Cât de răi au fost „cei buniˮ? (XII)

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.” – R.W. Trevanian

Citiți partea precedentă a articolului

„Am fost acolo”

Benjamin H. Freedman (1890-1984) a fost un om extraordinar care a lăsat scrieri şi mărturii extraordinare. Era un evreu așkenaz / khazar nepracticant, om de afaceri foarte priceput şi bogat. La început sionist-talmudist, a fost martor şi chiar puţin actor al manipulărilor care le-au permis sioniştilor să domine politica şi mass-media Statelor Unite. În diferitele lui funcţii în slujba intereselor sioniste s-a întreţinut personal şi cordial cu nu mai puţin de şapte preşedinţi ai Statelor Unite. În calitatea lui de sionist marcant a făcut parte din uriaşa delegaţie de 117 sionişti veniţi pe urmele lui Woodrow Wilson la tratativele de pace de la Versailles din 1919. Vreau să spun că un om ca el, participant direct la Istorie şi la istorii, ştie ce zice şi este un martor de prim rang. Dar ne putem întreba stupefiaţi ce căutau cei 117, care nu reprezentau nicio ţară la data aceea, la luarea unor hotărâri ce aveau să schimbe faţa lumii în următoarele două decenii şi să ducă direct la Războiul al Doilea? Cine și ce conduce de fapt?

117 delegați? României, țară direct participantă și sângeros jertfelnică, i s-a îngăduit inițial o delegație restrânsă, formată din numai 19 membri plini sub președinția prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, întăriți de 14 specialiști în diferite domenii (istorie, geografie, economie, cultură etc.). Foarte echitabil…….

La sfârşitul celui de al Doilea Război mondial, B.H. Freedman a fost scârbit și revoltat de cruzimea exterminatoare impusă Germaniei prin jaf, viol, înfometare programată, şi a devenit ceea ce s-ar putea numi un transfug al sionismului. A luat hotărârea de a dezvălui tot ce ştia. A rupt orice legătură cu iudaismul şi s-a convertit la catolicism. Asta deja îl face o personalitate cu desăvârşire ieşită din comun. În 1946, fondează Liga pentru Pace şi Dreptate în Palestina, apoi îşi închină restul vieţii şi o parte importantă a averii în lupta împotriva tiraniei sioniste care strângea şi strânge de gât America. Captivant este faptul că acest transfug a fost tocmai persoana care avea foarte multe de spus: Benjamin Freedman aparţinuse celui mai înalt nivel al organizaţiei evreieşti. I-a cunoscut personal pe Bernard Baruch, Samuel Untermyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy şi John F. Kennedy. Atunci să nu ne mirăm că publicaţia Commentary a Comitetului Israelit American îl numeşte tot timpul „evreul antisemit”, nonsens lingvistic asemănător cu „babă tinerică”. Încă mai abitir, Arnold Foster de la B´nai B´rith l-a definit ca „bogat apostat evreu al cărui resort intim este ura de sine”. Fără comentarii…….

În 1961, la sala congreselor din hotelul Willard din Washington D.C., Freedman a ținut o conferinţă de o sinceritate dezarmantă, în care a rezumat în cuvinte simple, familiare, uneori chiar umoristice, pe înţelesul tuturor, ce s-a petrecut de fapt în cele două războaie mondiale „pe când noi dormeam duşi”, adică americanii nu aveau habar de ce se plănuia și se executa profitând de neştiinţa lor. Conferința a fost imprimată la fața locului pe bandă de magnetofon. Prima parte a fost tradusă de mine, a doua a fost preluată de pe Web după o cunoscută publicație:

„Ce s-a petrecut pe când eram toţi adormiţi? Ei bine, în vara anului 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Nu cred să fie aici printre noi mulţi oameni de vârsta mea care să-şi amintească de asta. Războiul a fost purtat pe de o parte de Marea Britanie, Franţa şi Rusia, iar pe de alta de Germania, Austro-Ungaria şi Turcia.

