Catastrofa Misiunii Apollo 1. Realitatea unei conspiraţii care a condus la sacrificarea astronauţilor echipajului
În ciuda intensei mediatizări a misiunilor spaţiale încă de la începuturi, în realitate episoadele ce punctează aşa-zisa cucerire a spațiului extraterestru de către pământeni au fost aproape întotdeauna prezentate într-un mod părtinitor, incomplet şi controversat, care ridică numeroase suspiciuni asupra corectitudinii informaţiilor oferite publicului larg. În această categorie intră și celebrul caz al misiunii Apollo 1: în urmă cu aproximativ 47 de ani, când inginerii de la NASA pregăteau prima misiune spaţială cu echipaj uman, cea din cadrul programului Apollo, s-a produs o catastrofă teribilă, care s-a soldat cu moartea tragică a trei astronauţi. După declaraţiile oficiale, aceasta s-a petrecut din cauza unei defecţiuni tehnice a navei spaţiale. În mod neoficial, însă, se ştie acum că unul dintre astronauți devenise supărător de jenant pentru planurile ascunse ale liderilor de la NASA. El s-a referit în mai multe rânduri într-un mod foarte critic la performanțele slabe ale programului Apollo, punând sub semnul întrebării capacitatea acestuia de a conduce în siguranță pe Lună echipajul desemnat. Grissom şi-a pierdut viaţa chiar în timpul desfăşurării programului, odată cu ceilalţi doi membri ai echipajului… iar în mediul astronauţilor circulă de multă vreme ştirea cumplită că, de fapt, capii misiunii Apollo au decis în mod criminal eliminarea lor definitivă.
Prima fază a misiunii Apollo 1 s-a rezumat la un simplu test, la sol, al sistemelor capsulei care urma să-i plaseze pe orbită pe cei trei astronauți, Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chaffee. Cu trei săptămâni înainte de lansare, pe data de 27 ianuarie 1967, astronauţii au efectuat testul la Manned Spacecraft Center, centrul pentru nave spaţiale de la NASA ce era destinat misiunilor spaţiale cu echipaj uman.
Într-o atmosferă izolată, cu uşa cea grea a navei închisă ermetic, ei au repetat neobosiţi ceea ce urmau să facă „acolo, sus“, manipulând comenzile, apăsând pe butoane, comunicând cu centrul de control sau, mai exact spus, încercând să comunice, căci în realitate nimic nu funcţiona așa cum ar fi fost necesar – existau enorm de multe defecţiuni – ceea ce i-a şocat pe ingineri. „Cum vom ajunge noi pe Lună dacă nu reuşim măcar să vorbim unii cu alţii atunci când suntem în clădirea de alături?“, a răbufnit, vizibil exasperat, comandantul Grissom. S-a lăsat o linişte grea. Deodată tehnicienii au zărit, prin hublou, un fulger urmat de o teribilă undă de şoc. Spre stupoarea tuturor, în capsulă s-a declanşat un incendiu!
Flăcările infernului
Într-o clipită, habitaclul a căzut pradă unei călduri infernale. „Pe indicatorii parametrilor medicali ai astronauţilor“, a consemnat într-un articol jurnalistul ştiinţific Jean Etienne, „ritmurile cardiace au crescut în mod brutal. Apoi s-a constatat că, în interiorul costumelor de astronaut, cantitatea de oxigen a crescut fulgerător: ei erau pe punctul de a ceda. Primul strigăt de ajutor părea a veni de foarte departe: «Foc!» Era vocea lui White. La puţin timp după aceea, a fost rândul lui Grissom să strige: «Avem un incendiu în cabină!», simultan cu vocea lui Chaffee: «Am luat foc!». Apoi, s-a auzit un strigăt: «Scoateţi-ne de aici!»“
Un urlet sinistru a încheiat conversaţia pentru totdeauna. A fost un şoc pentru toţi cei care au asistat la test. Cuprinşi de panică, astronauţii nu reuşiseră să iasă la timp din habitaclu, dată fiind procedura care necesita mai bine de două minute pentru deschiderea grelei trape de evacuare… trapă ce nu a fost deschisă decât după mai multe ore, „odată ce incendiul a fost stins“ (conform declaraţiei cinice a versiunii oficiale). S-au constatat atunci iremediabilele daune:
Acoperite de funingine, consolele de comandă erau pe jumătate topite. Trupurile arse ale astronauților, imposibil de recunoscut, degajau un miros pestilenţial (combinezoanele se dezintegraseră, arzând carnea astronauţilor). Autopsia efectuată puţin mai târziu avea să evidenţieze faptul că Grissom, White şi Chaffee muriseră prin asfixiere după doar 4-5 minute, „aproape fără nicio durere“, după constatarea de un cinism jenant a medicului legist. Desigur că urletele inumane ale celor care au murit anulează afirmaţia de-a dreptul batjocoritoare din raportul medico-legal.
