Câte ceva despre starea de umilinţă şi despre valoarea ei imensă în practica spirituală
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
„Smerenia sau umilinţa este arta care te trimite fulgerător la tine, te face să stai cu tine, fiind smerit în tine.“ (Părintele Arsenie Papacioc)
„Trei lucruri cere printre altele Dumnezeu de la noi, şi ne cere aceasta cu o imensă ardoare: «Umilinţă, umilinţă, umilinţă! Şi apoi lăsați-Mă pe Mine să vă conduc cât mai departe!»“(Părintele Arsenie Papacioc)
De multe ori, fiinţele umane nu au conştiinţa deplină a locului şi a menirii pe care o au în lume, a dimensiunii existenţei lor şi a rostului lor aici pe Pământ. În epoca modernă sau, altfel spus, contemporană, pe măsură ce a crescut mândria sa de „fiinţă raţională şi liberă“, omul şi-a pierdut înţelegerea reală, profundă şi adevărata libertate. Materialismul ateu care predomină la ora actuală nu este decât o consecinţă a greșitei poziționări a omului faţă de lumea în care trăieşte şi faţă de Dumnezeu, pe care îl respinge.
Ceea ce majoritatea oamenilor consideră în mod obişnuit a fi putere este în realitate un cumul de aspecte efemere, lipsite de o valoare autentică. În realitate, adevărata forţă a omului nu are nimic de-a face cu măsura stăpânirii sale lumeşti, sociale sau materiale, nu înseamnă nici ambiţie sau semeţie, nici vrăjmășie sau acte de dominaţie exacerbată, ci mai degrabă ea îşi găseşte locul alături de modestie, cumpătare, bunătate, toleranţă, dragoste şi compasiune.
Este cu adevărat puternic omul care se stăpâneşte pe sine (şi nu acela care îi stăpâneşte pe alţii), omul care rezistă tendinţelor de preamărire, acela care este corect situat în viaţă şi pe deplin stăpân pe însuşirile sale spirituale, omul care îşi împlineşte legea scrisă în firea şi în destinul său şi care nu tremură deloc în faţa morţii, ci se cutremură doar în faţa măreției lui Dumnezeu.
Dintre toate calităţile spirituale deosebite care indică apropierea tot mai mare de esența noastră lăuntrică, şi astfel, de perfecțiune, umilinţa străluceşte, alături de iubire, precum o mare nestemată în coroana unui rege. Pe cât de greu este de dobândit, pe atât este ea de dorită şi de prețuită de către toţi căutătorii spirituali intuitivi, elevați şi autentici. Ea cere, înainte de toate, o integrare divină a elementelor personalităţii fiinţei în Întregul cel universal al Macrocosmosului.
În limba latină, substantivul humilitas (umilință) este strâns legat de adjectivul humilis (care poate fi tradus ca „umil“, dar, de asemenea, ca „la pământ“, „din pământ“ sau „jos“) și are legătură şi cu termenul humus (pământ). Umilinţa este definită ca fiind o calitate prin care o persoană, având în vedere propriile sale defecte, are o părere modestă despre sine şi, de bună voie, se supune lui Dumnezeu, dar şi – într-un mod înţelept – altora, de dragul lui Dumnezeu.
Departe de a fi apanajul omului slab şi neputincios, aşa cum unele cercuri oculte deviate doresc să dea de înţeles prin asocierea sa eronată cu noţiunea de umilire, care se referă de fapt la acţiuni degradante, prin care fiinţa umană este înjosită, umilinţa este, din contră, o trăsătură benefică, esenţială a omului puternic, transformat şi conştient, care trăieşte misterul inefabil al comuniunii lăuntrice plenare cu Dumnezeu.
Mulţi au convingerea greşită că această virtute a apărut în istoria vieţii spirituale odată cu creştinismul, ai cărui apologeți afirmă că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a Harului dumnezeiesc şi nici nu poate exista credinţă desăvârşită, rugăciune adecvată şi cuviincioasă, întoarcere deplină la Dumnezeu sau o constantă stăruinţă în bine.