S-a petrecut că în decurs de doi ani, Germania câştigase războiul, nu doar nominal, ci cât se poate de real. Submarinele germane, care fuseseră o surpriză pentru întreaga lume, măturaseră toate convoaiele din Oceanul Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţie pentru soldaţi şi fără hrană: avea rezerve doar pentru o săptămână, după care urma foametea. Tot atunci, armata franceză s-a răzvrătit. Pierduse 600.000 de soldaţi în floarea vârstei, în bătăliile defensive de la Verdun şi de pe Somme. Armata rusă dezerta; nu voia să se mai joace de-a războiul, aşa că îşi luase «jucăriile» şi pleca acasă cu ele; de altfel, ruşii îl detestau pe Ţar. Cât despre armata italiană, aceasta s-a descompus literalmente. În aceeaşi perioadă, însă, nici măcar un foc de armă nu fusese tras pe teritoriul german şi nici picior de soldat duşman nu trecuse frontiera germană. Şi totuşi, tocmai Germania propunea un acord de pace! Nemţii ofereau Angliei o pace negociată, numită de jurişti un «status quo ante basis», adică «să oprim războiul şi să ne întoarcem la condiţiile de dinaintea lui». În vara anului 1916, Anglia considera cu seriozitate această propunere. De altfel, nu avea de ales. Însemna ori să accepte oferta de pace propusă cu nobleţe de germani, ori să meargă orbeşte spre o înfrângere categorică.

Pe când toate acestea aveau loc, sioniştii din Germania, care îi reprezentau pe toţi sioniştii Europei de Est, au făcut o vizită la British War Cabinet. Voi trata subiectul pe scurt, fiindcă povestea e mai lungă, dar deţin toate documentele dovedind declaraţiile mele. Sunt oricând gata să le prezint, fiindcă printre voi vor fi fiind şi sceptici şi neîncrezători. Sioniştii s-au dus la Londra şi au spus: «Ascultaţi, încă puteţi câştiga acest război……., nu vă daţi bătuţi, nu sunteţi obligaţi să acceptaţi propunerea de pace a Germaniei. Puteţi câştiga acest război dacă America vi se va alătura ca aliat». Statele Unite erau atunci în afara conflictului. Iar noi, americanii, eram sănătoşi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii le-au spus englezilor: «Vă promitem să determinăm SUA să atace Germania, dacă la rândul vostru ne promiteţi Palestina după victorie». Cu alte cuvinte, au convenit asupra unui pact: «Ne obligăm să târâm SUA în război de partea voastră; preţul va fi Palestina, desigur după zdrobirea Germaniei, a Austro-Ungariei şi a Turciei».

Or, Anglia avea tot atâta drept să promită Palestina cuiva, indiferent cui, pe cât aveau SUA să promită Japonia Irlandei, să zicem, indiferent de motiv. Este absurd cu desăvârşire ca Marea Britanie, care de altfel nu a avut nici cel mai mic interes, ca să nu vorbim de vreun drept, faţă de ce numim azi Palestina, să o poată promite ca pe un peşcheş dat sioniştilor pentru acţiunile lor de atragere a SUA împotriva Germaniei. Şi totuşi, această promisiune a fost făcută. Era luna octombrie 1916.

