C.S. Lewis: Creștinismul redus la esențe și legea morală

A vorbi despre o esență a creștinismului, așa cum urmărește să facă C.S. Lewis în Creștinismul redus la esențe (traducerea titlului Mere Christianity mi se pare inexactă și oarecum confuză), înseamnă a vorbi despre ceva care din punct de vedere practic nu există.

Volumul este o suită de conferințe ținute la Radio Londra în 1941, prelucrate, adăugite și publicate în același an sub titlul Mere Christianity.*

Întreprinderea lui C.S. Lewis nu ar fi singulară, de pildă îl avem pe teologul anglican J.R.W. Stott, care publică Esențialul creștinismului în 1958, tradusă la noi în anii ’90. Cartea lui Stott are un caracter didactic și apologetic și nu este altceva decât un rezumat al perspectivei evanghelice asupra temelor biblice mari și de credință. Spre deosebire de C.S. Lewis, exegeza biblică joacă primul rol în expunerea lui Stott.

C.S. Lewis face oarecum altceva. Obiectivul lui este de a oferi nu doar un esențial (la singular, nu la plural, ca și cum ar exista mai multe) în care s-ar putea recunoaște cele mai importante denominațiuni creștine, din motive ecumeniste, ci este de a conferi în egală măsură acestui demers toată puterea de convingere și o anumită pretenție de universalitate.

Pe scurt, ceea ce face C.S. Lewis, și într-o anumită măsură și reușește, este de a conferi întreprinderilor de tip didactic și apologetic, așa cum este acest volum, întreaga forță morală și universală, în virtutea faptului de a fi transconfesională, bazându-se pe un esențial omologabil. Nu întâmplător, C.S. Lewis își deschide cartea cu o prefață de cca 7 pagini de avertizări și prelucrări. Ceea ce sugerează dificultatea de a dansa pe o muchie de cuțit atât de ascuțită.

Esențialul nu poate fi controversat, este unul dintre obiectivele lui. Ca un rezultat, accentul argumentărilor lui nu cade prea mult pe exegeza biblică, care altminteri e discretă, ci mai curând pe o înțelepciune ascunsă deja la nivelul simțului comun, așteptând, dacă vreți, un Socrate care s-o descopere.

C.S. Lewis este, din acest motiv, un scriitor fabulos. Anecdotic și analogic la fiecare pas, înarmat doar cu forța simțului comun englez și extrem de creativ, în aceeași tradiție literară a unui Wodehouse, Chesterton, Tolkien etc., Lewis face un soi de teologie fără teologie sau o teologie populară. Succesul lui este maxim. Îmi amintesc că atunci când l-am citit prima oară, undeva la mijlocul anilor ’90, m-a impresionat profund modul cum experiența comună a oamenilor se prezenta ca un rezervor uriaș de imagini și alegorii în proză, utilizate pentru a lămuri chestiuni de teologie înaltă, precum doctrina Trinității, relația dintre timp și eternitate etc. Forța lui mi se părea covârșitoare. Mai întâlnești așa ceva la profeții Vechiului Testament, la metoda alegorică a lui Hristos de a se adresa mulțimilor sau la Sfinții Părinți (mult mai moderați totuși). Teologia modernă s-a distanțat de limba și înțelepciunea populară, pe care nu o mai inspiră, devenind o întreprindere intelectuală adesea fără legătură cu viața bisericii și omul mediu. Ce face C.S. Lewis este, din acest motiv, esențial, recapitulând într-un fel vechea vocație kerygmatică a creștinismului primelor secole.

În același timp, nu poți să nu remarci că explicațiile lui se adresează unui public care a pierdut înțelegerea unor adevăruri altădată împărtășite de oamenii cei mai obișnuiți. Recursul la codul omului comun contemporan devine astfel crucial. Lewis este, din acest motiv, inaugural pentru omul modern, pentru care experiența creștină a devenit un ceva tot mai străin și îndepărtat înapoi în timp, dacă nu direct împrăștiat în spațiul nesfârșit.

Cu toate astea, demersul lui C.S. Lewis de a furniza un esențial teologic și etic omologabil nu este lipsită de pericole.

