Câteva descoperiri importante realizate prin intermediul unor aparente «întâmplări» care s-au dovedit a fi rodul unor coincidenţe semnificative (II)
Multe dintre descoperirile utile şi importante pentru viaţa de zi cu zi a omului modern au fost făcute aparent „întâmplător“. În realitate, însă, ele au devenit posibile prin intermediul unor fericite coincidenţe semnificative, a căror cauzalitate este atât de subtilă încât depăşeşte cadrul îngust al determinismului materialist, pentru a se înscrie în sfera conexiunilor acauzale. Marele biochimist Albert Szent-Györgyi, laureat al premiului Nobel, spunea la un moment dat, în mod foarte semnificativ: „O descoperire este rodul întâlnirii dintre întâmplare şi o minte pregătită.“ La rândul lui, cercetătorul Richard Gaughan afirma: „Descoperirile aşa-zis întâmplătoare sau accidentale rezultă prin convergența aspiraţiei, dorinţei şi oportunităților care apar şi sunt apoi fructificate în mod înţelept“.
Citiţi prima parte a articolului
Oţelul inoxidabil
Cum s-a făcut descoperirea: În 1908, metalurgului englez Harry Brearly i-a fost oferită oportunitatea de a prelua conducerea laboratorului de cercetare Brown Firth din Sheffield. Brearly, deşi lipsit de studii superioare, era pasionat de studiul oțelului şi a devenit un specialist autodidact în producerea şi analiza acestuia. La patru ani de la preluarea postului de conducere al institutului, Brearly a primit însărcinarea de a cerceta şi de a găsi o modalitate de eliminare a ruginii care apărea în țevile puștilor, căci aceasta era o mare problemă la acea vreme, ea afectând precizia tirului armelor de foc. Brearly s-a dedicat acestei sarcini şi, timp de câteva luni de zile a realizat experimente cu tot felul de aliaje, adăugând tot felul de metale în compoziția oțelului. Niciuna dintre „reţete“ nu a avut succes în reducerea nivelului de coroziune din țevile de puşcă, aşa că Brearly a strâns la un loc într-o grămadă toate rezultatele încercărilor sale şi le-a abandonat undeva în curtea laboratorului. La câteva luni după aceea, trecând pe lângă maldărul de aliaje, ce fusese între timp spălat de multe ploi, Brearly a observat că una dintre bucățile de metal îşi păstrase luciul puternic şi nu ruginise, spre deosebire de celelalte. S-a dovedit că amestecul în cauză conţinea o cantitate neobişnuită de crom – aproximativ 12% – care îi dădea rezistenţa specifică la rugină. Brearly şi-a denumit descoperirea „oţel inoxidabil“ şi a început să o folosească în producţia locală de cuţite de bucătărie. Dar descoperirea sa nu a avut un succes imediat – aliajul lui Brearly nu permitea ascuțirea corespunzătoare a cuțitelor, şi prin urmare, Brearly a dobândit proasta reputaţie de producător al unor cuţite care nu taie. Au mai trebuit ani de zile de cercetare pentru ca, prin rafinarea aliajului, acesta să fie, în cele din urmă, întrebuințat cu succesul cunoscut acum de noi toţi, în foarte multe aplicaţii casnice.
Utilitatea descoperirii: Descoperirea oțelului inoxidabil a fost utilă în aproape fiecare ramură a industriei moderne, în industria aparatelor şi ustensilelor casnice, în medicină, în industria alimentară, în construcția vapoarelor, în industria transporturilor etc. Oțelul inoxidabil se găseşte în fiecare casă – de la chiuveta din bucătărie la acele de cusut, de la tacâmuri la mașina de spălat. Greutatea redusă, durata lungă de viaţă (100 de ani), rezistenţa la rugină şi faptul că nu necesită o întreţinere specială, au făcut din oțelul inoxidabil una dintre invențiile cu cea mai răspândită şi mai variată aplicabilitate, fiind considerat cu adevărat o minune tehnologică.
Penicilina
Cum s-a făcut descoperirea: În 1928, înainte de a pleca într-o vacanţă la ţară, Alexander Fleming (botanistul şi biologul britanic, laureat al premiului Nobel) a făcut curățenie în laboratorul său, dar a omis să spele vasele cu diverse culturi de bacterii pe care le folosea pentru experimentele sale biologice. Când s-a întors din vacanţă, făcând ordine printre eprubetele şi vasele rămase nespălate, a descoperit că într-unul dintre ele apăruse mucegai. Mucegaiul în sine nu era atât de deosebit, dar ceea ce i-a atras atenţia lui Fleming a fost faptul că stafilococul ce se aflase iniţial în acel vas a fost anihilat de către mucegai. După câteva alte experimente, de data aceasta intenționate, Fleming, împreună cu micologul C.J. La Touche, au stabilit că mucegaiul face parte din familia Penicillium şi drept urmare i-au pus numele de penicilină. Cu toate acestea, Fleming, nefiind chimist, ci biolog, nu a reuşit să înainteze foarte mult cu studiile legate de folosirea penicilinei. Aveau să mai treacă încă 12 ani până când australianul Howard Florey şi germanul Ernst Chain au reuşit să stabilizeze proprietăţile penicilinei şi să o proceseze ca şi medicament. Penicilina nu a fost singura invenţie „întâmplătoare“ a lui Fleming. Cu 6 ani înainte de descoperirea acesteia, pe când stătea aplecat deasupra unei culturi de bacterii, lui Fleming a început să îi curgă nasul, câteva picături căzând peste cultura respectivă. Instantaneu, bacteria a fost anihilată, iar cu această ocazie Fleming a descoperit că trupul uman conţine o substanţă naturală, ce se găseşte în lacrimi, în salivă şi în mucoasa nazală şi care este eficientă în lupta împotriva bacteriilor. Fleming a denumit substanţa lysozyme.
