Politologul bulgar Ivan Krastev, în cadrul unui seminar consacrat Europei şi crizei, ce s-a desfășurat la Universitatea din Sofia, la
sfârşitul lunii martie 2013, pune sub semnul întrebării legitimitatea existenței Uniunii Europene.
Analizate cu luciditate, motivele invocate pentru crearea UE sunt depășite, nejustificate sau chiar eronate.
Vă prezentăm în continuare respectivul discurs al politologului bulgar:
Amnezie, recesiune, falimentul elitelor, fărâmiţări… Europa liberă şi solidară, care a făcut să viseze atâtea popoare oprimate, nu mai există, iar responsabilii politici europeni nici măcar nu au curajul să recunoască acest lucru.
Uniunea Europeană (UE) nu mai există, cel puţin nu aşa cum o cunoşteam până acum. Iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este nici măcar ce va deveni noua Uniune, ci de ce nu mai există, de fapt, Europa care ne-a făcut atât de mult să visăm.
Răspunsul este simplu: astăzi, niciunul din stâlpii care au servit construirii şi justificării existenţei Uniunii Europene nu mai stă în picioare.
Lipsa de încredere în viitor
Mai întâi, amintirea celui de-al doilea război mondial. Cu un an în urmă au fost publicate concluziile unei anchete realizate în mai multe licee germane, printre copii în vârstă de 14-16 ani. O treime din aceşti tineri nu ştia cine a fost Hitler şi 40% dintre ei erau convinşi că drepturile omului au fost respectate în acelaşi fel în timpul tuturor guvernelor germane, din 1933 încoace. Acest rezultat nu vrea în niciun caz să însemne că ar mai exista vreo nostalgie pentru fascism în Germania. Nu, toate acestea vor doar să ne arate că ne aflăm în faţa unei generaţii căreia nu îi pasă deloc de istorie. Deci ar fi o gravă iluzie să credem în continuare că legitimitatea UE îşi are rădăcinile în război.
Al doilea element care a permis apariţia geopolitică a Uniunii este Războiul Rece. Dar nici el nu mai există. Astăzi, UE nu are – şi nici n-ar mai putea avea – un inamic de talia unei URSS de după 1949, care i-ar putea justifica existenţa. Pe scurt, evocarea Războiului Rece nu ar fi în niciun caz de vreun ajutor în rezolvarea problemelor de legitimitate ale UE.
Al treilea stâlp este prosperitatea. UE este un spaţiu bogat, foarte bogat – chiar dacă afirmaţia nu este valabilă pentru state ca Bulgaria [sau România, n.n.]. În schimb, 60% din europeni cred că, în viitor, copiii lor nu vor trăi la fel de bine ca şi ei. Din acest punct de vedere, problema nu este cum trăim de fapt astăzi, ci ce fel de viaţă ne aşteaptă în viitor. Deci perspectiva pozitivă, încrederea într-un viitor mai bun – puternică sursă de legitimitate – a dispărut.
O altă sursă de legitimitate era convergenţa: proces prin care statele mai sărace care aderă la UE aveau speranţa că încetul cu încetul se vor apropia de clubul statelor bogate. Acest lucru era încă valabil în urmă cu câţiva ani, însă, astăzi, în condiţiile în care previziunile economice decenale se vor confirma, o ţară ca Grecia, în comparaţie cu Germania, va fi şi mai săracă decât era în ziua adeziunii sale la Uniune.
Elitele sunt rupte de popor
Toată lumea este de acord că UE reprezintă un proiect elitist. Este perfect adevărat. Astăzi, problema nu este că aceste elite au devenit antieuropene, ci că ele au pierdut orice posibilitate de a avea vreun cuvânt de spus în dezbaterile naţionale. Iar faptul că aceste elite militează, toate, la urma urmelor, pentru o Europă unită, nu mai are niciun fel de importanţă, pentru că nimeni nu le mai ascultă vocea; sunt de ceva vreme total rupte de popor.
