Călătorie spre fericire (II) – Fericirea nu ne este dată, nici nefericirea impusă
de Ana-Maria Dorde
Citiţi prima parte a acestui articol
Cu siguranță că mulți dintre noi ne-am întrebat la un moment dat cum este posibil ca cineva despre care știm că a trecut prin unele încercări teribile ale vieţii să aibă un aer totuși foarte fericit. Mai mult decât atât, cum poate respectivul să considere viaţa ca fiind frumoasă şi plină de sens în fiecare clipă? Un posibil răspuns este următorul: ființa umană care a dobândit starea de pace interioară nu este doborâtă de eşec și suferință, aşa cum nu este nici îmbătată de succes. Într-adevăr, SUKHA („starea de bine” sau bucuria) este însoţită de o reducere a vulnerabilităţii faţă de circumstanţele vieții, fie ele bune sau rele, căci sentimentul de nesiguranţă şi pesimism care afectează atât de mult ființa umană este înlocuit, în acest caz, de forţa sufletului plin de fericire divină.
Condiţiile exterioare nu sunt deteminante pentru atingerea stării de fericire
Fericirea nu este o stare de exaltare pe care trebuie să o perpetuăm cu orice preţ, ci o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină care aduce cu sine eliminarea tuturor hibelor şi toxinelor mentale (ura, obsesia, gelozia, invidia) care otrăvesc cu adevărat sufletul. Pentru a reuși să fim cu adevărat fericiți este necesar să dobândim o cât mai bună cunoaştere de sine şi o permanentă conştiinţă de sine. Dobândind o cât mai bună cunoaștere a universului nostru interior, vom ajunge în timp şi la o cunoaştere corectă a realităţii exterioare şi vom putea aspira la starea de fericire divină beatifică (ANANDA) – o culme existenţială ce reflectă îndumnezeirea fiinţei umane.
Sociologul polonez Wladislaw Tatarkiewicz, un „specialist” în fericire, susţine, însă, că este cu neputinţă să fii fericit în închisoare, de pildă, căci, după părerea sa, fericirea ce poate fi trăită în astfel de împrejurări nu este „justificată”. Conform concepţiei sale, o persoană care este fericită în circumstanţe foarte grele şi-a pierdut simţul raţiunii. O astfel de viziune asupra lucrurilor demonstrează importanţa exclusivă acordată condiţiilor exterioare de care ar depinde fericirea.
„Fericirea este cea mai mare biruinţă, aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus.” (Albert Camus)
Transformarea într-un sens spiritual a perspectivei din care privim lumea înconjurătoare nu presupune un optimism naiv şi nici o euforie artificială, care să-i compenseze adversitatea. Nemulţumirea şi frustrarea revin atâta timp cât în mintea noastră domneşte confuzia şi îndoiala. Fără să ne transformăm realmente interior (ceea ce va atrage după sine şi o transformare a modului în care percepem lumea înconjurătoare), exerciţiul de a repeta adesea „Sunt fericit!” este un exerciţiu tot atât de inutil ca acela de a zugrăvi, iar şi iar, un zid aflat în ruină. Căutarea fericirii nu constă nici în a vedea „viaţa în roz”, nici în a ne preface că suferinţele şi imperfecţiunile lumii nu mai există.
„Noi descifrăm greşit lumea şi apoi spunem că ea ne înşeală.” (Rabindranath Tagore)
„Plăcerea se sprijină pe iluzie, dar fericirea are la bază adevărul.” (Chamfort)
„Cred, şi o voi demonstra în continuare, că orice nefericire îşi are originea în eroare şi că orice fericire ne este oferită de adevăr”. (Stendhal)
Cunoaşterea profundă a universului nostru interior este, așadar, o componentă fundamentală a stării de fericire. Prin cunoaştere (de sine) nu se urmăreşte câtuşi de puţin stocarea unui volum de informaţii şi cunoştinţe, ci conştientizarea atentă și continuă a complexului tuturor evenimentelor și manifestărilor interioare, căutând permanent să descoperim în interiorul nostru ceea ce este cu adevărat valoros şi etern. În mod obişnuit, noi percepem lumea ca pe un ansamblu de entităţi autonome, cărora le atribuim caracteristici ce ni se pare că le aparţin cu adevărat. Astfel, lucrurile ne apar „plăcute” sau „neplăcute”, iar oamenii „buni” sau „răi”. Această capacitate a EGO-ului de a face discriminări creează puternice reacţii de ataşament şi aversiune ce conduc în general la suferinţă.
