Cât de răi au fost „cei Buni”? (III)

767 0

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W. Trevanian

„Nu am terminat încă cu tine, «Câine Turbat al Războiului»”

Nu popoarele neștiutoare au dorit şi au urmărit cu fervoare plonjarea în ororile celui de-al Doilea Război Mondial, ci guvernele lor antinaţionale şi guvernanţii lor adesea scelerați. Va fi necesar, prin urmare, să ne concentrăm atenţia şi asupra acelor personalităţi nefaste, biruindu-ne rând pe rând oprobriul şi dezgustul.

Dar înainte permiteţi-mi să-mi amintesc de primul meu contact cu minciuna instituţionalizată, cu propaganda deformatoare a conștiințelor şi sufletelor fragede, încă din copilărie. Aveam vreo opt-nouă anişori, învăţam la şcoala primară din Floreasca, atunci când am fost duşi cu clasa la un film sovietic de război. Nu i-am reținut numele şi e normal să fie aşa, la vârsta aceea; însă mi s-a fixat în memorie secvenţa de început a filmului: o dimineaţă de duminică exuberantă în plină vară, un lan de grâu frumos şi îmbelşugat luat în stăpânire de un ciopor de copii veseli, sănătoşi, curat îmbrăcaţi şi cu cravate roşii de pionier sub gulerele unor bluze şi cămăşi albe imaculate. Fete şi băieţi se jucau de-a valma, bucuroşi în patria fericită a proletariatului, împletind cununiţe din flori de mac, când deodată… Când deodată cerul s-a întunecat brusc dinspre apus, ca la izbucnirea unei furtuni teribile, şi din norii negri îngrămădiţi din senin s-au desprins sute, mii de avioane argintii cu însemnul zvasticii pe aripi, într-un uruit sinistru, bombardând şi mitraliind totul în calea lor, în primul rând pe pionierii lipsiţi de griji din cadrele anterioare. Bluzele şi cămăşile imaculate s-au umplut de sânge, încât nu mai puteai deosebi gingaşele flori de mac de noile flori, de sânge, înflorite pe hăinuţe. Elevii din sala de cinema, printre care şi eu, au încremenit de oroare pe scaunele lor. Efectul era exact cel scontat de realizatorii filmului: puteai rămâne toată viaţa cu imaginile acelea de coşmar în subconştient, chiar uitând când şi unde ţi-au fost implantate. Astea se numesc acum mesaje subliminare, condiţionându-ţi fără să ştii măcar atitudini, păreri, ideologii, idiosincrazii. Propagandă.

După mulţi, mulţi ani, am aflat că atacul preventiv german din 22 iunie 1941 a fost declanşat într-adevăr în zi de duminică, dar la ora 04,45 dimineaţa, când nici pe afară, nici prin lanuri nu se zbenguiau copii fericiţi sau nefericiţi, şi în general nu era ţipenie de om. Însă minciuna îşi atinsese scopul, iar noi cei de atunci nu mai puteam lega războiul anticomunist decât de imaginile dătătoare de fiori. Propagandă ieftină, dar cât de eficientă!

După această scurtă paranteză să ne întoarcem cu oroare la personulităţile pe care am fost condiţionaţi să le admirăm şi să le considerăm demne, eroice, exemplare, conducând „războiul cel bunˮ al forţelor Aliate angelice împotriva „barbariei hunice nazifasciste dezlănţuiteˮ. Faptul de la sine înţeles că nu poate exista un război bun şi unul rău, că toate războaiele sunt crime împotriva umanităţii, indiferent de pretextele care au dus la declanşarea lor, nici nu ne-a mai trecut prin conștiința înceţoşată de propaganda agresivă, totalitară, a învingătorilor, care continuă neabătut şi acum, la aproape 80 de ani de la încheierea oficială a ostilităţilor, şi spun oficială pentru că ele, ostilităţile contra poporului german au continuat şi după aceea încă cel puţin cinci ani. Vorba ceea: războiul a fost el cum a fost, dar să ne ferească Dumnezeu de pace!

