Capitalismul va consuma democrația, dacă păstrăm tăcerea

 

V-aţi pus întrebarea de ce politicienii nu mai sunt ceea ce au fost, de ce guvernele par a nu fi capabile să rezolve problemele reale ale oamenilor? Economistul Yanis Varoufakis, fost ministru de finanţe al Greciei, spune că aceasta se petrece deoarece, în ziua de azi, poţi fi implicat în politică fără a avea putere, adevărata putere fiind în mâinile celor care controlează din umbră economia. El crede că mega-bogaţii şi corporaţiile canibalizează sfera politică, ceea ce duce la o mare criză financiară.
 

Vă prezentăm mai jos discursul lui Yanis Varoufakis (foto) la conferinţele TED.

„Democraţia. În Occident, facem o greşeală colosală considerând-o subînţeleasă. Nu vedem democraţia ca fiind cea mai fragilă floare, ceea ce este ea cu adevărat, ci o vedem ca parte a construcţiei societăţii noastre. Avem tendinţa să ne gândim la ea ca fiind un dat intransigent. În mod eronat credem că e dată inevitabil de capitalism. Nu este aşa.

Lee Kuan Yew din Singapore şi marii săi imitatori de la Beijing au demonstrat fără niciun dubiu că e pe deplin posibil să avem capitalism înfloritor, creşteri spectaculoase, în timp ce viaţa politică rămâne tot fără democraţie. Într-adevăr, democraţia se retrage în ograda noastră, aici, în Europa. Anul acesta [2015, n.n.], ca reprezentant al Greciei – al noului guvern grec proaspăt ales – în Eurogrup, ca ministru de Finanţe, mi s-a spus în termeni fară echivoc că democraţia naţiunii noastre, alegerile, nu poate fi lăsată să interfereze cu politicile economice ce se implementează în Grecia. În acel moment am simţit că nici nu putea să existe o justificare mai bună pentru Lee Kuan Yew sau Partidul Comunist Chinez, sau chiar pentru nişte prieteni de-ai mei mai recalcitranţi care îmi tot spuneau că democraţia va fi suspendată îndată ce va ameninţa să schimbe ceva.

Aici, în această seară, vreau să vă prezint un caz economic de democraţie autentică. Vreau să vă invit alături de mine în a crede din nou că Lee Kuan Yew, Partidul Comunist Chinez şi chiar şi Eurogrupul se înşeală dacă cred că ne putem dispensa de democraţie, că de fapt avem nevoie de o democraţie autentică vibrantă şi că fără democraţie societatea va fi mai urâtă, viitorul, sumbru şi minunata noastră tehnologie, deşartă.

Vorbind de pierderi, daţi-mi voie să vă indic un paradox interesant ce ameninţă economia în acest moment. Îl numesc paradoxul munţilor gemeni. Un munte e de înţeles – îl ştiţi, îl recunoaşteţi – e muntele de datorii ce-şi aruncă umbra puternic asupra Statelor Unite, a Europei şi a întregii lumi. Cu toţii cunoaştem muntele datoriilor, dar puţini îl pot discerne pe fratele lui geamăn. E muntele lichidităţilor leneşe din buzunarele bogaţilor şi ale corporaţiilor, prea îngroziţi să le investească în activităţi productive ce pot genera venituri prin care să se poată stinge muntele datoriilor şi care să poată produce lucrurile de care umanitatea are mare nevoie, de pildă, energie verde.

Şi acum, permiteţi-mi să vă dau două cifre. În ultimele trei luni [octombrie-decembrie 2015, n.n.], în Statele Unite, Marea Britanie şi Zona euro s-au investit, în total, 3,4 trilioane de dolari pe bunuri ce produc bogăţie, cum ar fi: parcuri industriale, maşini, birouri, şcoli, drumuri, căi ferate etc. 3,4 trilioane pare a fi o sumă mare până când se compară cu cele 5,1 trilioane aruncate în aceleaşi ţări în instituţiile financiare ce nu au făcut absolut nimic în aceeaşi perioadă, exceptând faptul că au umflat bursele şi costurile locuinţelor.

Muntele datoriilor şi muntele lichidităţilor leneşe formează două vârfuri gemene ce nu reuşesc să se anihileze reciproc prin mecanismele normale ale pieţei.

