Când pieţele financiare sunt însetate de cât mai mult sânge

 

Austeritatea şi dictatele pieţelor au creat o grămadă de noi „fideli” – aşa-numiţii „precari”, care ameninţă giuvaierul civilizaţiei europene – securitatea socială, constată scriitorul belgian Geert Van Istandael.
 
Cunoaşteţi parohia Sfântului Precarius? E uşor de găsit chiar fără ghid turistic, iar în ziua în care veţi ajunge la ea, veţi avea toate motivele să fiţi disperaţi. Căci în parohia Sfântului Precarius nu e loc pentru speranţă. Marea majoritate a enoriaşilor lucrează acolo pe o leafă de nimic, pentru a asigura privilegiile clerului superior. Acest cler superior a înlocuit teologia cu economia.

În parohia Sfântului Precarius, ratele de creştere sunt impresionante. Acolo bugetul are mereu excedent. Cum e posibil acest lucru? Foarte simplu. Micşoraţi salariile! Dar, mai ales, descotorosiţi-vă de solidaritate! Gata cu contribuţiile sociale exorbitante care erau plătite, în alte vremuri, pensionarilor egoişti, şomerilor leneşi şi bolnavilor închipuiţi. Acum trăiască minoritatea selectă şi privilegiată!

Domnia TINA

Cum arată biserica parohială consacrată Sfântului Precarius? Edificiul constă numai din ziduri înalte, fără ferestre şi fără un acoperiş care să-i ocrotească pe enoriaşi de ploaie şi de soarele dogoritor. Nu încercaţi să vă căţăraţi pe ziduri: vă veţi rupe unghiile.

Deasupra altarului se desenează un şir de litere – TINA –, care înseamnă în noua latină: „There Is No Alternative” („Nu există alternativă”).

Să nu credeţi că parohia Sfântului Precarius s-a născut din imaginaţia înfierbântată a unui poet melancolic. Ea există aievea. În 2004, la Milano, a avut loc prima procesiune care a propagat imaginea Sfântului Precarius. Şi, în mod frapant, din cortegiu au făcut parte numai tineri, proaspeţi absolvenţi de studii superioare, abia angajaţi sau şomeri recenţi. Cu toţii cerşeau îndurare la picioarele Sfântului Precarius.

Acum aş vrea să mă întorc la una dintre semnificaţiile cuvântului (latin) „precarius”: el înseamnă „obţinut prin rugăminţi sau cerşind”. Toanele protectorului sunt imprevizibile. Azi aruncă în Europa câţiva bani de aur. Mâine le azvârle cu nonşalanţă chinezilor sau nigerienilor alţi câţiva bani de aur – şi mai puţini. Asta se cheamă „globalizare”. Iar globalizarea înseamnă viitor.

Zel religios orb

Iată teza mea: criza economico-financiară care macină Europa de patru ani e folosită cu scopul de a nărui fundamentele civilizaţiei europene. Statul-providenţă. Democraţia.

E folosită. Şi cine se foloseşte de ea? Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană dar, fără îndoială, şi Consiliul de Miniştri şi, dincolo de graniţele Europei, Fondul Monetar Internaţional, chiar dacă ne dăm seama că această din urmă instituţie e scena unor disensiuni feroce. În acelaşi timp, în prea multe state-membre ale Uniunii Europene, politicienii se comportă ca nişte misionari care-şi răspândesc cu habotnicie mesajul distructiv. Rândurile enoriaşilor cresc. În fiecare zi. În Spania, în Portugalia, în Grecia, în Italia, vedem cum tipul de economie pe care-l lăsăm să se dezlănţuie îi sugrumă pe tineri.

Dar lucrurile încep să se limpezească. În noiembrie 2008, Jürgen Habermas, probabil cel mai important gânditor politic din Germania de azi, evoca în Die Zeit revoltătoarea nedreptate socială. Dacă Habermas n-ar fi un om atât de lucid, l-aş numi profet. Elitele conducătoare au anulat prin decizie unilaterală marele lor acord tacit cu cetăţenii. Acest acord suna astfel: clasa conducătoare poate să acumuleze oricâtă bogăţie vrea, atât timp cât cetăţeanul obişnuit are ce pune pe masă şi se bucură, pe deasupra, de un sistem solid de securitate socială. Acest acord a fost încălcat.

