Ce se va petrece cu mine peste 777 de miliarde de miliarde de ani? Oare voi mai exista atunci? Mărturii (31-34)

Continuăm publicarea relatărilor primite de la cititorii care au realizat exemplificarea specială cu tema Ce se va petrece cu mine peste 777 de miliarde de miliarde de ani? Oare voi mai exista atunci?
susţinută de profesorul YOGA Gregorian Bivolaru pe 12 martie.
Relatările sunt publicate în ordinea în care au fost primite, fără
nicio excepţie. Mulţumim zecilor de cititori care ne-au scris cu
promptitudine şi aşteptăm în continuare relatările voastre pe adresa
redactie@yogaesoteric.net.

31. O translaţie în interiorul fiinţei mele
Ceea ce am sesizat cel mai pregnant în timpul exemplificării excepţionale Ce se va petrece cu mine peste 777 de miliarde de miliarde de ani?Oare voi mai exista atunci? din seara zilei de 12 martie 2008 a fost sentimentul de translaţie. Dar nu era o translaţie într-o lume paralelă exterioară, ci o translaţie care se petrecea în interiorul fiinţei mele, o translaţie în mine însămi. Ecourile acestei stări le simt şi acum, după trei zile de la exemplificare.

Mă simţeam o fiinţă mult mai bogată interior în ceea ce priveşte gama de trăiri benefice. Mai mult decât atât, nu simţeam nimic rău, nici măcar un gând, un resentiment sau vreo suferinţă. Era o stare de împlinire plină de lumină şi iubire. Debordam de o iubire înălţătoare şi totodată impersonală şi, după încheierea meditaţiei, îi priveam pe cei din jurul meu cu multă transfigurare – mi se păreau mult mai frumoşi, mai luminoşi şi îmi erau dragi.

Centrii subtili de forţă (CHAKRA-ele) erau intens dinamizaţi, într-un mod armonios şi uniform. Parcă se „dilataseră” toţi deodată şi îmi revelau emoţii şi sentimente noi, toate fiind elevate, pure şi copleşitoare. Dilatarea la nivelul conştiinţei era de asemenea proporţională, lărgindu-mi foarte mult paleta de percepţii supramentale.

Paradis în suflet

M-a bucurat mult plinătatea fiinţei mele, pe care o savuram; nu exista niciun blocaj, energiile subtile curgeau exact aşa cum trebuie şi se năşteau în mine impulsuri atât de suave şi de delicate încât nu găsesc cuvinte pentru a le descrie. Cred că aş fi putut pur şi simplu să mă topesc de drag, fără niciun motiv exterior. Mă scăldam în iubire şi eram, în acelaşi timp, izvorul iubirii. Pe scurt, eram un alt om, fermecat de noua perspectivă şi totodată fermecător; în mine nu mai încăpeau decât trăiri de la bine în sus. Parcă şi privirea mea era mai blândă şi mângâietoare.

Mă gândeam că dacă voi păstra mereu în suflet un astfel de paradis, atunci exteriorul nu va mai conta – armonia lăuntrică şi iubirea îmi vor da suficientă putere pentru a depăşi uşor orice greutăţi exterioare sau chiar pentru a modifica în bine anumite conjuncturi potrivnice. Aveam în acelaşi timp convingerea că exteriorul nici nu contează de fapt – părea ireal, chiar „mort” în comparaţie cu puterea veşniciei vieţii care radia din fiinţa mea; simţeam în mine o forţă capabilă să modifice în bine destine… nu numai al meu, ci şi al altora. Cred că atunci când Dumnezeu a creat omul, un asemenea destin glorios de fiinţă luminoasă i-a oferit, şi nu pe cel meschin şi strâmt pe care-l întâlnim la tot pasul, printre semenii noştri şi în care, din păcate, chiar şi noi ne pierdem uneori.

În concluzie, pot să spun că trăiam un sentiment debordant de totală împlinire: reuşisem să fac ceea ce era cel mai important pentru mine de făcut şi să ajung acolo unde trebuia cu adevărat să ajung! Îi mulţumesc lui Grieg pentru acest minunat cadou spiritual!
Angela C., Bucureşti

32. Prin graţia Ghidului meu spiritual l-am cunoscut pe Dumnezeu

Am abordat această meditaţie specială extraordinară, aşa cum ne-a indicat Grieg în materialul de prezentare a acestei meditaţii, adică am urmărit să fac un pas ferm şi hotărât către Dumnezeu, simţind o dorinţă sinceră de a-L cunoaşte.

