C.J. Hopkins: Reichul Noii Normalități are un călcâi al lui Ahile

Există o metodă prin care ascensiunea „Totalitarismului patologizat” poate fi oprită

Așadar, autoritățile germane au făcut apel pentru a răsturna verdictul de achitare a mea într-un tribunal penal. Se pare că planul lor este să continue să mă aducă în fața justiției până când găsesc un judecător dispus să mă condamne pentru ceva sau să mă aducă la sapă de lemn cu cheltuielile de judecată. Ce fraier am fost! Pentru moment, chiar am crezut că s-a terminat totul.

Îngăduiți-mi să trec rapid în revistă, pentru cei care nu cunosc povestea, cum am ajuns în această situație.

Sunt scriitor, autor de satiră politică și comentator politic.

În august 2022, am postat două texte pe Twitter, în care criticam obligativitatea purtării măștii și îl luam peste picior pe Karl Lauterbach, Ministrul Sănătății din Germania.

Amândouă postările au inclus o imagine cu coperta artistică a ultimei mele cărți, The Rise of The New Normal Reich: Consent Factory Essays, Vol. III (2020-2021) – Ascensiunea Reich-ului Noii Normalități: Eseuri publicate pe site-ul Consent Factory.

Autoritățile germane nu au apreciat aceste postări și prin urmare (1) le-au cenzurat pe Twitter, (2) cartea mea a fost interzisă pe Amazon în Germania și (3) m-au târât în instanță și m-au urmărit penal pentru acuzații false de „infracțiune motivată de ură”.

Pe 23 ianuarie, o judecătoare m-a achitat de aceste acuzații.

După care s-a lansat într-o tiradă în care m-a insultat într-o anumită măsură, și-a pus „masca anti-covid” și a părăsit sala de judecată.

În cursul diatribei sale, ea a făcut mare spectacol, proclamând că, prin achitarea de acuzațiile fabricate pentru infracțiunea de discurs dușmănos, ea dovedea că „Germania nu este un stat totalitar”.

Știți, genul ăla de stat în care cărțile sunt interzise, discursul politic este cenzurat și autorii disidenți sunt hărțuiți de poliție și târâți în procese ridicole.

Judecătoarea nu a avut de ales decât să mă achite, pentru că legea germană în materie este clară, așa cum i-a reamintit și avocatul meu în pledoaria sa la proces.

Dar și din cauza unei oarecare vâlve mediatice internaționale stârnite de cazul meu.

În plus, asistența din sală era foarte numeroasă, între care și mulți ziariști internaționali.

Spre deosebire de presa germană „mainstream”, care de ani de zile produce o propagandă guvernamentală, asemenea proverbialului instrument cu clape goebbelsian, și care era prea ocupată să transmită manifestațiile de masă sponsorizate de guvern împotriva singurei opoziții politice din țară, cu scopul de a distrage atenția de la procesul meu politic, o parte din media alternativă din Germania continuă să fie interesată de jurnalismul adevărat.

Procurorul, care a părut să fie beat sau sub influența unor sedative puternice, a fost în mod evident nemulțumit să presteze în fața unei săli pline.

În tot timpul dezbaterilor, a stat ascuns în spatele unuia dintre acele panouri de plexiglas „anti-covid”, după care încă mai stau și casierele în băcănii și alte magazine, astfel încât nu am putut înțelege toate cuvintele pe care le rostea.

Esențialul argumentației sale a fost că, deși nu am avut intenția de a „difuza propagandă pro-nazistă”, totuși am „difuzat propagandă pro-nazistă”, comparând Germania Noii Normalități cu Germania Nazistă și „folosind inutil o svastică într-o operă de artă”.

Partea mea favorită din argumentația procurorului a fost prezentată cu ocazia unei pledoarii prealabile procesului, în fața instanței, și nu în timpul procesului în sine.

În ea, am fost acuzat de „relativizarea Holocaustului”, deoarece – spunea el – compararea Germaniei Noii Normalități cu Germania Nazistă era factual inexactă, ceea ce – mai spunea el – ar fi fost edificator și de o ignoranță uimitoare.