Cu toate acestea, toate tradiţiile spirituale şi toţi marii înţelepţi, din toate timpurile, afirmă că desăvârşirea spirituală nu poate fi atinsă fără însușirea şi aprofundarea virtuţii spirituale a umilinței. În iudaism, de exemplu, se spune că trebuie să-ţi depășești mai întâi mândria şi dorinţa sexuală egotică, fiindcă abia apoi vei găsi umilinţa, iar odată cu ea vei descoperi şi pacea interioară profundă dumnezeiască. Conform Coranului, cuvântul „islam“ desemnează umilinţa, atingerea şi aprofundarea păcii lui Dumnezeu, aceasta fiind la arabi singura şi adevărata religie. În acest sens, versetul XIX, aforismul 3 afirmă: „În ochii lui Dumnezeu, religia adevărată este de fapt o mare umilinţă (islam)“. În Hinduism, se spune adeseori că iubirea autentică, ce este înălţătoare către Dumnezeu, poate fi infuzată doar în inima celui umil, ce este desprins total de dorinţe efemere sau materiale. Smerenia sau umilinţa este una dintre cele mai alese şi mai importante virtuţi creştine, fiind pe drept cuvânt numită temelia tuturor celorlalte. Astfel, de pildă, credinţa deplină în Dumnezeu este smerenia minţii; ascultarea este smerenia voinţei; iar căința sinceră este smerenia poftelor şi a patimilor.
Umilinţa este virtutea prin care aspirantul autentic la desăvârşire recunoaşte pe deplin că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu, şi de aceea nu se mândreşte niciodată cu ele. Cu cât este mai pătruns de înalta vrednicie dumnezeiască a firii sale şi de înălţimea dumnezeiască a chemării sale, cu atât mai mult el va şti să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu aproapelui său. El îşi recunoaşte totodată, astfel, atât eventualele slăbiciuni, cât şi dependenţa sa întru tot şi toate cele de Dumnezeu, văzând atât în propria sa existenţă, cât şi în toate manifestările lumii fenomenale, feluritele expresii ale Voinţei dumnezeieşti juste şi atotputernice.
Doctrinele spirituale tradiţionale cer aproape la unison renunţarea la „eu“ (de fapt la ego) şi la „al meu“, care devin relative şi iluzorii în raport cu Sinele Suprem Nemuritor (ATMAN) şi cu Voinţa atotputernică dumnezeiască.
Conştientizând prin profundă reflecţie interioară limitele măruntului său ego, fiinţa umană care este umilă, sinceră şi care aspiră să-şi cunoască adevărata natură intuieşte astfel extaziată prezenţa tainică, neîncetată a lui Dumnezeu în Universul ei lăuntric, precum şi în cele mai mici acţiuni pe care le realizează şi, în felul acesta, îi va permite Divinului să se manifeste mereu liber în şi prin fiinţa sa, devenind astfel un sui generis releu de manifestare a lui Dumnezeu în această lume.
Focul profund purificator al sacrificiului de sine care este declanşat de umilinţă mistuie astfel imperfecţiunile fiinţei limitate, permiţând în felul acesta Scânteii divine din om (ATMAN) să lumineze nestingherită, propulsându-o totodată prin aceasta de la finit către infinit, de la potenţialitate către act, de la aspiraţie către realizare spirituală. Ea intuieşte atunci că este o infimă parte a Întregului dumnezeiesc macrocosmic şi că Întregul se reflectă permanent în ea, şi, tocmai de aceea, va urmări să-şi supună voinţa egotică, limitată, Voinţei atotputernice nesfârşite a lui Dumnezeu Tatăl. Procedând astfel, ea va cunoaşte cu uluire starea de libertate absolută de care se bucură Dumnezeu în eternitate.