Ca rezultat, salariile stagnează, iar peste un sfert dintre cei între 25 şi 54 de ani din America, Japonia şi Europa nu au loc de muncă. În consecinţă, scăderea cererii în ansamblu, ceea ce, într-un cerc vicios infinit, întăreşte pesimismul investitorilor care, temându-se de cererea scăzută, nu investesc – exact ca şi tatăl lui Oedip care, temându-se de profeţia Oracolului cum că fiul său va creşte şi-l va ucide, fără să realizeze a asigurat condiţiile ce au dus la uciderea sa de către fiul său, Oedip.

Aici mă cert eu cu capitalismul. Resursele sale ce se pierd – tot acest capital leneş – ar trebui energizate pentru a îmbunătăţi vieţile oamenilor, pentru dezvoltarea talentului uman şi chiar pentru a finanţa dezvoltarea tehnologică, tehnologiile verzi, esenţiale pentru salvarea planetei.

Oare am dreptate când cred că democraţia poate fi răspunsul? Aşa cred, dar înainte de a trece mai departe, ce înţelegem prin democraţie? Aristotel a definit democraţia ca o construcţie în care oamenii liberi şi săracii, fiind majoritari, controlează guvernarea. Sigur, democraţia ateniană excludea prea multă lume: femeile, emigranţii şi, desigur, sclavii. Dar ar fi greşit să anulăm semnificaţia democraţiei ateniene antice pe baza celor care erau excluşi.

Ceea ce era pertinent, şi continuă să fie, în democraţia ateniană antică era includerea lucrătorilor săraci care nu doar că au obţinut dreptul de a vorbi liber, ci, mai important, crucial, au obţinut dreptul de implicare în viaţa politică, conferindu-le acelaşi cuvânt în luarea deciziilor cu privire la problemele de stat.

Sigur, democraţia ateniană nu a durat prea mult. Ca şi lumânarea cu lumină puternică, ea s-a consumat repede. Şi sigur, democraţiile liberale de azi nu-şi au rădăcinile în Atena antică. Ele îşi au rădăcinile în Magna Carta, în Revoluţia glorioasă de la 1688, în Constituţia americană. În timp ce democraţia ateniană punea accent pe cetăţeanul fără stăpân şi acordarea de putere lucrătorilor săraci, democraţiile noastre liberale se bazează pe tradiţia Magna Carta care era, înainte de toate, un privilegiu al stăpânilor. Democraţia liberală a ieşit la suprafaţă doar când a fost posibilă separarea completă a sferei politice de sfera economică, pentru a restrânge procesul democratic în totalitate în sfera politică, lăsând sfera economică – lumea corporaţiilor, dacă vreţi – ca o zonă fără democraţie.

În democraţiile de astăzi, în momentul în care a început separarea economicului de politic, între cele două a început o luptă inexorabilă, epică, sfera economică colonizând-o pe cea politică, servindu-se de puterea sa. V-aţi pus întrebarea de ce politicienii nu mai sunt ceea ce au fost? Nu pentru că le-a degenerat ADN-ul. Mai degrabă deoarece azi se poate guverna fără a fi la putere, căci puterea a migrat din sfera politică în cea economică care e separată.

Într-adevăr, am vorbit despre cearta mea cu capitalismul. Dacă te gândeşti bine, seamănă puţin cu o populaţie de prădători care îşi decimează prada cu atâta succes, încât, în final, ajunge să sufere de foame. La fel, economicul a colonizat şi canibalizat politicul într-o aşa măsură, încât se autosubminează, ceea ce duce la criză economică. Creşte puterea corporaţiilor, bunurile politicului se devalorizează, inegalitatea creşte, cererea per ansamblu scade şi directorii corporaţiilor sunt prea speriaţi să-şi investească capitalul.

Cu cât reuşeşte mai mult capitalismul să scoată demos-ul [păturile de oameni liberi dintr-un oraș, cu drepturi politice depline – n.n.] din democraţie, cu atât mai înalţi sunt munţii gemeni şi cu atât mai mari sunt pierderile de resurse umane şi de bogăţii ale umanităţii. Clar, dacă este aşa, sferele economică şi politică trebuie reunite şi e mai bine ca aceasta să se facă sub controlul demos-ului, ca în Atena antică, dar fără sclavi şi fără excluderea femeilor şi emigranţilor.

