Cât de răi au fost „cei buni”? (XI)

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W. Trevanian

Citiți partea precedentă a articolului

Ike

Cifrele reci și seci dau în vileag tot adevărul. În ele nu încap ideologii, propagande, mistificări, considerații. În fața lor nu poți decât să te pleci și să admiți. Îți spui „asta e”, chiar dacă nu îți convine. Prin urmare, să vedem cifrele:

– Marea Britanie ‒ victime ale celui de-al Doilea Război Mondial ‒ total 375.000 vieți omenești.
– SUA ‒ victime ale celui de-al Doilea Război Mondial ‒ total 405.399 vieți omenești.
– Germania ‒ victime ale celui de-al Doilea Război Mondial ‒ total 15.798.000 vieți omenești.

Genocid? Iată-l:

„– Militari morţi în luptă 27%;
– civili, bătrâni, femei, copii 73%.
– civili ucişi de bombardamentele de teroare: 500.000;
– morţi de foame în cele patru zone de ocupaţie: 5.700.000 în plin secol al XX-lea.
– militari nemți morți în prizonierat 1.584.000.
Total morţi germani 15.798.000 de victime, cam câți să umpli o țară întreagă, (țara Morții).

Ne-am hotărât, în pofida avertismentelor și a temerilor noastre, să publicăm această lucrare, convinși că până la urmă istoria nu acceptă decât faptele și că lupta eternă dintre bine și rău nu este cazul să fie confundată cu durerosul drum al cuceririi adevărului”. ‒ Editorii

Compari cifrele între ele, te freci la ochi și îți spui „nu se poateˮ. Enorma diferență de 15 milioane de vieți, dintre victimele angloamericane (total totuși estimativ 780.399) și cele germane (total verificat 15.798.000) este strigătoare la cer. Hecatomba germană nu se poate compara decât cu cea sovietică, de 8.668.400 căzuți în luptă și de peste 12 milioane de civili raportate de autorități, însă cifrele acestea din urmă sunt cu totul nesigure, amestecându-se aici secretomania comunistă, victimele terorii interne și a celei de pe front ‒ plutoanele de baraj ale N.K.V.D. mitraliindu-i din spate pe militarii sovietici care încercau să fugă din fața dușmanului ‒, plus alte zeci de impedimente. Singurele cifre sigure sunt cele furnizate de nemți și de japonezi, nații corecte care au investit ani și resurse în elaborarea minuțioasă a cumplitelor statistici. Toată lumea știe că se poate bizui pe acribia germană în materie de cercetare sistematică.

Te uiți la cifrele din ilustrația schematică de mai sus și te înfiori: 5.700.000 de nemți morți de foame într-o singură țară, în cele patru zone de ocupație, și asta la jumătatea secolului al XX-lea, este o realitate monstruoasă, fără echivalent în istoria de până atunci a națiunilor europene. Dar pe noi, acum, ne interesează numărul victimelor din lagărele de exterminare ale generalului Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate și al 34-lea președinte american între 1953-1961, răsfățat cu afectuoasa poreclă Ike.

Să fim bine înțeleși: I Donʼt Like Ike ‒ Nu-mi place de Ike. Deloc. Câtuși de puțin. Cum să îți placă un călău care a avut cruzimea extremă de a le refuza cohortelor lui de prizonieri de război germani (POW) ‒ care lăsau armele și se predau cu milioanele, de bunăvoie, americanilor, în speranța că aceștia sunt totuși altceva decât rușii ‒, tocmai condiția lor de POW, pentru a nu beneficia de relativele ușurări asigurate de toate tratatele internaționale privind soarta prizonierilor? Pentru că asta a făcut acest monstru monomaniac al uciderii în masă a nemților, care se jeluia în scrisorile lui către nevastă și generalul Marshall că nu a omorât destui…….

Cititorii au dreptul la o minimă bibliografie, pe care mă grăbesc să le-o ofer: canadianul James Bacque, Crimes and Mercies, Eisenhowerʼs Death Camps, Other Losses (Crime și milostenie, lagărele de exterminare ale lui Eisenhower, alte pierderi) și traducerile Morts pour raisons diverses (Morți din diverse cauze), Anchetă cu privire la tratamentul aplicat prizonierilor de război germani în lagărele de exterminare americane și franceze la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, carte PDF on-line. Este înfiorător să citești pe frontispiciul ediției franceze din 1990 următoarele cuvinte: „Acest volum reprezintă traducerea cărții publicate la Toronto, Canada (1989) sub titlul «Other Losses»”, de către Editura Stoddard Publ.Co.Ltd.

O primă traducere în franceză a văzut lumina zilei la Editura Sand din Paris în 1990. Totuși această carte nu a fost niciodată distribuită normal în Franța, țară în care comercializarea ei este interzisă de mai mulți ani. Deci francezii interzic un autor canadian fiindcă acesta spune tot adevărul. Libertate, Egalitate, Fraternitate, da?