Pentru ca o ființă umană să meargă mereu pe calea umilinței, este necesar să dispună de o mare forţă interioară, expresie a trăirii ei pe treptele superioare ale fiinţei sale. Omul care străbate fără încetare această cale nu numai că nu-şi îngustează orizontul vieţii, aşa cum ar putea să pară pentru cei superficiali şi ignoranţi, dar totodată se situează pe un plan de la care lumea şi viaţa, existenţa sa întreagă, capătă o cu totul altă înfăţişare. Umilinţa este una dintre căile privilegiate prin care omul ia cunoştinţă de starea sa autentică de a fi (de dincolo de feluritele măşti şi fațade, care „dau bine“) şi de sensul existenţei sale. Umilinţa pune astfel omul în slujba a ceva mai presus de el însuşi. Prin umilinţă, omul nu se înjosește, nu se năruie pe sine, ci se înalţă, se transformă, se construieşte pe sine. Calea umilinței este o cale simplă, omenească a bunului-simţ, care totodată este inocentă şi lipsită de orice pervertire. Prin ea înţelegi cu adevărat că egoul nu are nimic esenţial de oferit şi că recunoaşterea sinceră a slăbiciunilor proprii este, în mod indirect, o dovadă a unei adevărate forţe profund transformatoare.
La prima vedere, poate părea că umilinţa creează o stare pasivă căreia îi lipseşte motivația, dar, în realitate, umilinţa nu este nici doar pasivă, nici doar activă, şi, cu toate acestea, ea acţionează prompt, cu mult mai multă uşurinţă, deoarece nu mai există nimeni şi nimic care să opună rezistenţă acţiunilor corecte şi în mod dumnezeiesc integrate.
Umilinţa este şi rămâne apanajul celor puternici. Umilinţa este o atitudine profund nobilă, demnă, înălţătoare, inefabilă, dumnezeiască. Ea semnifică, printre altele, recunoaşterea profundă şi sinceră a valorii celuilalt şi acceptarea ei, mai ales atunci când aceasta este – în mod evident – cu mult superioară valorii proprii, aspect care presupune, însă, întotdeauna discernământ spiritual.
Această virtute reprezintă, în simultaneitate, o forţă morală unică, pe calea căreia omul se dovedeşte a fi foarte puternic, nu în lumea aceasta a contingențelor, a temporalului, ci mai ales în lumea spirituală.
Care sunt însuşirile evidente ale smereniei?
Smerenia veritabilă trebuie să pornească cu adevărat din inimă, să fie sinceră, altfel mimarea ei este fățărnicie şi mândrie mascată; ea trebuie să fie, de asemenea, îmbinată cu adevărata cinstire şi dragoste de Dumnezeu şi cu încrederea deplină în Dumnezeu, altfel ea este doar o slăbiciune; şi, nu în ultimul rând, este necesar ca ea să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările, altfel ea nu are nicio valoare morală.
Care sunt roadele principale ale trezirii plenare a stării de smerenie în fiinţa noastră?
Fiinţa care şi-a trezit starea de umilinţă şi o trăieşte plenar în universul său lăuntric manifestă o constantă ascultare faţă de Dumnezeu şi simte o stare spontană de recunoştinţă pentru tot ceea ce îi vine de la El. Pacea sufletului ei rămâne netulburată, deoarece ea îşi înfrânează permanent imboldul după laude şi măriri deşarte. O astfel de fiinţă îşi recunoaşte cu uşurinţă greşelile şi se căieşte pentru păcatele sale, pe care apoi caută să le îndrepte cât mai repede. Umilinţa înseamnă totodată depăşire, înseamnă creştere, înălțare, întărire lăuntrică dumnezeiască. Ea poate fi mereu socotită drept una dintre marile forţe dumnezeieşti de care dispune omul pentru formarea personalităţii sale superioare şi pentru câștigarea neîntârziată a Adevărului Dumnezeiesc Ultim. O altă consecinţă ce se desprinde de aici este câștigarea şi experimentarea deplinei libertăţi. Omul ascultă şi înfăptuiește atunci totul numai după imperativele morale ce sunt totodată dumnezeieşti. Nimic nu-l atinge şi nimic nu-l forţează să acţioneze altfel decât în sensul respectării Voinţei divine şi a legilor omeniei – cinstirea veritabilă, dragostea, dreptatea şi îngăduința deplină faţă de aproapele său fiind alte caracteristici specifice fiinţei cu adevărat umile.