Fericirea este rezultatul unor alegeri conştiente
SAMSARA (lumea ignoranţei şi a suferinţei) nu este o condiţie inevitabilă şi fatală a existenţei, ci o condiţionare spaţio-temporală, o relaţie profundă între cauză şi efect. Fenomenele există într-un mod esenţialmente interdependent şi nu au o existenţă autonomă şi permanentă. Totul este relaţionare, nimic nu există în sine şi prin sine. Odată înţeleasă şi integrată această noţiune esenţială, percepţia greşită pe care o aveam despre lume este înlocuită cu înţelegerea corectă a naturii lucrurilor şi fiinţelor, care conduce la trăirea unei vieţi pline de sens.
„Marele obstacol este reprezentarea, nu realitatea.” (Etty Hillesum)
„Nimic nu există în mod separat. Orice lucru, fiinţă, fenomen sau aspect se poate manifesta doar în conexiune cu totul.” (Concept metafizic budist Paticca-Samuppada)
Datorită ignoranţei (sau, altfel spus, prostiei) unele ființe umane consideră că suferinţa este mai interesantă decât fericirea, căci „are o strălucire, o intensitate extrem de seducătoare, luciferică. Şi are importantul avantaj […] de a nu fi propriul său scop, de a lăsa întotdeauna loc pentru ceva de aşteptat” (Dominique Noguez). Putem deduce că bucuria (SUKHA) şi suferinţa (DUKHA) sunt, de fapt, rezultatul unor alegeri.
„Fericirea este o alegere conştientă, nu un răspuns automat.” (Mildred Barthel)
„Dorinţa de a fi fericit este constitutivă omului; este mobilul tuturor faptelor noastre. Lucrul cel mai venerabil pe lume, cel mai bine înţeles, cel mai evident şi mai constant nu este numai că vrem să fim fericiţi, ci că nu vrem decât să fim fericiţi. La aceasta ne obligă natura noastră.” (Sfântul Augustin)
Dar chiar şi aşa, deseori fericirea intră în anonimat şi se pierde în mulţimea sosiilor numite plăcere, divertisment, beţie, voluptate distrugătoare şi alte iluzii efemere, și aceasta din cauza unei penibile confuzii. A presupune că fericirea este împlinirea tuturor dorinţelor şi pasiunilor şi, mai ales, a o concepe doar într-o lume egocentrică înseamnă a confunda dorinţa legitimă de plenitudine, care este o necesitate nativă, cu o iluzie care se sfârşeşte inevitabil cu frustrare. Kant, spre exemplu, afirmând că fericirea este starea unei fiinţe „căreia i se întâmplă totul în viaţă conform dorinţei sale” exilează fericirea în spaţiul irealizabilului. Prin ce mister, însă, totul s-ar petrece conform dorinţelor sau voinţei noastre?
Dacă ne-am imagina că satisfacerea tuturor pornirilor noastre ne va aduce fericirea, atunci eşecul acestui demers ne va face să ne îndoim de însăşi existenţa fericirii. Dacă avem „totul pentru a fi fericiți” şi, cu toate acestea suntem nefericiți, atunci fericirea este imposibilă. Asta demonstrează cât de mult ne putem înşela în privinţa cauzelor fericirii. În realitate, dacă echilibrul interior şi înţelepciunea ne lipsesc, atunci e mult mai dificil să fim fericiţi. Trăind în alternanţa dintre speranţă şi îndoială, dintre excitare şi plictis, dorinţă şi dezgust, ne risipim cu uşurinţă viaţa, clipă de clipă, fără ca măcar să ne dăm seama, alergând în toate direcţiile pentru a nu ajunge nicăieri.
