Brexit-ul și ipocrizia imensă a internaționaliștilor

 

O undă de șoc străbate încă lumea! Deși a trecut ceva timp, reacțiile de tot felul la (neașteptata?) retragere a Regatului Britanic din UE continuă să rezoneze adânc. Între acestea, clamează acut vocea stridentă a mondialiștilor de serviciu. De bună seamă, regretăm cu toții că familia comunitară pierde un membru fără de care ideea europeană nu are cum să se afirme plenar. Dar, vai!, corul casandrelor planetare sare portativul muzical, inundându-ne auzul cu vaietul pretinsei prăbușiri a democratismului insular ca urmare a Brexit-ului.

Haideți însă să judecăm drept fără să stăm strâmb. Ceea ce internaționaliștii de astăzi prezintă propagandistic ca fiind o surpriză de proporții era totuși de așteptat. Semne acumulate în timp vădeau că englezii și galezii, dar și alți britanici, nu mai acceptă o integrare europeană în care nu se mai regăsesc, o Uniune tinzând spre estomparea principiului naţional, spre o suprastatalitate reductivă, de factură federalistă. În fond, Brexit-ul e rezultatul unui referendum în care majoritatea populației și-a asumat decizia de ultimă instanță. Și atunci, de ce nu ar fi una democratică? Pentru că, oare, cum tot suspină mondialiștii de mila votantului britanic, el nu a știut ce vrea? El care a oferit lumii parlamentarismul?

 

 
În realitate, britanicul a hotărât să redea statului său atributele suveranității depline, odată ce veritabilul spirit european integrativ, bazat pe concordia voințelor naționale, nu se mai regăsește convingător în strategiile comunitare.

Regatul Unit urmează să părăsească o corabie – UE – care stă să plutească în derivă; ea s-a îndepărtat de vocația definitorie a convieţuirii statelor naționale și popoarelor continentului sub semnul idealului originar, alunecând spre o suprastatalitate discreționară și un birocratism strivitor. Împinsă spre formula „Statelor Unite ale Europei”, copie a Statelor Unite ale Americii, unde entitățile etatice componente nu sunt state-națiuni, cu tot ce înseamnă aceasta, UE eșuează în politici ignorând valorile identitare în favoarea unei absconse configurări suprastatale și supranaționale.

Ceea ce nu este până la urmă decât creuzetul depersonalizant al topirii tradițiilor, spiritualității și filosofiei morale proprii fiecărui popor, aflate în opoziție organică la interesele globaliste ale marilor corporații și, deopotrivă, ale eternilor stranieri dornici să confiște patriile istorice.

Internaționaliștii de ieri, ai așa-ziselor revoluții proletare, nu sunt decât părinții acelora de azi care nu schimbă decât cuvintele înșelătoarelor sloganuri: ieri „revoluția proletară”, azi „globalizarea”.

Evident, globalizarea e o direcție inevitabilă a evoluției contemporane, reclamată de presante cerințe ale corelării megaproceselor economico-sociale. Dar care este sensul ei dezirabil? Să nu ne deruteze universalismul afișat al îndemnurilor cu care se drapează ofensiva intereselor neoimperiale ale marilor puteri și concernelor lor, impunând în fapt ordinea pozitivistă a legii.

Aceasta operează voluntarist ca lex, nu raţional ca nomos. Lex este comandament, voință exterioară luând forma juridică a reglementarii convenționale, când nu și arbitrare; nomos este ordinea imanentă, a conștiinței inerent concrescute într-un spațiu geo-spiritual, modelator.

Ordinea legală nu are sens în afara acestuia și a ordinii morale. Însuși dreptul nu poate a fi definit decât în relație naturală cu spațiul cultural formativ. Globala ordine rațională a lumii, implicit a dreptului internaţional chemat să o asigure cu mijloacele sale, nu este decât o abstracție dincolo de ființa psiho-culturală a entităților naționale ce aspiră la ea.

Ordinea globală se edifică și se asigură inductiv; existenţa concretă a omului și comunității sale, cu motivațiile și aspirațiile ce o legitimează valoric-expresiv, poartă, abia ea, o semnificație universală, fiind aptă să asigure drumul firesc al globalizării creative.

Națiunile și statele naționale au a se regăsi într-o universalitate întemeiată, cum se știe, în unitatea prin diversitate a civilizației planetare, nu în exportul și impunerea falselor modele, precum consumerismul, contractualismul, drepturile omului deturnate ideologic spre individualismul dizolvant și despărțirea de morală.

Nu numai englezii și galezii, ci și alți britanici, chiar europenii în general s-au cam lămurit cu politicile comunitare în care nu se mai regăsesc. Britanicii sunt cei care acum au avut curajul să nu le mai accepte, așa cum francezii și olandezii au respins în deceniul trecut proiectul de Tratat Constituţional al UE, implicând aceeași suprastatalitate strecurată pe sub ușă națiunilor europene suverane.