Utilitatea descoperirii: Penicilina este, la ora actuală, antibioticul cu cea mai mare răspândire şi întrebuințare. S-a estimat că introducerea acesteia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în tratarea soldaților răniţi, a micșorat cu 12% – 15% numărul de decese sau de amputări ce erau cauzate de răni infectate.
Biletele Post-It
Cum s-a făcut descoperirea: În 1968, Spencer Silver, un angajat al companiei americane 3M, desfăşura experimente în încercarea de a descoperi un adeziv foarte puternic, care să fie folosit în industria aerospațială, la construcția avioanelor. Experimentul său a eşuat, dând naştere unei substanţe care se afla la polul opus faţă de intenţiile sale: în loc să fie un super-lipici, era un adeziv deosebit de slab, care avea însă proprietatea novatoare de a putea fi înlăturat cu uşurinţă, fără să lase urme, şi de a-şi păstra, în acelaşi timp, caracteristicile „lipicioase“. Silver s-a străduit timp de 5 ani de zile să găsească o întrebuințare adezivului nou creat, promovându-l printre colegii săi de la 3M în încercarea de a-i găsi o aplicabilitate comercială. Dar nimeni din companie nu era interesat de un adeziv care părea să fie mult prea slab pentru a putea fi folosit la ceva. Cu toate acestea, un nou „accident“ avea să ducă invenţia lui Silver într-o nouă etapă. Unul dintre colegii lui Silver de la 3M, Art Fry, îşi petrecea duminicile cântând în corul bisericii şi se confrunta aproape de fiecare dată cu o problemă: semnele de carte pe care le punea în culegerea de imnuri bisericești alunecau de fiecare dată, iar Fry pierdea rândul. La un moment dat, el a avut ideea genială de a încerca să folosească adezivul lui Silver pentru a-şi fixa semnele de carte, împiedicându-le astfel să mai cadă. Ideea a funcționat, iar Fry s-a întors la 3M în săptămâna ce a urmat, prezentând conducerii descoperirea sa. Managerul companiei, încă neîncrezător în utilitatea şi mai ales în profitabilitatea produsului, l-a acceptat cu rezerve, introducându-l însă pe piaţă abia în 1980. Deja din primul an de la introducere, vânzările de Post-It au fost în valoare de 2 milioane de dolari, iar acum aduc un profit de 1 miliard de dolari anual.
Utilitatea descoperirii: Bileţelele Post-It sunt răspunsul la o problemă care nu s-a pus niciodată. Cu siguranță, mulți dintre noi am realizat cât de folositoare sunt aceste mici bucăţele lipicioase de hârtie în viaţa de zi cu zi, în birouri, în şcoli, acasă şi aşa mai departe. Bileţelele Post-It sunt suportul mesajelor şi ale memento urilor noastre în viața de zi cu zi. Ele au dobândit un succes atât de mare, încât a fost creată chiar şi varianta lor virtuală.
Velcro („arici“ sau „scai“)
Cum s-a făcut descoperirea: Într-o zi a anului 1941, când inginerul francez George de Mestral s-a întors acasă după o plimbare în natură făcută alături de câinele său, a observat că atât el însuşi cât şi câinele aveau picioarele acoperite de scaieți. În mod normal, George ar fi înlăturat scaieții şi i-ar fi aruncat. Dar în acea zi, s-a decis să studieze micii agățători la microscopul său. Ceea ce a descoperit l-a uimit. Scaieții erau, de fapt, nişte seminţe ce erau prevăzute cu sute de mici cârlige, prin intermediul cărora ele se „agățau“ de blana animalelor, pentru ca, după parcurgerea unor distanţe lungi, ele să cadă pe pământ, unde încolţeau şi astfel noua plantă prindea rădăcini. Minunându-se de ingeniozitatea naturii, de Mestral, care era de mic copil un pasionat inventator, a fost de îndată inspirat să copieze structura cârligelor pe care le-a observat la scaieți, pentru a crea un nou sistem de fixare. Timp de 8 ani, de Mestral a experimentat diverse tipuri de materiale până ce, în final, a găsit combinația perfectă. Numele de „velcro“ a apărut prin combinarea cuvintelor franceze velour (catifea) şi crochet (cârlig). Iniţial, invenţia s-a dovedit a nu fi atât de apreciată de către producători pe cât sperase de Mestral, dar în cele din urmă a devenit foarte profitabilă, aducând câştiguri anuale de milioane de dolari.