Aceasta nu este o idee originală. Stânga marxistă a avut-o acum 100 de ani şi nu a funcţionat prea bine, nu-i aşa? Lecţia pe care am învăţat-o din căderea sovietică e că doar un miracol poate împuternici sărăcimea muncitoare, ca în Atena antică, fără a se crea noi forme de brutalitate şi risipă.

Dar există o soluţie: eliminarea sărăcimii muncitoare. Capitalismul face asta înlocuind muncitorii prost plătiţi cu procese automate, androizi, roboţi. Problema e că atâta timp cât economicul e separat de politic, automatizarea duce la înălţarea munţilor gemeni, la creşterea risipei şi la adâncirea conflictelor sociale, inclusiv – şi cred că în curând – în locuri ca şi China. Deci trebuie reconfigurat totul, trebuie reunite sferele economică şi politică, dar ar fi mai bine să o facem prin democratizarea sferei reunite, de nu vrem să sfârşim într-o hiper-autocraţie nebună de supraveghere ce ar face ca filmul Matrix să pară un documentar.

Întrebarea nu este dacă va supravieţui capitalismul inovaţiilor tehnologice. Întrebarea mai interesantă e dacă după capitalism urmează ceva asemănător distopiei din Matrix sau ceva ce va fi mai aproape de o societate de tip Star Trek, în care maşinile îi servesc pe oameni şi oamenii îşi angajează energiile în explorarea Universului şi în lungi dezbateri despre sensul vieţii într-o agora high-tech de tip atenian antic. Cred că ne putem permite să fim optimişti. Dar ce trebuie să facem, cum ar fi să avem utopie de tip Star Trek în locul distopiei de tip Matrix? În termeni practici, permiteţi-mi să vă expun pe scurt câteva exemple.

La nivel de anteprenoriat
, imaginaţi-vă o piaţă de capital în care se câştigă capital pe măsura muncii şi în care capitalul te urmează de la un loc de muncă la altul, de la o companie la alta, şi compania – oricare ar fi cea la care lucrezi la un moment dat – este deţinută exclusiv de cei care lucrează în ea în acel moment. Astfel toate ramurile de venit din capital, din profit şi însuşi conceptul de lucru pentru salariu devin depăşite. Nu mai există separaţia dintre cei care deţin compania, dar nu lucrează în ea şi cei care lucrează în ea dar nu o deţin, nu mai există luptă între capital şi muncă, dispare prăpastia dintre investiţii şi economii, chiar nu se mai înalţă cei doi munţi gemeni.

La nivel de politică economică globală
, imaginaţi-vă pentru o clipă că monedele noastre naţionale au o rată de schimb liberă cu o valută digitală universală, globală emisă de Fondul Monetar Internaţional, grupul G-20, în folosul umanităţii. Mai imaginaţi-vă că întregul volum de comerţ internaţional e denominat în această valută – să o numim „cosmos“, în unităţi de cosmos – fiecare naţiune fiind de acord să verse într-un fond comun o sumă de unităţi de cosmos proporţională cu deficitul ţării sau chiar cu surplusul comercial al ţării. Şi imaginaţi-vă că fondul se utilizează pentru investiţii în tehnologii verzi, în special în părţile lumii în care finanţarea investiţiilor e rară.

Nu este o idee nouă. E ceea ce a propus, de fapt, John Maynard Keynes în 1944 la conferinţa Bretton Woods. Problema era că atunci nu exista tehnologia necesară implementării. Acum o avem, în special în contextul reunificării sferei politico-economice.

Lumea pe care v-o descriu este în acelaşi timp libertariană, prin faptul că are ca prioritate puterea individului, marxistă, dat fiind că va trimite la coşul de gunoi al istoriei diviziunea între capital şi muncă, şi keynesiană, la nivel global.

Dar înainte de toate, e o lume în care ne vom putea imagina o democraţie adevărată. Va veni o astfel de lume? Sau ne vom cufunda într-o distopie de tip Matrix? Răspunsul stă în alegerea politică pe care o vom face la nivel colectiv. E alegerea noastră şi ar fi mai bine să o facem în mod democratic.”

Citiți și:

Experimentul Grecia. Cum să arunci o ţară, bucată cu bucată, în mâinile corporaţiilor

Iluzia aberantă a democraţiei: sclavul perfect este sclavul care se crede liber!

O poveste cu tâlc plină de învățăminte – Stalin, democrația și grăunțele
 

 

yogaesoteric
13 mai 2016