Vom începe analiza noastră cu cazul clinic patologic al „Câinelui Turbat al războiului”, pe numele său întreg: Winston Leonard Spencer Churchill, unicul „erou britanicˮ al secolului al XX-lea, născut într-o familie aristocratică descinzând din ducele de Marlborough, un militar notoriu din cel de-al XVIII-lea veac, care pare să fi adus mari servicii Coroanei engleze. În mod destul de neaşteptat, mama lui era nord-americancă şi se numea Lady Jenny Jerome, fiica unui bancher de pe Wall Street, ceea ce i-a făcut pe mulţi biografi să bănuiască o posibilă ascendenţă ebraică, aşa cum s-a mai discutat şi despre Stalin, Hitler, Roosevelt şi destui alţii. Acest aspect merită totuşi consemnat. Într-un articol apărut în Jerusalem Post din 18 iulie 1993, autorul Moshe Kohn afirmă că Leonard Jerome, tatăl lui Jenny, se numea în realitate Jacobson şi îşi schimbase numele de familie la sosirea în SUA. Pe de altă parte, de sute de ani multe familii aristocratice britanice şi-au amestecat sângele cu „neamul alesˮ, din raţiuni strict pecuniare. Nu vom insista asupra acestui aspect, care nu ne priveşte.

Dar vom insista asupra caracterului sau lipsei de caracter ale personajului, manifestate încă din copilărie. Arogant, nedisciplinat şi lacom, îl caracterizează primii lui dascăli. Mai târziu, student la academia Sandhurst, suferă de primele-i crize de depresie pe care le numea „câinii lui negriˮ, şi care aveau să-l însoţească de-a lungul întregii vieţi. Se pare că aceste depresii se numără printre mobilele nesătulei lui ambiţii, ale darului beţiei şi ale hiperactivităţii sale. Tânărul bogat, neglijat de mic de părinţi, urma să devină o fiinţă dominată de un egocentrism radical, absolut, uneori monstruos chiar şi în ochii colegilor de studii, apoi ai miniştrilor şi parlamentarilor. Nu a fost un om agreat de ceilalţi.

O altă particularitate a sa a fost aruncatul cu bani pe fereastră, risipa neînfrânată care l-a făcut dator vândut în anii ’30, când era să dea faliment şi să-şi piardă toate proprietăţile, inclusiv iubitul lui conac Chartwell, dacă nu îi sărea în ajutor Focus, „o grupare de financiari cu mari resurse pecuniareˮ, sprijinită de Consiliul deputaţilor iudeo-britanici în frunte cu Robert Waley-Cohen, preşedintele lui British Shell. De asemenea, atotputernicul Bernard Baruch, supranumit „proconsulul Iudeii în Satele Uniteˮ, mâna dreaptă a lui Roosevelt în cadrul „trustului creierelorˮ, l-a ajutat pe venalul, oportunistul băiat de bani gata cu sfaturi financiare şi asistenţă economică. Drept recunoştinţă, Winnie a trecut cu totul de partea exterminatorilor Germaniei și germanilor. Dar nu întotdeauna a gândit aşa. A fost un mare făţarnic, o cinică giruetă politică rotindu-se în funcţie de interese cu cât mai multe zerouri la coadă. Şi este ironia sorţii dar şi pedeapsa Celui de Sus ca tocmai acest imperialist impenitent să fie groparul Imperiului britanic.

Când a spus Churchill adevărul? Răspunsul meu este: niciodată. Dar hai să-l ascultăm: „(Bolşevicii) sunt vrăjmaşii omenirii, guvernând prin masacre şi asasinate în massă. Dintre toate tiraniile istoriei, cea bolşevică este cea mai teribilă, cea mai devastatoare, cea mai înjositoare.ˮ Lenin este „un monstru care se caţără pe o piramidă de craniiˮ. „Rusia este obligată să revină la stadiul de barbarie animalică.” Noi nu îl contrazicem, însă ne întrebăm oare ce l-a făcut, în timp, să înlocuiască un vrăjmaş cu celălalt? La început lozinca lui era: „Kill the Bolshie, Kiss the Hunˮ, hunul fiind denumirea peiorativă a germanului, moştenită din perioada Primului Război Mondial.

Dar ce părere are în perioada aceea despre Hitler? Citim şi nu ne vine să ne credem ochilor. În The Strand Magazine din luna noiembrie 1935 apare articolul lui intitulat „Adevărul despre Hitlerˮ în care citim stupefiaţi: „Poate să nu îţi placă sistemul lui Hitler, însă nu poţi să nu admiri succesul său patriotic. Dacă ţara noastră ar fi înfrântă, sper să putem găsi un campion la fel de strălucit care să ne redea curajul şi să facă să ne regăsim locul între naţiuni.ˮ Cum să împăcăm panegiricele la adresa lui Hitler şi Mussolini din cărţile sale Step by Step şi Great Contemporaries cu intenţia lui de a arunca bombe bacteriologice asupra Germaniei?