La puţin timp după aceea, nu ştiu câţi dintre voi îşi mai amintesc, Statele Unite, care erau total pro-germane, deodată intrau în război de partea britanicilor. Repet că SUA erau pro-germane, întrucât jurnalele erau controlate de evrei, bancherii erau evrei, toată industria mass-media şi a informaţiei din ţara noastră erau sub control evreiesc. Iar pe atunci evreii erau pro-germani. Asta pentru că mulţi dintre ei veniseră din Germania şi nu doreau decât un singur aspect: să-i vadă pe nemţi făcându-l pe Ţar să abdice. Niciodată evreii nu l-au iubit pe Ţarul Rusiei şi nu doreau să-l vadă câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei germani, precum Kuhn & Loeb şi multe alte bănci americane, pur şi simplu refuzau să finanţeze Franţa sau Anglia cu un bănuţ măcar. Dimpotrivă, vărsau sume colosale în favoarea Germaniei. Aleseseră de partea cui erau, încă de la începutul războiului. Au declarat: «Atâta timp cât Anglia şi Franţa luptă alături de Rusia, nu vor vedea din partea noastră niciun dolar, nimic». Şi i-au oferit Germaniei fonduri monetare ca să învingă Rusia. Vasăzică, aceiaşi bancheri evrei, înţelegând că pot obţine Palestina, s-au dus în Anglia şi au stabilit acel pact. Exact din momentul acela totul s-a schimbat, aidoma unui semafor care trece de pe roşu pe verde. Erau aceleaşi jurnale pro-germane care mai deunăzi povesteau opiniei publice câte greutăţi întâmpina Germania în combaterea economică a Angliei şi sub multe alte aspecte. Deodată nemţii au devenit răi, oribili, erau nişte huni care, pasămite, mitraliau ambulanţele Crucii Roşii şi tăiau mânuţele copilaşilor. Apoi, Preşedintele Wilson a declarat război Germaniei, pentru că sioniştii din Londra îi trimiseseră o telegramă judecătorului Brandeis, omul lor la Curtea Supremă, înştiinţându-l că ei își făcuseră treaba şi că de-acum era necesar «să se descurce ca să angajeze SUA în conflict».

Aşa au intrat Statele Unite în Primul Război mondial. Noi nu aveam niciun interes în chestiunea asta, după cum nu aveam nici cel mai mic drept să fim acolo, tot atât de puţin cât să fim pe Lună sau oriunde altundeva dar nu în salonul acesta. Nu exista niciun motiv pentru ca Primul Război mondial să fie războiul nostru. Am fost atraşi în capcană pe când nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Am fost paraşutaţi în acel conflict, am fost «aspiraţi» înăuntrul lui. Eram fraierii de serviciu într-o capcană meşterită de sionismul internaţional ca să acapareze Palestina. Asta e ceva ce publicul american ignoră până în ziua de azi, pentru că nimeni nu l-a informat care a fost motivul participării noastre la Primul Război mondial.

Deci ce s-a petrecut? După ce şi-au atins scopul, adică atragerea Americii în conflict, sioniştii s-au dus iar la British War Cabinet în Anglia şi au declarat următoarele: «Iată că noi ne-am îndeplinit partea noastră din învoială; acum am dori să ne daţi o hârtie la mână, o garanţie stipulând că şi voi vă veţi ţine de cuvânt şi ne veţi ceda Palestina; evident, după victorie». În acel moment, nimeni nu putea şti dacă războiul va mai dura un an sau încă zece. De aceea au cerut un fel de factură, de recipisă, sub forma unei scrisori concepute în termeni ambigui care s-o facă misterioasă şi de neînţeles deocamdată pentru restul lumii. Asta s-a numit «Declaraţia Balfour». Această faimoasă Declaraţie Balfour despre care s-a scris atâta, era pur şi simplu promisiunea engleză făcută sioniştilor pentru strădania lor de a târî SUA în conflict. Această grandilocventă declaraţie Balfour, de care auziţi mereu, este la fel de falsă ca o bancnotă din jocul Monopoly. Ca să fiu încă mai explicit, ea stă la baza întregii crize. SUA s-au aruncat cu capul înainte în război, iar Germania a fost zdrobită. Desigur, după aceea ştiţi ce a urmat: la sfârşitul războiului, nemţii s-au dus să semneze armistiţiul la Paris, la celebra conferinţă de pace de la Versailles, 1919. Erau de faţă 117 evrei reprezentând evreimea mondială, conduşi de Bernard Baruch. Am fost acolo, la faimoasa conferinţă de pace de la Versailles. Vă daţi seama că ştiu ce spun.