Tehnocraţie în loc de democraţie

Sfârşitul crizei se ghiceşte cu certitudine la orizont, spun Draghi, Barroso, Van Rompuy. Dar pieţele financiare strâng Europa ca într-o menghină. Şi cu oricâtă furie ar încerca ea să se împotrivească, nu prea are şanse de reuşită. Se poate sustrage, e drept, pentru vreo trei ore, ca atunci când BCE a strecurat 100 de miliarde de euro în buzunarul Spaniei. Cu puţin noroc, avantajul ţine o zi. Sau o săptămână. De când comitetul director al BCE, instruit de preşedintele acesteia, Mario Draghi, a decis că banca poate cumpăra, prin intermediul Mecanismului european de solidaritate, obligaţiuni de stat de la ţările aflate în dificultate pentru a micşora drastic dobânda la astfel de obligaţiuni, setea de sânge a pieţelor financiare s-a mai potolit. Şi pe cine mai miră faptul că ţările care au nevoie de un asemenea sprijin sunt silite să facă temenele adânci, că în aceste ţări democraţia trebuie deci să cedeze în faţa tehnocraţiei?

Dar mai e ceva. Decizia luată de BCE se rezumă la producerea de bani. Aproape că nu mai e o glumă să spui că Mario Draghi va da drumul la imprimerie când va pofti. Şi eu care-mi imaginam că asemenea procedee li se potrivesc mai curând unor personaje de teapa lui Mobutu…

Lovituri de bici

Nu numai populiştii, comuniştii sau fasciştii veritabili nutresc convingerea că tactica şi strategia europeană au început să scârţâie. E vorba de cetăţeni paşnici şi conştiincioşi care tremură de frică, oameni care nu cer nimic altceva decât o simplă locuinţă, care vor să aibă copii, un salariu din care să trăiască decent împreună cu familia lor. Dar ei ne refuză până şi asta, încearcă să ne răpească până şi această fericire măruntă, ne împing cu de-a sila spre parohia Sfântului Precarius.

O muncă răsplătită cinstit, o locuinţă, o familie. Toate astea sunt, pentru mine, dorinţe raţionale. Acum însă e din ce în ce mai limpede că doar o raţionalitate, una singură, are drept de existenţă, şi anume cea economică, potrivit căreia oamenii trebuie să tindă mereu spre cel mai mare profit pentru ei înşişi.

Liniştea casei, a grădinii şi a bucătăriei, acea ambiţie limitată, dar susţinută democratic, a devenit posibilă numai datorită uneia dintre marile realizări ale civilizaţiei europene. E vorba de statul-providenţă sau, dacă vreţi, de securitatea socială.

Inamic al civilizaţiei

Securitatea socială, aşa cum au construit-o – începând din secolul al XIX-lea şi mai ales în anii de după 1945 – Belgia, Suedia, Franţa, Olanda şi, până nu demult, Germania, trebuie numită fără rezerve un giuvaier al civilizaţiei europene, la fel de preţios precum catedralele franceze, simfoniile lui Beethoven, tablourile lui Vermeer, Faust al lui Goethe sau romanele lui Camus. Edificarea şi menţinerea securităţii sociale pretind viziune, imaginaţie, cunoştinţe tehnice, spirit ager, raţionalitate: tocmai acele calităţi de care a avut nevoie Beethoven pentru a-şi compune simfoniile.

Afirmând deci, în The Wall Street Journal, că modelul social european a dispărut şi că tradiţionalul contract social al continentului este învechit, domnul Draghi, marele şef al BCE, se recomandă singur drept duşman al civilizaţiei europene. Draghi este un înalt prelat în parohia Sfântului Precarius.

Extrase din cartea „Parohia Sfântului Precarius”, de Geert Van Istandael. Grupaj realizat de Theodore Gates.

Sursa: NRC Handelsblad, Amsterdam

Articol preluat din Revista Lumea.

Citiţi şi:

Austeritatea a început să devasteze economiile naţionale

Euro va distruge până la urmă UE

yogaesoteric
02 octombrie 2013