Utilitatea descoperirii: Velcro a fost iniţial primit cu rezerve, fiindcă se considera că îmbrăcămintea care folosea un astfel de sistem de prindere nu arată bine. Acesta este motivul pentru care succesul său nu a venit în urma utilizării sale în industria textilă ci, surprinzător, în industria aerospațială. Velcro a fost foarte repede adoptat ca sistem de prindere în cazul costumelor cosmonauților şi al obiectelor folosite de aceştia în spaţiul cosmic. De aici, s-a extins în foarte multe alte domenii şi astăzi este folosit pe scară largă în industria textilă şi nu numai.
Stimulatorul cardiac
Cum s-a făcut descoperirea: La sfârşitul anilor 1950, profesorul universitar şi inventatorul Wilson Greatbatch lucra împreună cu un medic cardiolog pentru a găsi o metodă de a înregistra sunetele bătăilor inimii. Într-una din zile, pe când construia un dispozitiv experimental pe care voia să îl folosească în acest scop, Greatbatch se pregătea să instaleze un anume rezistor pentru a regulariza curentul electric. Căutând în cutia cu piese, el a ales, fără să-şi dea seama, un rezistor de 100 de ori mai puternic. Când a conectat rezistorul, a auzit mai întâi o pulsație scurtă, după care a urmat o pauză mai lungă și apoi din nou o pulsație scurtă. Greatbatch a realizat de îndată că pulsațiile electrice date de rezistor erau aproape identice cu cele ale unei inimi umane, și a fost imediat inspirat să-l folosească pentru a-i ajuta pe cei cu probleme cardiace. Greatbatch a lucrat o vreme pentru a rafina dispozitivul și i-a redus dimensiunile de la mărimea unei mese de bucătărie la cea a palmei unui bebeluș, făcându-l astfel portabil și utilizabil pe scară largă. În doi ani, Greatbatch a reușit să pună la punct stimulatorul și să-l pună la dispoziția tuturor celor care aveau nevoie de el.
Utilitatea descoperirii: Descoperirea stimulatorului cardiac a fost providențială pentru mulți. Se estimează că anual sunt implantate 600.000 de stimulatoare cardiace în întreaga lume. Prima persoană care a beneficiat de un asemenea dispozitiv, ce i-a fost conectat în 1961, a trăit până în 1999. Dintre persoanele celebre care au purtat un stimulator îi amintim pe Maica Tereza și pe celebrul actor Kirk Douglas.
Sticla securit
Cum s-a făcut descoperirea: Invenția sticlei securit a fost şi ea rodul unei fericite coincidențe. În 1903, francezul Édouard Bénédictus lucra în laboratorul său când, urcat fiind pe o scară, a lovit din neatenție şi a trântit la podea un flacon de sticlă. Impactul cu solul a spart flaconul, dar nu l-a făcut țăndări așa cum se aștepta Bénédictus. În loc să se împrăștie în sute și mii de cioburi, flaconul crăpase în foarte multe locuri, păstrându și aproape intactă forma. Surprins de aceasta, Bénédictus a început să studieze cu atenţie flaconul pentru a vedea care era cauza acestui fenomen neobișnuit. El a descoperit că nitratul de celuloză, un lichid plastic pe care flaconul îl conținuse cândva, se uscase pe pereții interni ai recipientului și crease un înveliș adeziv, care a împiedicat sticla să se spargă în mii de cioburi. În aceeaşi săptămână, Bénédictus a citit apoi într-un ziar parizian că în urma unui accident de maşină care avusese loc recent, șoferul fusese serios rănit şi tăiat de geamurile sparte ale automobilului. El a notat apoi în jurnalul său: „Deodată, în faţa ochilor mei a apărut imaginea flaconului spart. Am suspinat şi m-am grăbit spre laborator unde m-am concentrat să găsesc o soluţie practică pentru aceste situaţii tragice. În aceeaşi seară, am produs prima mostră de triplex (geam securizat), plin de promisiuni pentru viitor.“ Rezultatul a fost cel intenționat, dar au fost necesari nişte ani buni până când invenția a fost adoptată, mai întâi de industria de război şi abia apoi de industria constructoare de mașini, ai cărei patroni erau preocupaţi mai mult de reducerea costurilor şi mai puţin de minimizarea riscului de rănire al pasagerilor în cazul unui accident.
Utilitatea descoperirii: Introducerea sticlei laminate a fost de un ajutor imens în reducerea numărului de victime cauzate de accidentele de mașină. Sticla laminată este folosită la fabricarea lentilelor de ochelari, a geamurilor anti-glonț, a geamurilor de la ferestre (fiind mult mai sigură în cazul cutremurelor), a rafturilor de sticlă, a monitoarelor ş.a.m.d., ajutând foarte mult la crearea unui mediu de lucru mult mai sigur decât cel oferit de sticla obișnuită.
Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanţă Costineşti 2013, publicat la editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.
Citiţi şi:
Cazuri faimoase de coincidenţe stranii
Hazardul nu există
yogaesoteric
9 iunie 2015