbara care se vorbea curent în întregul Imperiu roman, în timp ce greaca sau latina erau limbile de cabinet, de cancelarie, ale elitelor…

Citindu-l pe Bogdan Suceavă ne încredințăm că scriind „avem nevoie de literatură pentru a repara lumea rămasă neîntreagă”, dar nu trebuie să uităm a integra în ceea ce ne-a rămas și frânturile din care să reconstituim întregul la care țintim iarăși în prag de Centenar românesc.

Îngrijorați ca și dânsul, că s-ar putea să fim ultima generație crescută și formată cu cărți pe hârtie, de asta îi cerem lui Bogdan Suceavă să se grăbească, el sau studenții domniei sale, ca similar cu Istoria lacunelor să scrie încă una și despre completarea istoriei poporului român. Sperăm aceasta deși, cum el singur anticipează, rămânând cu computerul, tare ne temem că din cauza virușilor sau a altor accidente de pe net (care nu-s deloc puține) îl vom regreta pe Gutenberg, căruia, ca și în alte cazuri, nu i-am ridicat și păstrat cum se cuvine statuia sau obeliscul…

Citiți și:

Dacii nu mai vor să tacă

Tradiţia spirituală dacică şi istoria furată a poporului român

Cercetările istoricului Gabriel Gheorghe arată că geto-dacii au fost poporul primordial al Europei

yogaesoteric
10 noiembrie 2018