Să mă explic. Zilele trecute, la un club de carte, unde era comentată chiar cartea lui C.S. Lewis, cineva a vorbit de hiperraționalizare, adică pretenția de a raționaliza în detaliu, de a explica doctrinele creștine unui public larg, care în plus e silit să le descopere cu ajutorul analogiilor în proză și/sau al familiarului, un domeniu prin excelență al raționalității practice și/sau al unui soi de naturalism.

În aceeași direcție, altcineva a vorbit de o eroare intelectualistă inerentă (mistică intelectuală), mult discutată de Vladimir Lossky în Vederea lui Dumnezeu**, și care nu este altceva pe fond decât pretenția că conștiința poate cunoaște (gnoza), în virtutea unei înrudiri de natură (nous) sau punct de contact (conaturalitate), ființa eternă a lui Dumnezeu, pornind de la dovezile ființei lui în creație (analogia entis) aici și acum, în principal prin metoda gândirii conceptuale și raționale sau chiar metoda științei (onto-theology).

Eroarea prezintă riscul de a minimiza diferența dintre Creator și creatură și astfel de a cădea în dualism și o desconsiderare a materiei; un alt risc este nestorianismul, așa cum este cazul lui Eustratie al Niceei din secolul al XII-lea, care a aplicat logica aristotelică la doctrinele creștine din motive apologetice, acordând astfel un rol mai mare rațiunii și împingând viziunea într-o direcție naturalistă, pentru a fi acuzat în cele din urmă de nestorianism și excomunicat de biserică.

Ideea acestor vorbitori, una peste alta, era de a remarca că C.S. Lewis rămâne îndatorat tradiției intelectualiste a Occidentului, prin hiperraționalizare și didacticism, în ciuda felului în care reușește uneori să valorifice, în probleme de teologie speculativă, experiența familiarului și fenomenalul simț literar.

Ar putea fi suficient dacă observăm metoda prin care el avansează spre marile doctrine de teologie speculativă precum Sfânta Treime și relațiile dintre ele, cu care și încheie volumul, pornind de la legea morală sau conștiința binelui și răului via moralitatea personală și socială, la începutul volumului.

Desfășurarea în crescendo dinspre primele și poate cele mai bune dovezi raționale ale existenței lui Dumnezeu spre adevăruri tot mai complicate și speculative, reflectă o abordare rațională, în buna tradiție a raționalismului scolastic și a filosofiilor naturale, probabil dictată de obiectivele lui didactice și apologetice; o tradiție care, în Răsărit, avea să ducă la marea confruntare palamită din secolul XIV, și care este până astăzi primită cu mari rezerve.

Dacă legea morală este cel mai universal și indiscutabil adevăr uman și cel mai bun argument despre existența lui Dumnezeu, în egală măsură Sfânta Treime, compusă din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nu altceva, este armonizată din aproape în aproape cu aceste dovezi raționale.

Deși nu pare, fiindcă C.S. Lewis este un scriitor extraordinar, totuși aceasta este metoda. Cartea nu este doar o tentativă de recuperare a unui esențial necontroversat dictat de rațiuni ecumeniste și apologetice, nici măcar o încercare de catehizare a unor creștini care nu mai știu bine în ce cred. Este toate astea, să ne înțelegem, sau oricum face toate astea, dar este mai curând o tentativă de recâștigare a încrederii în rațiunea umană și de expunere a credinței creștine cu mijloacele rațiunii și ale simțului comun, într-o Anglie guvernată încă de scepticismul empirist humeian, fără să mai discutăm de teologia existențială sau dialectică, care pe continent punea în chestiune exact acest tip de abordare.

Nu întâmplător, C.S. Lewis va fi preferat mai ales în cercurile evanghelice sau protestante, care se vor dovedi până azi mai conservatoare și îi vor dedica societăți, colocvii apologetice etc.

Nu e cazul să intrăm acum în teoria morală și doctrinele teologice la care ajunge el, fiindcă ele vin pe aceeași filieră medievală aristotelică și augustiniană, așa cum este etica virtuții din primele capitole sau trinitarianismul social de la sfârșit. Au fost clarificate suficient de-a lungul timpului. Nu ar fi nici prea relevant să purtăm o discuție la firul ierbii fără să luăm în calcul celelalte lucrări principale. Oricum nu acesta e obiectivul. Discuții foarte bune, în schimb, există, de pildă Richard John Neuhaus.****

Înainte de a închide această discuție, aș vrea să mă întorc pentru un moment la legea morală, care îi ocupă atâta spațiu în prima parte a cărții. C.S. Lewis recurge aici la un argument care aparține tradiției argumentelor medievale ale existenței lui Dumnezeu, în acest caz argumentul moral (pentru o discuție a acestor argumente, vezi Christos Yannaras)***.