Umilinţa aduce cu sine pacea dumnezeiască interioară. Bunătatea dumnezeiască şi dragostea îi inundă întreaga fiinţă celui umil. Sufletul lui pur este atunci întocmai ca o fereastră deschisă către lumina cea dumnezeiască a spiritului. Trecutul şi viitorul îşi pierd pentru el atracţia magnetică, iar atenţia îi este atrasă în mod spontan, aproape fără efort, către trăirea Momentului Prezent, către aici şi acum. O astfel de stare plenară de umilinţă îndepărtează tot ceea ce este fals şi, în felul acesta, revelează şi dă viaţă puterilor dumnezeieşti adevărate ce sunt atrase în om.
Oamenii care trăiesc mereu în umilinţă au o înfăţişare foarte simplă, iar fiinţa lor emană bunătate, bun-simţ, compasiune şi smerenie. Pe chipul lor se citeşte calmul, privirea lor este fără ascunzișuri; sunt plini de francheţe, sinceri, blânzi şi direcți, iar atunci când vorbesc, cuvintele lor chibzuite izvorăsc dintr-o înţelepciune oarecum sobră, dar plină de bun-simţ şi simplitate. O astfel de persoană ce este foarte umilă întâmpină greutăţile vieţii fără a le opune o încăpăţânată rezistenţă. Ea îşi foloseşte cel mai adesea puterea de care dispune pentru a reuşi în tot ceea ce face bun şi în mod dumnezeiesc integrat. Ea nu acţionează pentru a-şi crea o identitate prin tot ceea ce face, ci pur şi simplu pentru că, de fapt, consideră că aceasta este o încercare cu care se confruntă atunci.
Totodată, aprofundarea stării de umilinţă îi asigură omului câștigarea unui cumul de mari calităţi, căci, fiind umil, el este totodată pur, lipsit de dorinţa înlănţuitoare de a poseda, dispus să realizeze sacrificii binefăcătoare, atras de Adevăr, plin de abnegaţie şi înţelepciune. Umilinţa conferă, de asemenea, capacitatea uimitoare de a învăţa foarte repede din greşelile altora şi mai ales din cele proprii, disponibilitate care, deocamdată, este accesibilă doar celor care au atins un anumit grad de înţelepciune. Umilinţa este cea care îi permite fiinţei umane să privească dincolo de ego, ajungând astfel să îşi recunoască cele mai mici greşeli şi să şi le asume cu multă sinceritate şi responsabilitate.
Umilinţa dăruieşte, de asemenea, capacitatea de a vedea şi de a judeca totul într-un mod cât mai obiectiv, divin inspirat, într-un mod cât mai corect, ce se aseamănă într-o oarecare măsură cu punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Cum putem trezi şi dinamiza această dumnezeiască virtute a smereniei?
Cele mai la îndemână mijloace simple pe care le avem pentru aceasta sunt: rugăciunea aproape permanentă pentru dobândirea, în această direcţie, a ajutorului ce ne vine de la Dumnezeu; luarea aminte la învăţătura sacră şi la pilda vieţii marilor învăţători spirituali ai planetei; şi, nu în ultimul rând, cunoaşterea adevărată şi profundă de sine, căci cine se cunoaşte bine şi aşa cum se cuvine pe sine şi îşi cunoaşte atât însuşirile bune, cât şi slăbiciunile, precum şi pornirile pătimașe, şi are voinţă ca să le stăpânească poate evita prompt faptele rele şi poate stărui din ce în ce mai mult în realizarea faptelor bune.
