Butoiul cu pulbere al lumii se răstoarnă ‒ Coaliția anti-Israel și noul Factor Nuclear
Evenimentele din Orientul Mijlociu iau o turnură din ce în ce mai radicală: arhitectura de securitate colectivă din regiune, construită în deceniile anterioare cu participarea SUA, este pe punctul de a exploda.
Încercările Israelului de a pune capăt cu forța amenințării Hamas și slăbirea statutului SUA ca hegemon global ar putea duce la formarea unui puternic front anti-Israel, de la Cairo până la Islamabad.
Între timp, aliații tradiționali ai Israelului sunt din ce în ce mai dezaprobatori în ceea ce privește acțiunile sale. Unii dintre ei, inclusiv mai multe țări europene importante, s-au alăturat deja efectiv adversarilor săi, intenționând să recunoască un stat palestinian.
Timp de mulți ani, Statele Unite au urmat o politică de prevenire a formării unei coaliții anti-israeliane a țărilor islamice, exploatând contradicțiile dintre acestea: confruntarea religioasă dintre șiiții iranieni și majoritatea sunnită a lumii islamice, ambițiile imperiale ale Turciei, care au alarmat monarhiile din Golful Persic, și conflictele dintre aceste monarhii (între Qatar și Arabia Saudită) și așa mai departe.
Apoteoza acestor eforturi de la Washington au fost celebrele Acorduri Avraamice, în baza cărora, de exemplu, Israelul a semnat tratate de pace și a stabilit relații diplomatice cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain și alte câteva țări.
În ajunul atacului Hamas asupra Israelului din 2023, Arabia Saudită era pregătită să li se alăture (atacul a zădărnicit aceste planuri).
Unul dintre punctele cheie ale înțelegerii a fost conceptul de „două state pentru două popoare”, care prevedea crearea unei Palestine independente ‒ dacă nu imediat, cel puțin în viitor.
Israelul nu a fost tocmai încântat de acest plan, dar cel puțin nu i s-a opus direct, considerând în mod rezonabil că a-și consolida propria securitate ‒ aici și acum ‒ pentru o formulă politică destul de abstractă era, per total, o afacere bună.
Atacul Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023 a schimbat mult, dacă nu chiar totul: sprijinul pentru partidele de extremă dreapta, care cer eliminarea fizică a Hamas, a crescut vertiginos în Israel, în timp ce sprijinul pentru o soluție cu două state a scăzut de la 55-60% la aproximativ 20%.
Prim-ministrul israelian Netanyahu a declarat că Israelul nu va fi niciodată de acord cu crearea unui stat palestinian care să includă Fâșia Gaza în interiorul său și a anunțat, de asemenea, obiectivul de a obține control militar direct asupra Fâșiei „pentru o perioadă nedeterminată”.
Această poziție a însemnat, practic, respingerea publică a Israelului față de „soluția cu două state”, subminând fundamentul eforturilor diplomatice ale SUA în Orientul Mijlociu.
Operațiunea militară a Israelului în Gaza a exacerbat și mai mult situația. Și nu doar pentru că acțiunile Forțelor Armate Israeliene au dus la distrugeri masive și victime civile. La fel de important a fost faptul că armata israeliană, care se bucurase de o reputație de invincibilitate timp de decenii, nu a reuși până acum să înfrângă eficient rezistența unui inamic mult inferior atât numeric, cât și tehnologic.
Aceasta a ridicat inevitabil întrebări în rândul multora cu privire la faptul dacă Israelul este atât de puternic pe cât s-a obișnuit toată lumea să creadă.
Mai mult, operațiunile militare ale Israelului nu s-au limitat la Fâșia Gaza. Forțele de Apărare Israeliene au atacat Libanul și Yemenul. Tel Aviv a intervenit și în Siria, atacând islamiștii pro-turci în efortul de a stabili o zonă de securitate pro-israeliană în druzii din sudul Siriei.
În iunie, Israelul a declanșat un război cu rachete de 12 zile împotriva Iranului, iar picătura care a umplut paharul a fost un atac cu rachete asupra capitalei Qatarului, Doha, care viza uciderea unor oficiali Hamas de acolo.