Ca la un semn, propagandiștii mercenari au strigat în cor despre pretinsul pericol naţionalist legat de Brexit. Ei întrețin deliberat confuzia între apărarea valorilor naționale și extremism. Mass-media este de-a dreptul sufocată de acuze, devenite ele însele fanatice, proprii vânătorii de vrăjitoare. Agenții de influenţă văd peste tot doar „extremism de dreapta”, „rasism”, xenofobie”, „fascism”, „nazism” și altele asemenea.

Ce e mai trist este să vezi că nu doar vânduții, ci și oameni de bună-credinţă intră în corul vehemenței negre, aceia dintre ei care și-au pus luminoase speranţe în construcția UE, garanție a înțelegerii și prosperității continentale. Ei însă s-au lăsat atrași de ideea înfrățirii europene, altfel atât de promiţătoare și de dorită, dar, cum se pare tot mai mult, vidată de sensul ei adevărat. Larga cuprindere a reacției antialbionice, inclusiv în inima londoneză a Regatului, dezvăluie amploarea campaniei forţelor globalizante, de extracție antinațională.

 

Să ne întrebăm însă, oricât ar părea de superfluu, de partea cui este în fapt extremismul? ÎI aflăm, oare, la statele occidentale doritoare să guverneze autocefal? Îl aflăm, totodată, la populația occidentală endogenă, care nu mai poate trăi normal la ea acasă datorită mutațiilor demografice rupând din țâțâni conviețuirea în comunitate prin imigrări de amploare, chiar dirijate strămutări în masă, imposibil de suportat? Nu cumva extremismul – e drept, într-o formă derutantă – îl întâlnim, ubicuu, la ideologii și politicienii internaţionaliști, gata mereu să conteste interesat dreptul elementar la identitate al națiunilor Europei, adevăratele nestemate ale civilizaţiei întrupate evolutiv în istoria ei multimilenară?

Chiar și unii dintre noi delegitimează – e adevărat, din alte motive, legate de dreptul la libera circulație a persoanelor – îngrădirile la care apelează occidentalul în scopul conservării netulburate a existenţei sale. În acest context, ne incomodează, chiar ne doare că mulţi români plecaţi în Vest după o pâine (iar infractorii „noștri”, la furat!) vor fi nevoiți să suporte acolo blocaje frustrante. Dar, în numele cărui umanism și al cărei omenii am putea pretinde să ne fie nouă ceva mai bine cu preţul de a-i fi occidentalului mai rău? Cum invocăm drepturile omului? Nu cumva cu oarece ipocrizie?

Cât privește migraţia musulmană, ea are efecte devastatoare deja vizibile; cei care inundă vechea lume vin aici cu tradițiile și deprinderile lor, cu țara lor cu tot, încât nu e de așteptat, cum totuși ne asigură oportuniștii multiculturalismului eșuat, ca ei să se adapteze spiritului european, ci vor impune, prin atac nu în ultimul rând demografic, legea lor pe pământ european. Putem asista defetist la moartea civilizației dintre Atlantic și Urali, a valorilor ei definitorii, de dragul iubirii arătate celor ce ne vor asimila pe propriul nostru pământ? Să privim în față adevărul realității, ca să desprindem realitatea adevărului în linia lui necoruptă!

Se știe astăzi prea bine că nu musulmanul ca musulman e neapărat cauza răului adânc; năvala lui actuală e viclean orchestrată din umbră de păpușarii lumii, aceia care manipulează mișcările demografice în Europa, pentru a distruge națiunile și statele naționale de aici, zid până nu demult sigur în fața ofensivei globalizării depersonalizante. De altfel, așa cum informa presa, un artizan prea bine cunoscut al așa-zisei societăți deschise declara cinic, înaintea marelui exod afro-asiatic, că statul vestic al „rasei” europene trebuie să piară în sânge și suferință; pe ruinele lui să apară societatea ecologică, multiculturală, amestecată rasial. „Trăiască anarhia!”, mai țipa „vizionarul”, aceea care urmează să le permită alor lui să controleze lumea și conștiințele.

Se întrevede, din partea lor un joc la ambele capete. Dacă integrarea europeană nu va evolua – așa cum doresc mondialișţii – spre un suprastat, deci spre reducerea vocii națiunilor și a statelor naționale, pentru a fi total controlate, atunci ei încurajează tocmai de aceea migrațiile, cu același scop destabilizator.

E momentul să știm ce vrem! Votul majorității englezilor și galezilor și al celorlalți dintre britanicii care i-au susținut pentru Brexit nu este decât la suprafață împotriva Europei – altfel nici nu ar fi aderat în 1973 la UE – cât împotriva tendințelor și tentațiilor supranaționale, ce sunt opuse valorilor identitare. Acestea din urmă rămân, doar ele, eterne stele călăuzitoare pe drumul spinos al universalizării condiției umane.

Citiţi şi:

«BREXIT» – câteva informații și realități 
Planul secret, diabolic al așa-zișilor «Iluminaţi» ce a fost conceput pentru secolul XXI 
Scopul declarat al francmasoneriei este distrugerea suveranităţii naţiunilor şi instalarea dictaturii unui guvern mondial

 

yogaesoteric
16 noiembrie 2016