Înţelepţii spun că secretul esenţial al umilinței nu este să-ţi imaginezi cât eşti de mare, ci mai degrabă cât eşti de mic, nu să te agiți în legătură cu toate cele pe care consideri că le meriți şi pe care ar trebui să le ai, ci mai degrabă să fii foarte mulţumit şi recunoscător pentru ceea ce deja ai.
Adevărata umilinţă vine din pierderea conştientă, în mod ferm asumată, a interesului faţă de toate tentaţiile ce sunt oferite de către ego.
A urmări mai mereu, ba chiar cu fervoare şi perseverenţă, asimilarea şi amplificarea stării de umilinţă înseamnă, înainte de toate, a aspira în mod constant către dăruire, iubire nesfârşită, către înţelepciune şi, mai ales, către Dumnezeu.
Care sunt tendințele lăuntrice nefaste care ne împiedică să fim smeriți și umili?
Tendința nefastă contrară smereniei este mândria sau orgoliul, adică patima de a ne considera neîncetat şi preponderent pe noi înşine mai presus de ceilalți. De aici iau naştere multe alte porniri rele, care împiedică starea de umilinţă să crească şi să prindă rod în fiinţa noastră. Astfel de rele sunt: egoismul, poftele rele necontrolate, invidia etc. Acestea scufundă fiinţa umană în întunericul egotic al individualismului şi al separării de adevăratul său Sine (ATMAN), dar şi de cei buni la suflet, înţelepţi şi drepţi. Culmea răutăților este, însă, justificarea neîncetată a tuturor păcatelor ce au fost săvârşite, demers care se face din mândria deșartă de a ieşi mereu nevinovat. Înţelepţii chiar spun că, pe când mândria face să apară moartea tuturor virtuţilor, smerenia sau umilinţa face să apară moartea păcatelor şi conferă viaţă tuturor virtuţilor.
Totodată este necesar să ştim că, de fapt, cunoaşterea fără umilinţă duce la mândrie, iar umilinţa fără înţelepciune poate duce la apariția anumitor defecte și chiar la prostie. A fi umil nu înseamnă să te frângi imediat în faţa oricui şi să accepți chiar orice. Umilinţa nu trebuie să fie niciodată confundată cu slugărnicia lașă, cu docilitatea letargică sau cu supunerea oarbă şi necondiţionată, ba chiar prostească şi fără sens. Se spune că pentru a te ridica este necesar să ştii să te apleci. Docilitatea înseamnă, într-adevăr, a te pleca, dar fără ca simultan să existe sau să apară vreodată dorinţa de a te înălţa. Aceasta provine din slăbiciune, din neputinţă, din teama de a nu fi persecutat etc. De cele mai multe ori, docilitatea este un comportament inconştient. Atitudinea de falsă devoţiune, faptul de a fi slugarnic sunt adeseori confundate, în mod tâmp, cu umilinţa autentică, cu toate că nu este deloc aşa.
Pentru o „smerită cugetare“ este necesar ca totdeauna să rămâi cu mintea în inimă, spun Sfinţii Părinţi, iar dacă omul a căzut cumva în ispită prin mândria minţii, el o poate birui numai prin virtutea ce i se opune: umilinţa. Tocmai de aceea, umilinţa se află la temelia tuturor virtuţilor reale, dumnezeieşti.
