Când şi cum putem percepe cea de-a patra dimensiune

Experimentarea unor dimensiuni superioare are loc doar odată cu trăirea experienţelor de ordin mistic, a extazului spiritual. În lucrarea sa “Explorând a patra dimensiune” (1996), pornind de la datele fizicii cuantice, John D. Ralphs include ca elemente definitorii pentru cea de-a patra dimensiune: 1) logica cuantică (tertium inclus faţă de tertium exclus din logica clasică – cu alte cuvinte o logică unde este posibila şi o a treia posibilitate pe langă adevărat sau fals) şi 2) deschiderea faţă de argumentul metafizic.
“Este foarte posibil (în sensul că ipoteza nu poate fi infirmată) ca noi să nu putem vizita sau reprezenta mintal centrul universului nostru hipersferic din acelaşi motiv pentru care gândăceii nu se pot scufunda sau zbura, deoarece evoluţia nu ne-a înzestrat cu organele sau aptitudinile necesare, astfel încât, explorarea noastră ştiinţifică nu poate să ţină pasul cu noţiunile noastre matematice care nu sunt atât de limitate” (p.61,1994).

Despre lucrările profesorului John A. Wheeler de la Universitatea din Princeton, Arthur Koestler scria: “Superspaţiul lui Wheeler (care are un număr infinit de dimensiuni) prezintă câteva trăsături remarcabile; una dintre ele este multipla conectivitate. Aceasta înseamnă, într-un limbaj mai accesibil – şi mai simplificat – că regiunile care, în spaţiul nostru simplu, tridimensional, sunt foarte îndepărtate una faţă de cealaltă, pot fi temporar aduse în contact prin tuneluri sau “găuri” în superspaţiu” (p.78). Koestler subliniază că acestea nu echivalează cu “găurile negre”.

Supoziţia că ar exista o a patra dimensiune duce la concluzia că ar fi posibil, ca oricare două locuri din universul nostru, indiferent cât de îndepărtate ni se par unul de celălalt, pot fi foarte apropiate în acea dimensiune, astfel încât, ideile noastre despre spaţiu, formă şi distanţă se pot dovedi înşelătoare. Acesta a fost numit paradoxul EPR. Presupunând că există o a patra dimensiune, devine clar că un eveniment ce se desfăşoară la Londra poate afecta un obiect din New York pentru că, în a patra dimensiune, cele două puncte sunt foarte apropiate, pentru că există între ele o legătură cvadridimensională.

La acest fapt se referă denumirea propusă de autor: “caracteristica de multiplă conectivitate”. Dacă a patra dimensiune există, atunci, ar putea exista şi alte universuri decât al nostru, separate de noi prin distanţe scurte în acea dimensiune sau aflate de cealaltă parte a unei “bariere cvadrisimensionale”.

Aşadar, universul în care trăim nu e decât o parte a adevăratei realităţi. Este ca şi cum am căuta să surprindem mişcarea reală a unui peşte într-un acvariu: dacă privim din faţă, observăm o anumită mişcare şi o anumită poziţionare a sa în spaţiu. Dar dacă o cameră de filmat ne înfăţişează simultan mişcarea peştelui de pe o latură a acvariului şi de deasupra sa, aproape că nu vom recunoaşte că este acelaşi peşte şi acelaşi acvariu, pentru că imaginile ne apar complet diferite, cu sisteme de referinţă distincte.

La fel ar putea fi interpretate şi fenomenele paranormale. Privite din alt unghi, ele nu sunt decât reflexii, efecte ale unor fenomene ce au loc de fapt, într-o altă dimensiune, superioară, mai subtilă, insesizabilă pentru cele cinci simţuri grosiere cu care suntem înzestraţi. Astfel, teleportările, nu ar fi decât mişcarea în alte dimensiuni, pe care noi încă nu o percepem în totalitatea ei, ci doar un anumit segment al ei.

Dacă universul nostru este cvadridimensional, nu mai putem spune că în el mai există vreun obiect tridimensional. Totul , fie el viu sau mort, praf, apă, stea sau atom este cvadridimensional. “Cu adevărat, nota Emerson Pugh, dacă creierul uman ar fi atât de simplu încât noi să-l putem înţelege, atunci noi am fi atât de simpli încât nu l-am putea înţelege”. Existând o a patra dimensiune îi putem asocia un al şaselea simţ care să opereze în acea dimensiune, care poate aduce informaţii, idei, emoţii.

Multipla conectivitate a spaţiului cvadridimensional presupune că oricare două puncte din universul nostru, indiferent la ce distanţă ar fi unul de celălalt, pot să se afle, aproape în contact unul cu celălalt, printr-o extradimensiune. Proiecţiile astrale şi-ar explica astfel posibilitatea şi ar apare ca o activitate desfăşurată într-o altă dimensiune. De altfel, între siddhis-urile pe care le dobândesc unii yoghini este şi acela al invizibilităţii. Unde “dispare” însă yoghinul în timpul cât el nu mai este perceptibil pentru cei din jur? Deşi el nu este vizibil pentru simţurile grosiere, yoghinul rămâne o “absenţă prezentă”, vehiculând elemente ale unei alte dimensiuni.