Iată aici traducerea unui fragment din pledoaria sa (sublinierea îmi aparține):

„……. acuzatul dorește să relativizeze această tiranie nazistă, ceea ce este și scopul partizanilor acestei ideologii, sub o formă diferită. Folosind în mod special svastica, acuzatul asimilează măsurile de gestionare a crizei din anii 2020-2022, care au fost elaborate în cadrul unor proceduri constituționale și au fost adoptate și puse în practică de către instituții legitime democratic, cu metodele dictatoriale ale regimului nazist și, deci – independent de intenția sa –, promovează normalizarea ideilor și acțiunilor național-socialiste.”

Desigur, istoria transformării Germaniei în dictatură nazistă cu ajutorul „procedurilor constituționale și al proceselor democratice” a fost extrem de bine documentată.

În alegerile din iulie 1932, Partidul Nazist a câștigat 37,2% din voturi și a devenit cel mai important partid din Reichstag.

Pe 30 ianuarie 1933, von Hindenburg îl numește pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei.

A doua zi după incendierea Reichstagului, Hitler l-a convins pe von Hidenburg să semneze un decret care reducea considerabil libertățile și drepturilor cetățenilor germani.

Această lege a dat guvernului puterea de a încălca drepturile personale prescrise de Constituție, din cauza unei așa-zise „stări de urgență”.

Toate acestea „s-au produs în cadrul procedurilor constituționale și au fost adoptate și puse în operă prin intermediul instituțiilor legitime democratic”.

Judecătoarea a făcut tot ce a putut pentru a mă împiedica să recit toată povestea aceasta în fața instanței, pentru a nu „relativiza Holocaustul” încă o dată, în sala de judecată, înaintea tuturor. Sau pentru a-l împiedica pe procuror să arate ca un imbecil.

Era însă prea târziu: interogatoriul ei deschisese această poartă.

A urmat apoi un episod hilar, în care judecătoarea a proiectat pe un ecran imagini uriașe cu postările mele pe Twitter, după care m-a interogat îndelung pentru a afla dacă svasticile din operele de artă incriminate se aflau „pe mască” sau „în spatele măștii”.

La un moment dat, m-am gândit să cer o pauză pentru a cere artistului, Anthony Freda, să pregătească, să semneze și să faxeze o declarație înregistrată la notariat în care să explice detaliile procesului său creator și starea sa de spirit „în momentul creației”.

Dar mi-am dat seama că la New York nu era decât ora 6 dimineața, ceea ce mi s-a părut cam prea matinal pentru Anthony.

Da, întregul proces a fost atât de ridicol precum reiese din aceste rânduri. Însă cel mai important este că acțiuni în justiție cum este cea împotriva mea nu ar fi fost cazul din capul locului să ajungă în fața instanței.

Jocul făcut de autoritățile germane seamănă cu cel al negocierii pe care avocații apărării și acuzării îl fac în Statele Unite.

Modul în care acest joc funcționează în Germania este următorul: ești acuzat de un delict și ți se aplică o amendă grasă, însă oricum mai mică decât suma pe care ar fi necesar să o plătești unui avocat pentru a o combate în instanță.

Ei mizează pe faptul că vei prefera să plătești amenda pentru a evita procesul în care un judecător ți-ar putea dubla sau tripla suma pe care o ai de plătit. Sau chiar să te condamne la închisoare.

Nu importă câtuși de puțin că nu au niciun argument juridic real pentru a-și susține acuzațiile. Este vorba pur și simplu de o tactică de intimidare.

Nu am dat niciodată curs intimidărilor. Am o aversiune pentru dictatori, fasciști și alți maniaci ai controlului autoritar, care încearcă să îi intimideze, să-i domine și să-i atace pe cei slabi.

Instinctul meu natural, atunci când sunt atacat de intimidatori și alte tipuri de creaturi fasciste, este de a ridica capul și a răspunde.

Ceea ce nu întotdeauna duce la rezultate fericite. Polițaii, de pildă, or să te ia la bătaie pur și simplu pentru că ai curajul să îi sfidezi, așa cum fac cu majoritatea infractorilor înrăiți.

Însă funcționează în general cu mici funcționari și cu alte „autorități respectabile”. Sau cel puțin cu cei care sunt obligați să păstreze o minimă aparență a Statului de Drept și a principiilor democratice fundamentale.

Acesta este un aspect important, deoarece reprezintă „călcâiul lui Ahile” al Reich-ului Noii Normalități.

Am explicat aceasta într-un articol precedent, „Totalitarism patologizat 101”, în noiembrie 2021:

„Totalitarismul Noii Normalități – și orice formă de totalitarism global-capitalist – nu se poate prezenta pe sine ca totalitarism, nici măcar ca autoritarism.