Şi iată ce stă scris în avertismentul la ediția franceză: „Cartea lui James Bacque nu poate fi citită fără un penibil sentiment de jenă. Difuzarea ei în Canada, în Statele Unite, în Franța și mai ales în Germania a stârnit numeroase și violente reacții epidermice contradictorii. Era cazul să ne asumăm riscul de a o prezenta publicului francez?

După mai bine de patruzeci de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial, pasiunile și ura sunt încă vii. Multiple lașități, tăceri și uitări ne împiedică să abordăm în mod obiectiv această parte a istoriei contemporane. Grupuri oculte de influență și lobbyuri fanatice exercită un adevărat terorism intelectual în televiziune și în presă. Se cuvine oare să publicăm cartea lui Bacque în țara lui Robert Faurisson și a lui Jean-Marie le Pen? Nu riscăm să adâncim confuzia și să amplificăm neînțelegerile? Nu va urma să fim acuzați, în climatul actual, că ofensăm memoria victimelor, că suntem în slujba celor ce urmăresc să găsească scuze pentru barbaria nazistă? Şi să nege existența shoahului?

Pentru autor, care este canadian, nu se pune problema iertării «călăilor» și nici să facă un proces al învingătorilor, ci să stabilească faptele, știind că adevărul nu este dat, ci se cucerește. Cartea aceasta este un document brutal; deși opera lui James Bacque deranjează, ea se sprijină pe dovezi pe care niciun istoric serios nu le-a putut contesta până acum. Iată de ce ne-am hotărât, în pofida avertismentelor și a temerilor noastre, să publicăm această lucrare, convinși că până la urmă istoria nu acceptă decât faptele și că lupta eternă dintre bine și rău nu este cazul să fie confundată cu durerosul drum al cuceririi adevărului.” ‒ Editorii

Este dureros să vezi la câte explicații, tertipuri, circumvoluțiuni și meandre s-au văzut nevoiți să se dedea editorii francezi în anul 1990, nu în 1950, numai pentru a putea tipări adevărul! Şi nicidecum nu ne miră: noi cei de acum, în anul Domnului 2023, procedăm cu destule sinuozități și slalomuri printre cuvinte ca să ne facem citiți și înțeleși de cei aflați în căutarea neconcesivă a aceluiași adevăr, fiindcă Adevărul e Unul și are adversari puternici și brutali. Iar acești dușmani sunt și ei aceiași cu cei dezvăluiți de senatorul de Indiana, Homer E. Capehart, la 5 februarie 1946, într-o declarație preluată de Associated Press din Berlin la 22 iunie 1946: „Nu mai putem ascunde faptul că a existat şi există voinţa, din partea unei clici de complotişti şi de conspiratori din chiar nucleul cercurilor decizionale politice ale guvernului nostru, de a nimici o naţiune redusă azi la o mizerie abjectă. Procedând astfel, această clică, precum o haită de hiene bătându-se pe măruntaiele însângerate ale unui hoit, inspirată de o ură sadică şi fanatică, este hotărâtă să anihileze naţiunea germană şi poporul german, indiferent de consecinţe. La Potsdam, reprezentanţii Statelor Unite, Regatului Unit şi U.R.S.S. au semnat declaraţia următoare despre principiile şi obiectivele lor: «Aliaţii nu intenţionează să distrugă sau să subjuge poporul german».

Domnule preşedinte, încălcarea cinică şi brutală a acestor declaraţii solemne, care a provocat o catastrofă majoră, nu se explică nici prin ignoranţă, nici prin incompetenţă. Această încălcare nu numai a declaraţiei de la Potsdam, ci şi a tuturor legilor umane şi dumnezeiești, a fost deliberat pusă la cale cu o abilitate atât de mârşavă şi cu o pricepere atât de diabolică, încât până şi americanii de bună-credinţă au căzut într-o capcană mortală la scară mondială. De nouă luni încoace, guvernul nostru a dus făţiş o politică de sub-alimentare masivă, de înfometare, fără a ţine cont de cei nevinovaţi şi mizeri, pe de o parte, şi de vinovaţi pe de alta […].

Responsabilii de distrugerea deliberată a Statului german şi de această politică criminală ducând la înfometarea poporului german sunt cuprinşi de o ură atât de implacabilă, încât toate celelalte interese au fost subordonate setei lor de răzbunare. Ca să o realizeze, puţin le-a păsat că popoarele europene eliberate suferă sau mor de foame. Clica de conspiratori i-a spus întregii noastre naţiuni următoarele: «Germania este necesar să fie ştearsă de pe faţa pământului. Ce se petrece cu celelalte ţări europene pe parcursul acestui proces este de o importanţă secundară».”

Procesul este limpede rezumat şi într-un articol din Chicago Daily Tribune din 8 mai 1946: „Contrar celor crezute de noi până acum, înfometarea a fost prevăzută şi deliberat organizată la Yalta de către Roosevelt, Stalin şi Churchill. Brutalul program a fost mai târziu confirmat şi de Truman, Attlee şi Stalin […]. Voinţa de a înfometa poporul german până la pieire este aplicată cu o cruzime nemaiîntâlnită în lumea occidentală de la cucerirea mongolă încoace”.