Deci ce s-a petrecut? În timpul conferinţelor prin care Germania a fost tăiată în bucăţi şi divizată în favoarea unor naţiuni cu pretenţii la părţi din teritoriul ei, evreii au cerut şi ei felii din prăjitură, argumentând astfel: «Nu ne-aţi promis Palestina?». Şi chiar atunci au scos dovada, prezentând pentru întâia oară declaraţia Balfour dinaintea ochilor germani stupefiaţi. Abia atunci au înţeles nemţii ce fel de capcană le fusese întinsă şi adevăratul motiv al participării SUA la acel conflict. Abia atunci au înţeles puterea teribilă a loviturii pe care o încasaseră fără să ştie, şi cauza cumplitelor consecinţe şi a reparaţiilor de război inumane care le-au fost impuse. Toate nenorocirile lor proveneau din aceea că sioniştii voiau Palestina şi ar fi făcut orice ca să o capete. Asta ne duce direct la altă consecinţă: când germanii au constatat faptele, desigur că s-au umplut de indignare.

Este necesar să vă spun că înainte de acest eveniment, nicăieri evreii nu se simţiseră mai liberi ca în Germania. Dovadă dl Rathenau, care era acolo poate de o sută de ori mai important în industrie şi finanţe decât Bernard Baruch aici. Dovadă dl. Balin, care poseda acolo cele mai mari linii maritime, North German Lloyd şi Hamburg-American. Dovadă dl M. Bleichroeder, care era bancherul dinastiei imperiale Hohenzollern. Sau firma Warburg la Hamburg, care erau mari Bănci de negoţ, probabil cele mai importante din lume. Fără niciun dubiu se poate spune că evreii o duceau ca în sânul lui Avraam în Germania.

Or, nemţii nu au putut înghiţi ce li se făcuse şi au considerat acel acord secret ca pe o trădare perfidă. Ia să ne punem în locul lor: să ne închipuim că SUA sunt în război cu Rusia. Noi câştigăm şi îi oferim o pace «pe tavă de argint», generoasă, pe care Rusia n-o poate refuza. Dar deodată, China populară sare în război de partea Rusiei, iar intervenţia chineză provoacă înfrângerea noastră. O înfrângere usturătoare, cu grele reparaţii de război pe care nicio imaginaţie omenească nu le putea accepta. Închipuiţi-vă că după această înfrângere descoperim că înşişi chinezii din ţara noastră, concetăţenii noştri în care aveam deplină încredere şi pe care îi crezuserăm loiali cauzei noastre, nu numai că ne vânduseră Rusiei, dar pe deasupra erau responsabili de intervenţia chineză împotriva noastră. Ce am fi simţit noi în SUA faţă de chinezii de acasă? Cred că niciunul dintre ei n-ar mai fi avut curajul să se arate în public. N-ar fi fost destule felinare şi crăci de copaci de care să-i spânzurăm. Închipuiţi-vă reacţia noastră. Or, asta au simţit nemţii faţă de evrei; ei care fuseseră atât de generoşi faţă de evrei după 1905, data primei revoluţii comuniste din Rusia, care s-a terminat dezastruos, când evreii au fugit din Rusia ca să se refugieze în Germania, unde au găsit ospitalitate şi au fost trataţi cu înţelegere şi compasiune. Şi iată-i acum vânzând Germania într-o combinaţie abjectă neavând alt scop decât acapararea Palestinei ca aşa-zis «cămin evreiesc».

Nahum Sokolov şi toate celelalte nume răsunătoare pe care le auziţi sau le citiţi exprimându-se în legătură cu sionismul de azi [1961, n.n.] au scris în anii 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, inundând presa, declaraţii susţinând că reacţia germană împotriva evreilor se datora faptului că nemţii înţeleseseră că înfrângerea lor catastrofală fusese cauzată de iniţiativa sionistă a intrării americanilor în război. Vasăzică înşişi evreii recunoşteau asta. Şi să nu credeţi că în 1919 nemţii au descoperit deodată că o stacană cu sânge iudeu era mai bună decât una de Coca-Cola sau de bere müncheneză. În niciun caz nu era vorba de sentimente religioase. Totul era politic şi economic. Era orice, numai religios nu! Nimănui nu-i păsa în Germania dacă un evreu întorcându-se acasă recita «Shema Israel» sau «Tatăl Nostru». Nimănui nu-i păsa de asta în Germania, după cum nici nouă în America…….”