Nu își poate da de gol natura sa politică. Pentru a exista, el e necesar să se prefacă că nu există.

Mai presus de orice, e necesar să își ascundă violența (violență la care în final se rezumă orice formă de politică) și să pară a fi o reacție esențialmente benefică și legitimă la o „criză sanitară mondială”, la o „criză de schimbare climatică”, la o „criză de rasism”, sau la orice alt fel de „crize mondiale” pe care GloboCapitaliștii le pun la cale pentru a teroriza masele, aducându-le într-o stare de isterie fără sens, dar supunându-se ordinelor.

Această patologizare a totalitarismului reprezintă diferența cea mai semnificativă între totalitarismul Noii Normalități și totalitarismul secolului al XX-lea.”

Cu alte cuvinte, această nouă formă emergentă de totalitarism capitalist mondial nu își poate permite să semene cu „totalitarismul”.

Nu își poate pune cizme și haine de piele neagră și să înceapă să bată pas de defilare, purtând bannere mari cu aspect fascist sau să pună oamenii la zid și să-i împuște, cel puțin nu aici, în inima Imperiului.

Această formă de totalitarism nu va funcționa decât dacă oameni precum judecătoarea mea și mii de germani nou-normali, care au ieșit în stradă, demonstrându-și supunerea față de Reich și cerând interzicerea opoziției politice și segregarea și persecutarea „nevaccinaților”, sau manifestându-și solidaritatea cu neo-naziștii ucraineni sau sprijinind masacrul Israelului în Gaza sau orice altceva li s-a cerut să ceară sau să demonstreze, singura modalitate prin care acest nou totalitarism poate funcționa, zic, este ca oamenilor – nu numai germanilor, ci și britanicilor, canadienilor, australienilor și bunilor „nou-normali” de peste tot din Occident – să li se permită să își spună lor înșile și unii altora că ei sunt „băieții buni”, care „apără democrația” în timp ce mărșăluiesc spre totalitarism.

Da, știu, mă repet. Și voi continua să mă repet.

Pentru că singura modalitate prin care toate acestea pot deveni un scenariu monstruos și distopic este ca oamenii să îmbrățișeze aceste așa-zise „Bune Norme Noi”.

Nu vorbesc despre necesitatea de a-i convinge de ceva, nici de a câștiga dispute despre „virus”, sau „vaccinuri”, sau Israel, sau Trump. Ori de a-i insulta.

Vorbesc despre nevoia de a le pune în față ceea ce fac.

Vorbesc despre scurtcircuitarea programării lor în sfera conștiinței – chiar și pentru câteva clipe efemere – punându-le în față o oglindă și obligându-i să se privească în ea și să constate ce au devenit.

Asta am făcut în fața tribunalului penal, la proces. De aceea, judecătoarea a fost nevoită să mă achite. Și de aceea s-a simțit obligată să rostească acea tiradă și să-și pună masca demonstrativ.

Ar fi putut să mă condamne. Probabil că ar fi vrut. În conștiința ei – și a majorității nou-normalilor – oameni ca mine reprezintă o amenințare existențială.

Însă, pentru a mă condamna, ar fi fost nevoită să se privească pe sine cum batjocorește legea și acționează ca o fascistă, ca un funcționar totalitar.

Puteți să mă considerați un idealist incurabil dacă vreți, însă cred că, în fond, chiar și în cei mai fanatici nou-normali (în orice caz, în majoritatea lor) se ascunde o ființă umană decentă, cu principii, care nu vrea să fie un fascist (sau cel puțin nu vrea să semene cu un fascist), dacă ajunge să fie pus în postura în care judecătoarea mea a fost pusă.

Sunt obligat să cred că fiecare scurtcircuit, fiecare privire pe care și-o aruncă lor înșile în oglindă, una după alta, de-a lungul timpului, erodează condiționarea lor în sfera conștiinței.

Oricum, este teoria pe care o aplic de o bucată de vreme. Cred că o voi aplica din nou cu ocazia viitorului meu proces-spectacol.

Autor: C.J. Hopkins

Citiți și:
C. J. Hopkins: „Noua Normalitate” mai poate fi încă oprită (1)
Scriitorul C.J. Hopkins a fost judecat pe 23 ianuarie pentru două infracțiuni de crimă-gândit

 

yogaesoteric
12 februarie 2024