O importantă revelaţie (intim corelată cu Legea rezonanţei oculte) la care este necesar să reflectăm adeseori
În realitate, stările de umilinţă pe care le trăim sunt de fiecare dată expresia unui proces de rezonanţă ocultă cu energia subtilă sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Umilinței Dumnezeieşti, a cărei frecvenţă de vibraţie nu se modifică niciodată. Este esenţial să reţinem că energia subtilă sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Umilinței Dumnezeieşti este nesfârşită, şi, atunci când în universul unei fiinţe umane sunt întrunite condiţiile specifice pentru a apărea un proces de rezonanţă ocultă cu această energie dumnezeiască, ea este receptată sau, altfel spus, este captată în Microcosmosul fiinţei umane, iar apoi apare sau, altfel spus, este experimentată (direct proporţional cu energia subtilă sublimă respectivă, ce declanşează starea de umilință şi care este acumulată în aură) starea de umilință.
Ceea ce se petrece atunci este, analogic vorbind, ceva asemănător cu recepţia şi captarea unui anumit post de radio, de îndată ce aparatul nostru de radio este în prealabil acordat pe frecvenţa specifică şi exactă de vibraţie a acelui post de radio emiţător. De îndată ce acordul pe frecvenţa de emisie a acelui post de radio existent este în prealabil realizată cu precizie, prin intermediul aparatului nostru de radio (ce funcţionează însă optim şi este, de asemenea, branşat la o sursă adecvată de forţă ce îi furnizează curentul electric de care are nevoie), devine imediat cu putinţă să recepţionăm, exact pe frecvenţa de vibraţie a acelui post emiţător, emisia neîncetată a acelui post de radio, pe care o audiem oricâte ore dorim să o facem.
Această analogie semnificativă ne ajută să înţelegem modul tainic în care apar şi sunt apoi trăite în universul nostru lăuntric stările de umilinţă, care, aşa cum am arătat, sunt expresia vădită a unui proces de rezonanţă ocultă cu energia subtilă sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Umilinței Dumnezeieşti. FRECVENŢA SPECIFICĂ DE VIBRAŢIE A ACESTEI ENERGII SUBTILE SUBLIME CARACTERISTICE ACESTUI ATRIBUT DUMNEZEIESC NU SE MODIFICĂ NICIODATĂ, ÎNTOCMAI AŞA CUM FRECVENŢA CARACTERISTICĂ, DISTINCTĂ, DE VIBRAŢIE A UNUI ANUMIT POST DE RADIO EMIŢĂTOR RĂMÂNE MEREU ACEEAŞI, SAU, ALTFEL SPUS, NU SE MODIFICĂ NICIODATĂ. Acest aspect analogic ne ajută să sesizăm în mod intuitiv procesul tainic de rezonanţă ocultă, ce survine în universul fiinţei umane (în anumite condiţii), cu energia subtilă sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Umilinței Dumnezeieşti, care este apoi receptată, captată în Microcosmosul fiinţei umane şi care generează starea de umilință ce este trăită ca atare, cu o intensitate ce este proporţională cu acumularea, fie mică, fie mijlocie, fie mare a acestei energii subtile sublime a acestui Atribut Dumnezeiesc.
Este esenţial să reţinem că aspectele tainice pe care le-am descris aici, referitoare la declanşarea fiecărei stări de umilință, ca expresie a unui proces de rezonanţă ocultă cu energia subtilă sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Umilinţei Dumnezeieşti, rămân valabile întru totul pentru oricare alt Atribut Dumnezeiesc, cum ar fi: Atributul Dumnezeiesc al Iubirii Dumnezeieşti, Atributul Dumnezeiesc al Compasiunii Dumnezeieşti, Atributul Dumnezeiesc al Bunătăţii Dumnezeieşti, Atributul Dumnezeiesc al Erosului Dumnezeiesc, Atributul Dumnezeiesc al Voii lui Dumnezeu, Atributul Dumnezeiesc al Iertării Dumnezeieşti etc.
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, volumul 2, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publising House.
Citiți și:
Cum putem dobândi o importantă virtute – umilința
Umilința în fața Domnului Dumnezeu – ne ajută enorm să-L simțim și să-I experimentăm măreția
Ce am înţeles eu despre umilinţă
yogaesoteric
8 decembrie 2016