Conform revistei americane Spotlight din 8-VI-1981, Churchill dorea să lanseze bombe otrăvitoare şi bacteriologice peste Berlin, Hamburg, Frankfurt şi Stuttgart la sfârşitul anului 1944. Planul consta în aruncarea unui milion de mici bombe peste fiecare din acele oraşe, bombe conţinând bacterii de antrax. Or, antraxul este o boală mortală contagioasă, atât pentru oameni cât şi pentru animale. Aceste bombe nu s-au folosit numai pentru că nu s-au produs în număr suficient până la sfârşitul războiului, însă dacă ar fi fost lansate, Berlinul nu ar mai fi fost locuit nici până în zilele noastre. Numărul morţilor ar fi fost de peste trei milioane, în majoritate femei, copii, bătrâni şi prizonieri de război, date fiind circumstanţele. Ce părere aveţi? Omul acesta era întreg la cap?

Pentru început, vom pune în contul lui cei aproximativ 250.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi ai trupelor mixte franco-engleze trimise de el la Gallipoli, lângă Dardanele, pentru a asedia şi înfrânge forţele turceşti aliate cu Germania în Primul Război Mondial. Dezastrul acelor trupe l-a costat vreme de câţiva ani atât postul cât şi cariera politică, ostracizarea fiind şi o răzbunare a Conservatorilor pentru trădarea lui când a trecut la Liberali din pur versatilism. Rămas fără funcţii, de fapt pe linie moartă, se apucă de pictură şi îi spune amicului W. Blunt, arătându-şi mâinile pătate cu vopsele: „E mai mult sânge decât vopsele pe mâinile asteaˮ, semn că îşi asuma vinovăţia. Dar la el nimic nu ţinea prea mult: conservatorul-liberal îi va face curte în 1927 lui Oswald Mosley, căpetenia fascismului britanic, cerându-i un loc de frunte în The British Union of Fascists, cerere respinsă de Mosley. Ce să mai înţelegi din girueta asta dementă? Illustrated Sunday Herald din 8 februarie 1920 găzduise deja o violentă diatribă antisemită sub semnătura lui. Înafară de cruzime, de violenţă nediscriminată şi de sibaritism, omul acesta nu a avut niciodată tărie morală, nici opinii ferme, nici minimă nobleţe de caracter:

Citat din memoriile generalului Mihail Sturdza:

Cazul lui Churchill merită o deosebită atenţie. Ani de zile a fost campionul cel mai convins şi cel mai elocvent al luptei împotriva Sovietelor, împotriva Bestiei fără Nume, după cum o numise el în fulguranta sa operă The Aftermath, din care extragem, pentru edificarea cititorului, următoarea descriere a dihaniei care apăruse deodată în răsăritul continentului : „O arătare ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se văzuse până atunci, pe acest pământ, luase locul Rusiei… Aveam în faţa ochilor noştri un Stat fără naţiune, o oaste fără patrie, o religie fără Dumnezeu. Acest guvern, care pretindea că este Rusia, se născuse din revoluţie şi era hrănit prin teroare. Declarase că între el şi orice altă societate umană, buna credinţă nu putea să existe în afacerile publice sau private şi niciun angajament nu era necesar să fie respectat… Astfel a fost că Rusia nu a mai existat, locul ei fiind luat de un gol uriaş care persistă în afacerile lumii. […]

Pentru Lenin, a măcelări milioane de fiinţe, a osândi clase sociale întregi, a aprinde războiul civil în toate ţările, a distruge prosperitate unor naţiuni întregi sunt sublime abstracţiuni. Iată câteva cifre pentru cei doi primi ani numai ai regimului Sovietic. Au fost omorâţi: 28 episcopi, 1.219 preoţi, 6.000 profesori şi învăţători, 9.000 medici, 12.250 proprietari, 54.000 ofiţeri, 70.000 funcţionari administrativi, 130.290 muncitori, 260.000 soldaţi, 355.250 intelectuali şi persoane de profesiuni liberale, 845.000 ţărani”.

Din aceeaşi carte, extragem următoarele propuneri pe care Churchill le făcea privitor la lupta împotriva duşmanului tuturor: „Este datoria lumii civilizate de a recuceri Rusia. Sovietele nu reprezintă Rusia, ci reprezintă o concepţie internaţională, complet străină şi chiar ostilă la tot ceea ce numim civilizaţie. A recâştiga Rusia, milităreşte şi moralmente, ar fi o sarcină prea grea pentru noi, învingători singuri, şi deoarece este necesar să o îndeplinim, o vom face cu Germania împreună. […] Germania cunoaşte Rusia mai bine decât orice altă ţară. […] Acolo ar fi pentru ea marea ocazie. Este acea ocazie care va permite unui popor mândru şi credincios să evite toate umilinţele înfrângerii […] ea va trece astfel, aproape fără tranziţie, din crunta luptă împotriva noastră, la cooperarea cu noi. Nimic nu este posibil în Europa fără Germania; totul va fi uşor cu ea.”