„Ideea este că noțiunile noastre de dreptate, de bine și rău, atât de adânc înfipte în conștiințele noastre, rămân complet fără sens dacă Dumnezeu nu există, făcând irelevant inclusiv ateismul. Nu întâmplător, acestea au un caracter transcultural, adică sunt comune tuturor indiferent de cultură sau religie sau de diferențele dintre noi”, spune Lewis.

Aceeași idee pare să fie în miezul marilor romane ale lui Dostoievski, de la Crimă și pedeapsă la Idiotul sau Frații Karamazov. Dacă Dumnezeu nu există, ce alt sens ar putea avea răscolitoarea vinovăție a lui Raskolnikov, care atinge paroxismul și delirul și care îl împinge în cele din urmă la autodenunț, la căință și la îmbrățișarea credinței creștine, decât prezența acestei legi morale în om?

Nici în Idiotul nu întâlnim o altă matrice. Avem matricea vinovăției fără margini și a suferinței care, fiindcă îi împinge pe oameni la decizii din cele mai neobișnuite, pune pe masă problema legii morale, a conștiinței binelui și răului, bine înfiptă în sufletele noastre. Prințul Mîșkin sacrifică tot, inclusiv dragostea pentru fiica cea mică a generalului, pentru a o salva pe Nastasia Filippovna de ea însăși, dar mai ales de aceste hiene ca Rogojin sau Lebedev. La rândul ei, Nastasia va respinge ideea, dintr-un complex de vinovăție și autodispreț.

Numai un ins de teapa lui Rogojin, pentru care ea nu este decât o marfă, ceva aflat în proprietatea lui ca o pisică sau un geamantan, este ceea ce ea poate merita. Dacă prințul este în acest raport o predare fără condiții, Nastasia Filippovna este o vinovăție fără sfârșit și o dorință irepresibilă de a se pedepsi, o suferință scăldată în autodispreț și autorespingere, o imagine a ceea ce oamenii aruncă după ce au folosit, cu care ea nu are motive de a nu se identifica.

Pe scurt, dacă Dumnezeu nu există, de unde atunci tot acest zbucium sufletesc și neîmpăcare și putere de sacrificiu, de unde deci aceste suflete tulburate și marcate de vinovăție sau de cealaltă parte, un profund sentiment al datoriei sau responsabilitate? În Frații Karamazov, Dostoievski va puncta în felul următor: „each of us is guilty of everything against all, and I am more than all” („fiecare dintre noi este vinovat de toate împotriva tuturor, iar eu sunt mai mult decât toți”). Iar prin gura lui Ivan va spune că, dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis.

Când un ateu ca Ivan e confruntat cu crima fratelui său vitreg, se înspăimântă și se disociază de orice contribuție sau influență morală și responsabilitate. Începe să se simtă vinovat, se îmbolnăvește, are o vedenie cu un demon și începe să delireze, devenind incapabil să își mai poată ajuta celălalt frate la proces.

Ca și C.S. Lewis, Dostoievski pare să fie un filosof al legii morale, adică al primei mărturii a existenței lui Dumnezeu din interiorul omului, care reprezintă și momentul sau punctul din care facem primii pași către etica și teologia creștine, în cea mai bună tradiție medievală.

Diferența în schimb este că, în timp ce Lewis dezvoltă un argument care ajunge de la legea morală, din aproape în aproape și logic, la principalele doctrine despre Dumnezeu, ilustrând în același timp coerența lor, Dostoievski rămâne un autor al paradoxurilor existențiale și al exaltării mai curând. Curtezane sau prostituate și alcoolici din suburbiile sărace ale Petersburgului, un student ateu fără bani care ucide două femei cu un topor, un prinț scăpătat și epileptic sau un ateu ca Ivan reprezintă principalii purtători și/sau călcători ai legii morale, practic niște suflete răscolite de remușcări de care nu pot scăpa și întrebări despre existența lui Dumnezeu.