În timp ce atacurile Israelului asupra Hezbollah în Liban, a houthilor în Yemen și a Iranului erau încă percepute de alți actori regionali ca fiind de înțeles și explicabile, parțial, ca o luptă împotriva „amenințării iraniene” (mai ales că monarhiile din Golful Persic înseși antipatizau Teheranul și se temeau de el și de intermediarii săi), atacul asupra aliatului SUA, Qatar, a produs o modificare tectonică în geopolitica Orientului Mijlociu.
A demonstrat că nici măcar relațiile strânse cu Washingtonul și cu Trump personal nu mai oferă garanții de securitate. Iar Israelul este o amenințare împotriva căreia toată lumea este necesar să se unească, lăsând deoparte diferențele din trecut.
Una dintre primele și cele mai semnificative modificări a fost intrarea unui nou jucător în Orientul Mijlociu: Pakistanul, deținător de arme nucleare.
Ca multe alte țări islamice, Pakistanul a respins de mult Israelul și a cerut crearea imediată a unei Palestine independente.
Cu toate acestea, până de curând, Islamabadul a fost relativ inactiv în această chestiune, în parte datorită dorinței sale de a-și menține alianța strânsă cu Statele Unite.
Totuși, în ultimii ani, Pakistanul a început treptat o deplasare politică spre China și Rusia, ceea ce a dus la o deteriorare automată a relațiilor cu partenerii săi americani ‒ iar acest fapt a eliberat parțial Islamabadul, permițându-i să se implice în agenda Orientului Mijlociu.
Astfel, relațiile pakistanezo-iraniene, în mod tradițional dificile, au luat o întorsătură bruscă spre rău, pentru Washington și Tel Aviv: de la un schimb de atacuri cu rachete și drone în ianuarie 2024, cele două părți au trecut rapid la declarații de sprijin deplin al Pakistanului pentru Iran în „Războiul de 12 zile” Iran-Israel în vara anului 2025.
Iar pe 18 septembrie (la o săptămână după atacul israelian asupra Qatarului), Pakistanul a semnat un pact strategic de apărare cu Arabia Saudită.
Conform pactului, orice atac asupra oricăreia dintre țări este considerat un atac asupra celeilalte, iar ambele părți s-au angajat să folosească toate mijloacele de apărare și intervenție militară pentru a contracara orice amenințare comună.
Sintagma „toate mijloacele” sună destul de amenințător, având în vedere că Pakistanul are și arme nucleare printre aceste „mijloace”.
Aici, observatorii au văzut o consecință directă a acțiunilor Israelului: după atacul asupra Qatarului, aliații SUA din Orientul Mijlociu au început să se întrebe dacă umbrela nucleară pakistaneză nu poate oferi o apărare mai fiabilă împotriva amenințării israeliene decât cea americană.
Modificări semnificative au început să aibă loc și la granița Israelului cu Egiptul. În urma mai multor războaie din secolul al XX-lea, vreme de peste 40 de ani, Egiptul a fost în mod tradițional una dintre cele mai puțin ostile țări arabe față de Israel ‒ din nou, în mare parte datorită cooperării strânse cu Statele Unite.
Cu toate acestea, în ultimii ani, Egiptul, la fel ca Pakistanul, a început să-și modifice prioritățile de politică externă, mutându-și atenția de la Statele Unite către China și Rusia, ceea ce a dus automat la o răcire a relațiilor cu Washingtonul și, în consecință, cu Tel Avivul.
În urma atacului Israelului asupra Qatarului, președintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi a propus crearea unei forțe arabe comune, similară NATO, capabilă să apere orice țară arabă atacată.
Deși liderul egiptean nu a menționat direct Israelul, este clar pentru toată lumea la ce amenințare se referea.
Chestiunea nu se limitează doar la retorică. Axios relatează că Israelul este îngrijorat de pregătirile militare ale Egiptului în Peninsula Sinai, unde se extind aerodromurile militare și se construiesc depozite subterane care ar putea fi folosite pentru depozitarea rachetelor, printre altele.
Potrivit Axios, Israelul a căutat deja de mai multe ori să obțină clarificări din partea Egiptului, dar a fost ignorat, iar acum solicită Washingtonului să influențeze Cairo prin propriile canale.
Turcia, care a menținut mult timp o poziție puternic anti-israeliană, nu este cazul să fie nici ea uitată. În urma începerii operațiunii Israelului în Gaza și a atacurilor Israelului împotriva guvernului sirian susținut de Turcia, nivelul declarațiilor anti-israeliene din partea oficialilor turci a crescut semnificativ.