Pe data de 5 februarie 1967, comisia de anchetă (constituită din cadre militare) a ajuns la următoarea concluzie: tragedia a fost consecinţa unui „scurt-circuit survenit într-o atmosferă de oxigen pur“, o bucată de bandă adezivă luând foc din cauza producerii unei scântei. Din dorința încrâncenată a unor personaje mai mult sau mai puţin cunoscute din cercul ocult care controla atunci administraţia americană ca SUA să fie primul stat ai cărui astronauţi pășesc pe Lună (căci şi ruşii şi americanii se aflau în aceeași cursă nebună pentru dobândirea supremaţiei în spaţiu), finalizarea proiectului s-a grăbit cu orice preţ. Astfel, treaba girată de capii de la NASA a fost ulterior considerată ca fiind „făcută de mântuială şi chiar periculoasă“ (peste 20.000 de incidente mai mici sau mai mari au avut loc pe parcursul conceperii navei spaţiale).
Programul Apollo fusese, în mod evident, compromis. Orice om înzestrat cu inteligenţă şi bun-simţ îşi poate pune întrebarea firească: oare chiar ar fi normal să fie trimiși oameni pe Lună cu nişte echipamente a căror funcţionare este atât de defectuoasă?
Ca urmare a reacţiei de revoltă a unor oameni politici, câteva capete au căzut… Preşedintele Lyndon B. Johnson s-a implicat personal în această confruntare, oferind drept motivaţie a intervenţiilor sale… importanţa descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice care erau pe punctul de a apărea. Era extrem de important, era vorba despre atât de râvnita supremaţie spaţială a Statelor Unite, nimic nu putea fi mai lesne de înțeles!
În urma acestui tragic accident, s-a trecut la realizarea unei revizii complete a proiectului (care a necesitat un pachet suplimentar de 500 de milioane de dolari de la buget). S-a început totul de la zero, ceea ce a implicat încă 20 de luni până când s-a putut trece la realizarea unui nou zbor cu echipaj uman. Ca urmare, atmosfera navei spaţiale (alcătuită din 60% oxigen şi 40% azot) avea să conţină mai puţin oxigen decât în varianta inițială. Cât despre trapa de evacuare, aceasta avea să fie concepută astfel încât să se deschidă în mai puţin de 5 secunde. Exista, oare, vreo șansă să fie respectat termenul limită fixat de preşedintele John F. Kennedy, care consta în trimiterea unui om pe Lună şi readucerea lui, teafăr şi nevătămat, pe Pământ înainte de 1970?
„Nu avem nicio scuză că am permis producerea acestui accident catastrofal, a mărturisit Chris Kraft, directorul zborurilor cu echipaj uman al NASA. Dar, pe de altă parte, dacă el nu s-ar fi petrecut, noi am fi ajuns pe Lună mult mai târziu. Din cauza acestui accident, noi am modificat considerabil modulul de comandă şi modulul lunar. Cu toate problemele pe care am descoperit că le aveam, ne-am fi confruntat ulterior cu o mulţime de necazuri. Această încercare teribilă ne-a făcut, totodată, şi mai hotărâţi şi mai devotaţi realizării acestei misiuni.“
La doi ani şi jumătate după „accident“, Neil Armstrong păşea pe Marea Liniştii. Destul de rapid, nu credeți?
Gus Grissom, un cosmonaut meticulos, dar totuși cam „încurcă-lume“…
În calitate de veteran al programului spaţial american, astronautul Virgil Grissom (zis „Gus“) era destinat – potrivit lui Donald K. Slayton, responsabil de componenţa echipajelor Apollo – să fie primul om care păşeşte pe Lună. Se pare că soarta a decis să fie altfel… A fost ea, oare, ajutată din umbră și de cineva anume? Cunoaștem cu certitudine că începând din 1961, după zborul său suborbital la bordul capsulei Mercury 4, Grissom a devenit din ce în ce mai critic faţă de angajatorul său, NASA. Acest fapt i-a atras anumite animozităţi, mai mult decât durabile. În 1965, pe când verifica progresul proiectării navei spaţiale Apollo, Grissom a calificat-o, în public, fără ocolişuri, drept o „găleată plină de şuruburi“, calificativ care a trecut ulterior în limbajul cotidian american. Cu ocazia fiecărei vizite la uzină, el găsea invariabil câte ceva de comentat despre tot felul de aspecte, astfel încât el trebuia să fie întrerupt ca nu cumva să inspecteze fiecare centimetru pătrat al navei. Bizar, nu? Cui i-ar fi fost teamă de așa ceva și din ce cauză?
În decursul anului 1966, astronautul a primit mai multe scrisori de ameninţare cu moartea la adresa lui şi a familiei sale, scrisori atât de virulente încât a fost pus, pentru un timp, sub supraveghere neîntreruptă (şi dus să locuiască într-un loc secret). El i-a declarat soției sale cu puţin timp înainte să moară: „Dacă vreodată se va petrece un accident serios în cadrul programului spaţial, să ştii că eu voi fi cel vizat“ (În data de 27 ianuarie 1967, cu ocazia testului capsulei Apollo 1, Grissom avea asupra lui o lămâie, simbol, în Statele Unite, al maşinilor lente şi prost întreţinute…).