[Până aici a fost traducerea mea. De aici încolo fac loc articolului de pe Internet.]

Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui aspect: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460.000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest aspect: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş.

Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”.

Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii……. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA. Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare, Germania era necesar să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul „New Deal” şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat „Made in Germany”. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că atunci au fost aruncate în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor, boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin „Macy” (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta „Made in Germany”. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Era de înțeles. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez (Hershel Grynspan – n.n) a împuşcat un diplomat german (Ernest von Rath – n.n) în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte („Noaptea de Cristal” – n.n) şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul „antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al Doilea Război Mondial, pentru că deja situația nu mai putea fi controlată şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. U.R.S.S. devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 4.000 de ovreiași care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face noi azi, în pragul celui de-al Treilea Război Mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA la vremea respectivă? Nimeni. Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi (…)

Benjamin H. Freedman

Notă – Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, el a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin din chiar interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane. Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de revista Common Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul). (Articolul „Au existat şi evrei care au spus adevărul” a fost preluat din revista Lumea nr. 7, 2010)

Interesantă este şi altă notă care însoţeşte articolul. În ea se spune: „Este de necrezut… Dacă ar fi putut cineva să strângă toate aceste materiale, să le pună cap la cap şi să le difuzeze în întreaga lume pentru informare, cred că altul ar fi fost destinul naţiunilor şi al oamenilor acestei Planete. Nu e târziu nici acum! Este extraordinar materialul, mai ales că vine din culisele politicii americane şi de la persoane avizate care au trăit acele momente istorice. Când mă gândesc că Istoria noastră abundă de atâtea enormităţi şi că de fapt realitatea a fost alta……. Pe zi ce trece, citind toate aceste materiale care ne parvin pe calea Internetului, mă gândesc ce va urma în întreaga lume, fiindcă există o nemulţumire crescândă faţă de acest fenomen pe care toţi îl discută pe la colţuri”.

Îl discută, dar nu fac nimic împotriva lui. Reiau dintr-un mai vechi articol al meu: „Da, o surdă nemulţumire ne stăpâneşte pe toţi. Trăim sub un neoliberalism care nu este decât o tiranie obscură mascând o dictatură răuvoitoare şi anonimă a Banului ca unică realitate. Liberalismul economic şi politic este instrumentul dominaţiei plutocratice. Parlamentele sunt nişte ventriloci care se adresează doar unii altora, iar ce spun ele nu are nici cea mai mică importanţă.

De la sfârşitul Războiului 2 Mondial datează Sistemul care ne încovoaie sub tirania unor personaje fără valoare, care au reuşit să domine planeta prin controlul unui mijloc de schimb fără valoare intrinsecă: Banul, o hologramă sau o proiecţie. Am o bancnotă în mână: valoarea ei intrinsecă e doar aceea a hârtiei pe care a fost imprimată, adică de nici câţiva bănuţi; dar scriu pe ea o valoare – 100 de lei, 500 de lei – şi scamatoria funcţionează, şi încă atât de bine încât ţări şi popoare devin veşnic datoare, la cheremul personajelor fără valoare (decât monetară) de care pomeneam mai sus. Or, aceste veşnice datorii generează profitul, viţelul de aur sau tronul de aur la care se închină omenirea decăzută.

În iulie 2020, datoria României era deja de 127 miliarde de euro. Acum este de 142 miliarde euro. Şi creşte şi tot creşte! Asta se numeşte tiranie mascată. În cuvintele lui Ben Hecht: „Văd cum în vremea aceasta a mea, guvernele au luat locul popoarelor. Au luat şi locul lui Dumnezeu. Guvernele vorbesc în locul popoarelor, visează în numele lor şi hotărăsc în mod absurd viaţa şi moartea lor” (din volumul Perfidy, 1961).

Autor: Mihai Cantuniari

Citiți și:
Scrisoarea-Testament a doctorului Wilhelm Filderman, conducătorul evreilor din România. Ce ar fi însemnat ocupația germană pentru români și evrei. Document
Aspecte ale războiului ruso-ucrainean

 

yogaesoteric
19 iunie 2023