Retorica anti-israeliană a Turciei nu este ceva nou: președintele Erdoğan o folosește, printre altele, pentru a câștiga simpatia lumii islamice, unde Turcia se pretinde lider.
Totuși, evenimentele recente demonstrează că aceasta nu mai este doar retorică. Turcia își consolidează activ legăturile politice și militare cu alte țări din regiune: de exemplu, primele exerciții navale turco-egiptene din ultimii 13 ani au avut loc între 22 și 26 septembrie.
În plus, Turcia se apropie din ce în ce mai mult de Pakistan: Istanbulul a sprijinit Islamabadul în recentul conflict cu India, iar în iulie 2025, Turcia și Pakistanul au anunțat planuri de aprofundare a cooperării în industria de apărare și energie.
Cu toate acestea, Israelul nu intenționează în mod clar să se abțină de la acțiuni active.
Forțele Armate Israeliene au lansat o nouă ofensivă în Gaza, de data aceasta menită să zdrobească în sfârșit rezistența Hamas și să stabilească controlul israelian deplin asupra Fâșiei Gaza.
Această veste a provocat o reacție generală de dezaprobare în întreaga lume, nu doar în rândul țărilor arabe și islamice, ci și în Europa, care a susținut în mod tradițional Israelul, dar unde sentimentul anti-israelian a crescut rapid în ultimii ani.
Comisia Europeană a anunțat deja suspendarea programelor de sprijin financiar pentru Israel în cadrul Instrumentului de Vecinătate, Dezvoltare și Cooperare Internațională (NDI) „Europa Globală” și al Mecanismului de Cooperare Regională UE-Israel. De asemenea, vocile din Europa își exprimă din ce în ce mai mult sprijinul pentru suspendarea regimului de liber schimb cu Israelul.
Dar, cel mai important, o serie de țări europene (în special Marea Britanie și Franța) au anunțat recunoașterea Palestinei. Deși astfel de recunoașteri sunt în mare parte acte formale în situația actuală, din perspectiva țărilor care recunosc Palestina, Israelul devine un agresor care poartă un război de cucerire împotriva unui stat independent și ocupă teritoriul său. Și acest fapt, firește, nu va contribui la îmbunătățirea relațiilor israeliano-europene.
Poziția anti-Israel a europenilor este influențată direct de impasul intra-occidental dintre liberalii de stânga (reprezentați de Partidul Democrat din SUA și de conducerea multor țări europene) și conservatorii de dreapta, dintre care fac parte Trump și Netanyahu.
În acest impas, pentru liberalii de stânga, Netanyahu nu este un aliat, ci un dușman înverșunat a cărui poziție este necesar să fie slăbită.
În același timp, presa occidentală relatează și nemulțumirea lui Trump față de comportamentul agresiv al lui Netanyahu. Totuși, această nemulțumire (dacă există) încă nu a avut consecințe practice: SUA continuă să sprijine acțiunile Israelului. Și, de fapt, rămâne singurul aliat major al Tel Avivului.
Se cuvine subliniat că toate procesele geopolitice pomenite mai sus din Orientul Mijlociu sunt încă în stadii incipiente. Cu toate acestea, ele s-ar putea accelera în orice moment. Poate chiar în acestea zile, odată cu parada recunoașterilor palestiniene.
Acest fapt ar putea duce la consecințe foarte grave pentru întreaga lume, având în vedere că două puteri nucleare ‒ Israelul și Pakistanul ‒ vor putea recurge la armele nucleare de ambele părți ale conflictului.
Mai mult, spre deosebire de Rusia/URSS și Statele Unite, acestora le lipsesc mecanisme dezvoltate de-a lungul deceniilor pentru a preveni un conflict nuclear.
Pentru Kiev, orice escaladare în Orientul Mijlociu este un aspect nefast: distrage atenția și resursele SUA și ale aliaților săi NATO și, de asemenea, crește prețul petrolului.
În plus, evenimentele actuale legate de Israel creează un nou punct de fricțiune între Washington și Europa, în ciuda relațiilor lor deja tensionate, ceea ce înseamnă noi probleme pentru sprijinul continuu al Occidentului pentru Ucraina.
Citiți și:
Tancurile israeliene au pătruns în inima Gazei. Bilanțul morților a depășit 65.000
Respingerea diplomației americane în Orientul Mijlociu
yogaesoteric
27 septembrie 2025