Şi totuși nu asta ne interesează acum, ci prizonierii de război nemți căzuți în mâinile lui Eisenhower, pentru care acesta a eliminat termenul normal de prisoners of war (POW) și a inventat altul, nemaiîntâlnit vreodată, de persoane neînarmate deplasate, care îl scutea de neplăcuta sarcină de a le oferi victimelor statutul recomandat de toate legile internaționale în vigoare și atunci și acum. Mai mult, acest neom a interzis accesul Crucii Roșii Internaționale în lagărele lui ‒ procedând exact ca Stalin cu Gulagul ‒, pentru a se putea deda la absolut toate neomeniile cauzatoare de moarte. Rezultat total: 1.584.000 de morți, din care peste un milion de vieți curmate sadic și brutal îi sunt imputate de James Bacque și de alți istorici și cercetători independenți terminatorului pleșuv Eisenhower. Un material ilustrativ foarte rar și valoros ne este oferit de revista Saturday Night din septembrie 1989, pg. 31 și următoarele, pe care o puteți căuta pe internet.

Aceeași realitate, dar două atitudini: generalul George S. Patton, cel mai capabil militar american din vremea sa, a fost uman şi milos cu prizonierii. Dimpotrivă, generalul Dwight D. Eisenhower, cu o ameţitoare carieră dubioasă, militar de mâna a doua sprijinit puternic de trustul de creiere rooseveltian, a fost „creatorulˮ lagărelor morţii pentru prizonierii germani pe care îi ura din răsputeri.

O aceeaşi realitate este tratată cu atitudini contrare, ireconciliabile. Generalul Patton şi-a eliberat toţi prizonierii de război, dorind să le îmblânzească puţin soarta disperată şi să-i trimită înapoi la familiile şi casele lor, sau la ce mai rămăsese din ele, dacă mai rămăsese. Dimpotrivă, Eisenhower şi-a eliberat prizonierii doar sub formă de cadavre produse pe bandă rulantă de înfiorătoarele lui lagăre ale morţii unde au pierit de foame, de boli şi de tratamente monstruoase între 1.000.000 şi 1.300.000 de suflete. Aşa-i că nu credeţi? Nici mie nu mi-a venit să cred, dar acesta-i adevărul, neştiut, ascuns, ignorat, abject.

Revista Saturday Night ne cufundă în bolgiile infernului creat de mâna neomului. Și ce vedem în pozele secrete, ascunse, dezvăluite doar de această revistă? Un enorm teren viran înconjurat de peste tot cu kilometri de sârmă ghimpată, unde se înghesuie mii de oameni sub cerul liber; niciun cort, nici cea mai mică coșmelie, niciun WC, nimic decât pământul arid și sterp bătut de toate intemperiile. Consemnul impus de Ike stipula: nicio facilitate, nici cel mai modest confort pentru prizonierii de bunăvoie, care nu aveau decât vina de a se fi născut germani. Grea vină! De neiertat.

Pe jos, pe pământul gol, fără un adăpost, fără un cort, fără haznale, urmărind să-şi sape cu mâinile goale sau cu o bucată de carton o mică groapă unde să doarmă sub cerul liber şi să-şi facă şi nevoile, într-o promiscuitate care i-a aruncat înapoi în timp în comuna primitivă sau mai rău, prizonierii germani aveau un singur drept, o unică datorie: să moară cât mai repede, spre marea satisfacţie a „civilizatuluiˮ şi „democratuluiˮ Eisenhower, ruşinea omenirii, dar pudelul globaliştilor.

Pe un dâmb dominând acel coșmar stă un soldat cu automatul pregătit, privind apatic mulțimea torturată de foame și sete (rațiile prizonierilor erau drămuite de același Ike, care cerea lună de lună administrației micșorarea lor până la dispariție). Oare ce gândea militarul pus să îi păzească pe nefericiţii aceia desprinşi parcă din Infernul lui Dante? Sau nu gândea nimic, cum îi stă bine soldatului? (Am greşit pomenind milos de comuna primitivă. Nu, aici e vorba de oamenii cavernelor. Peste ei a plouat, a nins, a ars soarele, până au devenit una cu pământul).

Iar acesta nu este decât unul din cele 32 de lagăre numărate de mine numai pe teritoriul Germaniei, fără a le mai pomeni pe cele 48 din Franța și Belgia. Lagărele au fost improvizate peste tot de învingători. Dar nicăieri nu au fost condiţii mai crunte, mai neomeneşti decât în cele ale lui Eisenhower, viitorul preşedinte al Americii celei libere, democratice blablabla, model pentru omenire blablabla.

Pe coperta revistei din septembrie 1989 este scris: „Lagărele Morții ale lui Eisenhower, ultimul secret murdar al celui de al Doilea Război Mondial”.

Autor: Mihai Cantuniari, fragment din volumul III al ciclului „Omul ca iarba”

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Afacerile necurate ale corporațiilor multinaționale și transnaționale în timpul celui de al Doilea Război Mondial (I)
Serviciului de Informații Externe al Rusiei a prins Londra că a falsificat documente la începutul celui de-al Doilea Război Mondial

 

yogaesoteric
8 martie 2023