Sylvan Muldoon nota de asemenea, că “proiecţia astrală nu este doar pentru cei aleşi; orice om are la dispoziţia sa forţe latente care necesită doar o acţionare corectă. Este o idee preconcepută aceea că persoana care se poate proiecta în astral este una dotată cu o individualitate astrală anormală, cu totul diferită de a semenilor săi; iar eu vă asigur că trupul fizic joacă un rol tot atât de important în aceste fenomene ca şi cel astral, în general, anormalitatea existând în corpul fizic, nu în cel astral”. Autorul însuşi a trecut prin prima experienţă de decorporalizare la vârsta de doisprezece ani, dezvoltându-şi apoi capacitatea de a o repeta după bunul său plac.

Interpretarea fenomenului morţii este din această perspectivă, identică cu aceea a înţelepţilor orientali: moartea nu există. Ea nu e decât o trecere, într-o altă dimensiune, doar a corpurilor noastre subtile, lăsând în lumea fizică trupul supus imperfecţiunilor şi degradării. Poetul John Dryden spunea în versurile sale că “Moartea în sine nu-i nimic, ci noi ne temem/ De-a fi ceea ce nu cunoaştem şi unde nu ştim.”

În hipnoză, perceperea unei alte persoane ca fiind prezentă, deşi totuşi ea nu se află în încăpere, este echivalentă cu perceperea ei într-o altă dimensiune. Ca fenomen borderline, de graniţă, între normal şi parapsihologic, hipnoza ilustrează clar capacitatea creierului de a suprima sau reorienta impresiile senzoriale.

Referindu-se la halucinaţiile produse de narcoticul LSD, Lyall Watson scrie: “Cuvântul iluminare este interesant în acest sens deoarece lumina pare să joace un rol deosebit în cadrul transcendenţei. Halucinaţiile vizuale constituie aspectul cel mai caracteristic al stării create de LSD şi unele studii au desoperit că celulele retinei reacţionează în întregime pe cont propriu. În lipsa stimulului creat de undele de lumină specială, ele trimit la creier semnale cu privire la o întreagă galaxie de lungimi de unde şi frecvenţe care aparent, nu există la acea vreme şi în acel loc. Creierul vede acele lumini şi culori, aşa cum vede imaginile dintr-un vis…”

În cazul fenomenului EPR, nu se poate detecta nici un efect intermediar şi nu există nici o lege previzibilă a variaţiei în funcţie de distanţă, deci nu poate fi formulată nici o explicaţie în termeni fizici, ortodocşi. Teoria sugerează că, un obiect poate afecta un altul la o oarecare distanţă, prin simplul fapt că ambele există în acelaşi univers, care, sub unele aspecte se comportă ca un singur organism.

Pentru unii, această “explicaţie” frizează misticul, iar paradoxul EPR este o ilustrare a acestui tip de dihotomie care apare mult prea frecvent în gândirea ştiinţifică modernă, în care adevărul deducţiilor imediate (mai ales al celor confirmate experimental) este acceptat, dar concluzia mult mai importantă – anume, că ceva este serios în neregulă cu bazele concepţiei umane despre realitate – este ignorată în tăcere.

În rândul fizicienilor există părerea unanimă că natura luminii este unul dintre cele mai mari mistere ale ştiinţei actuale. Ea poate fi gândită fie ca o vibraţie continuă a câmpurilor electrice şi magnetice, fie ca un şuvoi de “gloanţe” de energie (“fotonii”). În orice experiment sau concurs de împrejurări, se aplică doar una dintre aceste descrieri şi se pare că nu există cazuri în care să poată fi descrise la fel de bine în oricare dintre aceşti termeni.

Mai mult, faimoasa ecuaţie a lui Einstein, E=mc2 unde c, viteza luminii este evident un factor cheie, arată că aceste “gloanţe” pot fi transformate în materie solidă. Nu este de mirare că visul fiecărui tânăr fizician promiţător este acela de a găsi o explicaţie care să combine ambele aceste caracteristici într-o singură descriere, în pofida cocluziei lui Heisenberg, că acest lucru este fundamental imposibil.

Referirea la “lumină” în acest context este desigur o stenogramă pentru “radiaţia electromagnetică” sau r.e.m. – căci lumina vizibilă este doar o mostră infimă (având o gamă de lungimi de undă care atinge cu greu 2:1) a uriaşei game de asemenea unde, care cuprinde de la undele radio de frecvenţă foarte scăzută, cu lungimi de undă de 60 mile sau mai mult, până la razele X şi Gamma.

Ideea că “nimicul” are proprietăţi fizice pare absurdă şi fizicianul teoretician se va grăbi să arate că acestea sunt doar concepte convenţionale, “expresii simbolice” care ne ajută să exprimăm faptele observate în termeni destul de inteligibili. Cu toate acestea, este deosebit de semnificativ faptul că această caracteristică fundamentală a spaţiului vid este atât de des asociată timpului – cum este cT în ecuaţia lui Minkowski – şi “pozează drept” altă dimensiune.

“Natura radiaţiilor electromagnetice care include lumina, iradierea de căldură, razele X şi undele radio, este un mister care pare să fie strâns legat de existenţa unor paradimensiuni” (Ralph, p.78, 1994).

Această teorie devine conexă într-un anumit fel, cu teoria pluralităţii dimensiunilor conştiinţei. În fapt, dimensiunile conştiinţei, despre care vorbeşte McLaughlin, nu reflectă decât dimensiunile acestei lumi în formele lor vizibile sau invizibile.