Fericirea este o stare lăuntrică divină, nu împlinirea nenumăratelor dorinţe ce ţin de lumea exterioară
„A căuta fericirea în afara noastră este ca şi cum am aştepta răsăritul soarelui într-o peşteră cu deschiderea spre miază-noapte.” (Proverb tibetan)
Unele persoane caută fericirea în exterior, în timp ce ea este o stare esenţialmente interioară. Dacă sursa ei ar fi în afară, atunci n-am putea să o atingem vreodată. Dorinţele noastre ar fi fără limite, iar controlul asupra lumii restrâns, parţial şi cel mai adesea iluzoriu. Căci adeseori putem fi foarte nefericiţi în timp ce, în aparenţă, avem „totul pentru a fi fericiţi” şi invers: putem rămâne calmi, fără nicio tulburare, deşi totul în jur ni se opune.
„Curajul înseamnă să nu laşi niciodată acţiunile tale să fie influenţate de temerile tale.” (Arthur Koestler)
Puterea obişnuinţei protectoare poate deveni normă şi pentru unii deviza este „Asta-i viaţa!”. Dacă speranţa de a afla o temporară stare de bine este adesea încununată de succes, nu e mai puţin adevărat că nu putem, totuşi, construi un algoritm de funcţionare a circumstanţelor exterioare în termeni de cantitate, calitate şi durată. Şi acest lucru poate deveni posibil în aproape toate domeniile vieţii: iubire, familie, sănătate, prosperitate materială, carieră, confort, plăceri. Mulţi oameni cred că vor deveni fericiţi găsindu-şi perechea ideală, cumpărându-şi maşina sau casa pe care şi-o doresc, având o stare excepţională la care aspiră cu încrâncenare etc. Dar plasându-ne toate speranţele în afara noastră nu putem decât să fim decepţionaţi. Neglijând metodele care ne permit să descoperim fericirea în interiorul nostru, e ca şi cum ne-am petrece timpul încercând să umplem cu apă recipiente ciuruite. FERICIREA NU NE ESTE DATĂ, NICI NEFERICIREA IMPUSĂ. Suntem mereu la o răscruce de drumuri, iar alegerea direcţiei ne aparţine.
Fericirea nu se decretează, ci se cultivă şi se construieşte încetul cu încetul
„Priveşte în tine însuţi, acolo se află izvorul nesecat al binelui.” (Marc Aureliu)
Numeroşi autori se revoltă împotriva „dezvoltării de sine ca misiune nesfârşită” şi a „desăvârşirii”. Dacă însă ar trebui să renunţăm la orice aspiraţie, atunci noţiunile însăşi de învăţare, educaţie, cultură sau cunoaștere de sine nu ar mai avea niciun sens. Cunoaşterea este şi ea o misiune nesfârşită. De ce pe aceasta să o acceptăm, iar „dezvoltarea” de sine, cea care determină calitatea vieţii noastre, să o neglijăm? Psihiatrul Christophe André scrie: „stările de fericire repetată sunt adesea rezultatul unei asceze”. Nu în sensul creştin de „privaţiune”, ci în cel etimologic, askesis, care în limba greacă înseamnă „antrenament”.
Resemnarea în faţa sorţii, lăsând pulsiunile şi pornirile să se manifeste riscă să fie o soluţie facilă, de compromis, ce poate conduce chiar la eşec. Avem multe de învăţat din vicisitudinile vieţii, dar, fără a face eforturi susținute, cine ar putea să interpreteze Mozart numai lovind cu două degete claviatura? Fericirea este un mod de a fi, iar modalităţile se învaţă. După cum spune un proverb persan: „Cu răbdare, livada devine dulceaţă”.
(va urma)
Citiţi şi:
Atingeţi Suprema Fericire prin practica YOGA
Alimente şi plante medicinale care favorizează savurarea stării de fericire (1)
Fericirea lui DUMNEZEU (I)
yogaesoteric
16 februarie 2012