Oare americanii chiar au ajuns pe lună?
Contrar versiunii oficiale care s-ar fi dorit să fie impusă, zvonurile privitoare la probabilitatea ca misiunile lunare să fie trucate într-un studio, pe Pământ, la fel cum sunt realizate în mod obișnuit filmele artistice, nu sunt deloc recente. Într-adevăr, la începutul anilor 1970, la puţin timp după „micul pas“ pe Lună al unui oarecare Neil Armstrong, climatul de neîncredere vizavi de guvernul american (susținut de scandalul Watergate, de războiul din Vietnam) era propice oricărei teorii a conspiraţiei. Programul Apollo făcea parte, și el, din lista subiectelor puse sub semnul întrebării.
Și atunci? A călcat omul, cu adevărat, pe solul satelitului natural al Pământului sau nu a fost vorba decât despre o operaţiune de propagandă destinată câştigării Războiului rece? Putem găsi un început de răspuns la această întrebare în numerele 10 şi 33 ale revistei Science et Inexpliqué (Ştiinţă şi inexplicabil).
Deşi neagă, agenţia spaţială americană cunoştea perfect riscurile legate de prezenţa unei atmosfere constituite exclusiv din oxigen, de vreme ce patru accidente – al căror bilanţ inclusese mai mulţi morţi şi răniţi – se produseseră deja în lunile septembrie şi noiembrie 1962, la bazele din San Antonio şi Philadelphia, precum şi în aprilie 1966 şi ianuarie 1967 la Torrance (California)…
„Este de neconceput“, remarcă scriitorul şi cercetătorul german Gerhard Wisnewski „ca NASA să-i fi putut lăsa pe Virgil Grissom şi colegii săi într-un astfel de mediu, cu bandă adezivă puternic inflamabilă şi cu o uşă greu de deschis, fără a realiza un test prealabil, test care le-ar fi putut salva viaţa, dar care a fost anulat, chipurile, din lipsă de timp“. Regretabil! Dacă NASA era conştientă de riscuri, atunci de ce nu a luat măsuri? De ce oare raportul de autopsie menţionează „edemul pulmonar“ drept cauză a morţii astronauţilor, ştiind că o astfel de patologie provoacă moartea numai după câteva ore? Oare nu s-a spus clar că astronauţii au decedat „după 4-5 minute, aproape fără nicio durere“? De ce a rămas capsula închisă timp de „câteva ore“? De ce oare directorul Manned Spacecraft Center, Robert Gilruth, a secretizat informaţia vreme de mai multe zile?
La puţin timp după dramă, Thomas Baron, inspector de securitate la North American Aviation (societatea care a proiectat modulul spaţial), a redactat un raport de 500 de pagini care sublinia gravele violări ale protocoalelor de securitate din partea NASA. Şase zile mai târziu el avea să fie ucis împreună cu soţia şi cu nora sa, în circumstanţe care nu au fost niciodată elucidate. „Făcuse exces de zel“, avea să declare, glumind, preşedintele Comitetului de supraveghere al agenţiei spaţiale. O perspectivă amuzantă, într-adevăr…
În 1999, Scott Grissom, fiul lui „Gus“, a primit permisiunea de a examina cu atenţie capsula Apollo depozitată la Centrul de cercetare Langley din Hampton. Convins că tatăl său fusese victima unui asasinat, descoperirea pe care avea s-o facă l-a stupefiat, validându-i și întărindu-i convingerea sumbră: sub un comutator era plasată o bucată de metal care n-avea ce căuta acolo! Pentru el, orice îndoială s-a risipit: acesta era intrusul care provocase scurt-circuitul fatal (aspect coroborat, un an mai târziu, de o anchetă NASA iniţiată de către deputatul republican James Sensenbrenner). Cum putuse acea piesă metalică să ajungă acolo? Un sabotaj rusesc sau… american? Descoperise oare Virgil Grissom vreun secret jenant, compromiţător, pentru care a trebuit să fie eliminat? Profesionalismul, rigoarea şi insistenţa sa de a considera nava cu care trebuia să călătorească până la Lună ca fiind doar o „epavă încropită din vechituri“ i-au grăbit oare sfârşitul? Aceasta este ipoteza cea mai realistă, dacă acceptăm faptul că marii şefi ai NASA ştiau, în sinea lor, că această călătorie era… imposibilă.
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2016, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.
Citiți și:
15 ani de la moartea misterioasă a regizorului Stanley Kubrick, omul care a filmat înscenarea aselenizării NASA din 1969
Strategia secretului referitoare la OZN-urile ce au fost observate în cadrul programului spaţial Gemini (1)
yogaesoteric
27 iulie 2016