Dar cadrul lui Dostoievski, deși nu apare nicăieri explicit până la Frații Karamazov, este cel al Rusiei ortodoxe. Dacă el urmărește să răspundă prin aceste romane elitelor revoluționare atee din Rusia celei de a doua jumătăți a secolului XIX, în schimb el e mult prea conștient de criza metafizicii europene și a rațiunii în sens ontologic sau iluminist, fără să mai vorbim de apariția nihilismului, pentru a apela tocmai la ea, așa cum procedează C.S. Lewis.

Dumnezeu există, întrucât acești eroi dostoievskieni nu ar fi posibili altminteri, dar dacă în cazul lui C.S. Lewis, poți ajunge la concluzia că Dumnezeu există, că el și-a trimis Fiul ca să moară pentru oameni sau că Dumnezeu este trinitar doar citindu-i cartea cu atenție (așa cum o face, de exemplu, Chuck Colson, fost consilier al președintelui Nixon, deși ar merita văzut ce rol a jucat pușcăria, fiindcă o va citi abia în pușcărie), acest aspect în schimb este exclus în cazul lui Dostoievski.

Personajele lui nu sunt toate intelectuali renumiți, dar în toate cazurile ele ajung să îmbrățișeze credința abia după ce se prăbușesc copleșite de vinovăție și disperare. Într-un fel aceasta este experiența lui Dostoievski însuși care va primi o condamnare la moarte, comutată în ultimul moment în deportare în Siberia. Cărțile și teologia lui sunt îmbibate de această experiență.

Frații Karamazov face ceva mai mult, încadrând istoria Karamazovilor în proximitatea Bisericii mult mai explicit. Fiindcă dă tuturor acestor probleme, care confruntau societatea rusă din ultimul sfert de secol XIX, o rază de speranță și indică în mod egal direcția unde este necesar să fie căutate răspunsurile, adică în curtea mănăstirii sau a bisericii. Legea morală nu are nicio utilitate aici, dacă personajul nu se prăbușește sub greutatea păcatelor lui și a vinovăției.

Sensul ei este eminamente existențial. Rațiunea demonstrativă nu e de niciun folos, cu atât mai puțin la Dostoievski, unde e asociată inevitabil cu marile sisteme și realizarea pe pământ a visului socialismului revoluționar (Omul din subterană, Demonii ‒ de pildă, șigaliovismul).

Pe scurt, C.S. Lewis rămâne un autor de geniu, dar îndatorat tradiției metafizice medievale (și unui hiperraționalism). În ciuda unei literaturi de mare inspirație, metoda lui e de a porni de la adevăruri universale, precum legea morală, spre doctrine teologice și morale mai specifice de maximă importanță. Legea morală, care este punctul de pornire, este unul dintre cele cinci argumente medievale ale existenței lui Dumnezeu, și anume argumentul moral. Metoda lui de abordare este de jos în sus, în logica analogia entis.

Dar cum spuneam la început, el urmărește nu atât să decupeze un esențial în jurul căruia să-i adune pe creștini, cât să dea acestui esențial un caracter argumentativ și apologetic, transformând, într-un fel, partea poate cea mai demonstrativă și rațională a credinței, și anume teologia naturală sau apologetica într-o întreprindere cu adevărat transreligioasă și universală.

Acesta este, de fapt, obiectivul ultim al lui C.S. Lewis. Și acestea sunt câteva pericole inerente acestui tip de abordări.

Autor: Constantin Bălășoiu

Referințe:

* C.S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1991, https://archive.org/details/c.-s.-lewis-crestinismul-redus-la-esente-1991-ocr

** Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Deisis, 1993

*** Christos Yannaras, Heidegger și Areopagitul, Anastasia, 1996, https://yannarasbooks.wordpress.com/wp-content/uploads/2015/10/heidegger-si-areopagitul.pdf

**** Richard John Neuhaus, „C.S. Lewis in the Public Square”, FirstThings, December, 1998, https://www.firstthings.com/article/1998/12/c-s-lewis-in-the-public-square

Citiți și:
Sistemul de gândire multialist – Eseu filozofic
Cuvânt memorabil despre creștinismul românesc, Brâncuși și Eminescu al unui mare pătimitor al închisorilor bolșevice: mărturisitorul Virgil Maxim

 

yogaesoteric
13 noiembrie 2024