În contrazicere schizofrenică cu toate convingerile sale anterioare, noua atitudine a lui Churchill l-a adus până la a-i cere iertare lui Stalin pentru trecutele campanii anticomuniste şi a-i oferi 50% din Polonia, 90% din România, 75% din Bulgaria, 50% din Iugoslavia, 10% din Grecia etc.

Voi vedeţi ce văd eu? Citiţi ce citesc eu? „O vom face cu Germania împreună…, germanii un popor mândru şi credincios…, ei vor coopera cu noi”…

Refuz să cauţionez asemenea individ lipsit total de scrupule. Represaliile aeriene ale Luftwaffe ca răspuns la atacurile RAF asupra ţintelor civile germane au fost întârziate trei luni de către Hitler, ca să-i dea timp „Câinelui Turbat” să se potolească, să-şi revizuiască priorităţile şi să-şi înfrâneze pornirile distructive nediscriminatorii, dar nici asta nu a folosit la nimic. Drept urmare, la 12 noiembrie 1940 criptoanaliştii de la Bletchley Park au înţeles că o mare operaţiune va avea loc, iar Luftwaffe va folosi toate avioanele disponibile pentru o lovitură de răspuns la atacul asupra Münchenului. Prim-ministrul Churchill a fost informat că ţintele probabile vor fi ori Londra cu împrejurimile ei, ori marile oraşe Coventry sau Birmingham. „Când vom şti mai precis, vă vom anunţa din timp.ˮ

Pe 14 noiembrie le-a fost clar că ţinta va fi Coventry şi l-au avertizat pe Churchill. Ei bine, acesta a trimis imediat 30 de bombardiere asupra Berlinului…, însă a „neglijatˮ să-şi anunţe concetăţenii ce le pregătise Germania sub numele de cod „Sonata Lunii”. Ca urmare, forţele antiaeriene, pompierii, sanitarii, locuitorii din Coventry au fost victimele nevinovate ale tăcerii vinovate a premierului care urmărea prin acesta să se victimizeze în ochii SUA şi să le atragă cât mai repede în război. Nu conta că englezi ca el însuşi vor plăti cu viaţa şi cu distrugerea clădirilor şi bunurilor planul lui machiavelic; totul era ca pagubele să fie cât mai mari, pentru a-l obliga la acţiune pe Roosevelt cu trustul lui de creiere. De aceea nu au fost alertate nici Primăria, nici ambulanţele, nimeni şi nimic. Doar un echipaj antiaerian a primit, cu 20 de minute înainte de atac, un mesaj laconic: „Se aşteaptă un atac masiv împotriva Coventry în seara aceasta”. Şi asta a fost tot. De aceea vieţile şi bunurile pierdute în acea seară sunt de pus tot în contul marelui demagog.

Dacă punem la socoteală şi al doilea atac asupra oraşului, din 8 aprilie 1941, totalul victimelor britanice la Coventry este de 1.804 morţi şi 1.746 răniţi, toţi de pus în contul lui Churchill împreună cu cei aproximativ 250.000 de la Gallipoli. Dar, întrucât el a fost aţâţătorul-şef al belicismului englez care a dus nemijlocit la al Doilea Război Mondial, suntem îndrituiţi să îi punem în cont totalul pierderilor Regatului Unit, care a fost de 375.000 de vieţi omeneşti. Dacă mai aveţi dubii, redau aici cuvintele lui de la sfârşitul anilor ’30: „Germania a devenit prea puternică, de aceea este necesar să fie nimicităˮ.

Felicitări, Winnie, ţi-ai atins scopul! Dar cum e să ai pe conştiinţă 375.000 de morţi numai dintre ai tăi?, pentru că dacă am însuma şi victimele atacurilor lui aeriene de teroare din Germania, apoi din Franţa şi Italia ocupate, am contabiliza milioane peste milioane. Cu povara asta de suflete pe suflet a coborât Winston Leonard Spencer Churchill în infern.

Citiți continuarea articolului

Fragment din volumul III al trilogiei „Omul ca iarba”, de Mihai Cantuniari

Citiți și:
Adevărata faţă a lui Churchill
Cum a schimbat lumea războiul lui Hitler
Afacerile necurate ale corporațiilor multinaționale și transnaționale în timpul celui de al Doilea Război Mondial (I)

yogaesoteric
19 octombrie 2022