Dacă privim atent anchetele sociologice, constatăm că legitimitatea UE are o explicaţie diferită în funcţie de ţara în care ne aflăm, în Sudul sau în Nordul continentului. În ţări ca Germania sau Suedia, oamenii au încredere în UE, deoarece nu se îndoiesc de buna credinţă a propriilor lor guverne. Dar în Italia, Bulgaria sau Grecia, oamenii nu mai au încredere în reprezentanţii lor politici şi tocmai de aceea cred cu încăpăţânare în UE. Conform cărei logici? Pentru că, chiar dacă nu îi cunoaştem, cei din Bruxelles nu pot în niciun caz să fie mai răi decât ai noştri. Cu toată buna credinţă pe care o pot avea, pare evident faptul că astăzi şi acest sentiment începe să se estompeze: ultima criză este dovada clară că această încredere se clatină şi ea.
Şi, în sfârşit, ultimul stâlp: statul social. Fără nicio îndoială, existenţa unui stat social puternic face parte integrantă din identitatea UE. Totuşi, la ora actuală, nu mai este vorba de a şti dacă acest stat social este sau nu un lucru pozitiv, ci dacă el mai rămâne viabil într-un context nu doar de concurenţă globală, ci şi al unor schimbări demografice majore în Europa.
Problema este că noi, europenii, ne „topim” asemeni nămeţilor la soare. În 2060, 12% din populaţia UE va avea peste 80 de ani. Europa îmbătrâneşte. Şi nu este deloc întâmplător faptul că, pe scena internaţională, Uniunea se comportă precum o pensionară senilă. Cine ar mai vrea să dea bani pentru a alimenta acest stat social indispensabil pensionarilor? Generaţiile următoare? Dar le-am îndatorat deja la sânge, odată cu acumularea datoriei publice.
Un „noi” european care trebuie definit
O altă consecinţă a crizei: noile fărâmiţări care au loc pe continent. Să recunoaştem că, în interiorul UE nu mai există vechea separaţie Vest-Est, dar au apărut alte diviziuni, cu mult mai importante.
Prima este cea care există între ţările din zona euro şi celelalte state, aflate în aşteptare. Adeseori, atunci când vorbesc despre UE, francezii, nemţii sau spaniolii se gândesc doar la zona euro. Dar această divizare nu va fi de fapt pertinentă atâta timp cât ţări importante din punct de vedere strategic, cum ar fi Suedia, Polonia sau Marea Britanie, vor rămâne în afara zonei euro.
O altă falie adâncă este cea existentă între ţările creditoare şi cele debitoare. Atunci când Grecia a dorit organizarea unui referendum cu privire la salvarea ţării, Berlinul a formulat următoarea obiecţie: „De fapt, voi vreţi să organizaţi un referendum despre banii noştri!”. Remarca nu este complet deplasată. Nicio ţară nu trebuie să devină prizonieră a zonei euro. Ori exact aceasta este problema atunci când ai o monedă, dar nu şi o politică comună.
Cum să ieşim deci din criză? Dacă privim foarte atent UE, vom observa că există ţări aflate în criză şi altele nu – sau care nu sunt chiar atât de afectate. La fel, în anumite cazuri precise, criza a avut efecte benefice asupra anumitor practici. Din acest punct de vedere, principalul defect al oricărei măsuri politice este că ea are câştigători, dar şi învinşi – aspect pe care oamenii politici s-au ferit întotdeauna să îl menţioneze.
Până la urmă însă, nici măcar aceasta nu este problema: câştigători şi învinşi au existat dintotdeauna, problema este cum să procedezi pentru a compensa într-o parte şi a explica în alta că de fapt este în interesul unei anumite măsuri politice.
Noi continuăm să credem că există măsuri politice care nu produc decât învingători. Iar în starea actuală a UE, această ipoteză rămâne o dorinţă pioasă, căci schema naturală de solidaritate care există în statul naţional nu există încă în ansamblul Uniunii.
Mai mult, ţările UE nu au toate aceeaşi istorie şi nici nu vorbesc aceeaşi limbă. Când se spune „noi” pe plan european, de care „noi” este, de fapt, vorba?
Pentru ca UE să poată funcţiona cum trebuie, ar trebui să definim, cu orice preţ, ce înseamnă acest „noi” european.
Sursa: Kultura
Citiţi şi:
Ziua în care clasa de mijloc se va ridica
Ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană
Transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii Ordini Mondiale
yogaesoteric
17 martie 2014