În prima etapă m-am simţit ca şi cum aş fi fost pusă faţă în faţă cu măreţia tulburătoare a lui Dumnezeu, care era de o grandoare inimaginabilă şi de un mister profund, cutremurător. Am conştientizat astfel micimea fiinţei mele faţă de imensitatea lui Dumnezeu, simţindu-mă totodată parte din această imensitate divină şi, în acelaşi timp, îmbrăţişată de ea.

L-am întrebat pe Dumnezeu ce se va petrece cu mine peste 777 de miliarde de miliarde de ani şi ca răspuns la această întrebare, în fiinţa mea a apărut percepţia stării de eternitate; eram într-o stare de nemişcare a fiinţei şi simţeam cum timpul trece peste mine iar eu rămân complet neafectată, exact la fel, în fiecare moment. Am simţit că Dumnezeu mă ajută să înţeleg faptul că exact ceea ce eu sunt acum, parte nemuritoare din El, voi fi şi peste 777 de miliarde de miliarde de ani; că Dumnezeu va fi la fel, în eternitate, aşa cum este şi acum în acest moment şi cum a fost dintotdeauna: omniprezent, omniscient, omnipotent şi atotputernic…

Aceste stări au fost copleşitoare pentru mine, deşi ele au fost pline de o divină simplitate; starea cea mai pregnantă pe care am simţit-o a fost starea de mister a lui Dumnezeu care era de o profunzime insondabilă, cutremurătoare, chiar terifiantă, prin grandoarea şi incomprehensibilitatea sa. De fapt, este pentru prima dată când am simţit cu adevărat ce înseamnă starea de mister, ca şi cum, de data aceasta chiar am gustat din ea…

Dumnezeu este iubire infinită

Am simţit că în acelaşi timp, Dumnezeu este o iubire infinită care susţine şi hrăneşte această lume şi celelalte… ca şi cum iubirea lui Dumnezeu ar fi baza pe care este clădit întregul univers, ce nu ar putea exista în absenţa acestei iubiri, care este însăşi esenţa sa.

Este inimaginabilă şi imposibil de descris în cuvinte starea pregnantă de mister profund şi tulburător al lui Dumnezeu, ce avea o grandoare indescriptibilă, o transcendenţă pură, o incomensurabilitate atotputernică… însă cu toate acestea, eu L-am simţit pe Dumnezeu foarte de aproape de mine, intim unit cu fiinţa mea, simţindu-mă, de fapt, o parte minusculă din El…

Toate aceste le-am perceput însă ca un martor, într-o stare de nemişcare a fiinţei mele în faţa prezenţei atotputernice a lui Dumnezeu. Starea era simplă, cu toate că prezenţa lui Dumnezeu era plină de măreţie şi ea îmi părea foarte uşor accesibilă, prin sentimentul pe care îl aveam că Dumnezeu se află întotdeauna foarte aproape de mine, mă iubeşte infinit şi pot oricând să comunic cu El şi să-I cer ajutorul la modul foarte deschis şi concret, ori de câte ori am nevoie.

Fericirea pe care o căutăm fiecare este Însuşi Dumnezeu

În etapa a doua a acestei meditaţii am fost curioasă ce cadou îmi va dărui Dumnezeu. După cum ne-a sfătuit Grieg, mi-am îndreptat privirea interioară spre creştetul capului, ca într-un elan sufletesc plin de aspiraţie către Dumnezeu şi chiar am simţit, acum mai mult ca oricând, că acest gest (de orientare a privirii interioare în zona creştetului capului, în zona de proiecţie subtilă a centrului suprem de forţă, Sahashrara) este de fapt, atunci când este însoţit de o stare de aspiraţie sinceră, o înălţare către Dumnezeu, care ne poate pune efectiv în legătură (rezonanţă) cu El. Această stare de elan pe care o aveam îmi umplea inima de o foarte mare bucurie. Apoi mi-am amintit că Grieg ne sfătuise să ne focalizăm şi în zona lui Anahata Chakra, acolo unde simţim de obicei stările de iubire şi imediat ce am făcut aceasta, m-a umplut o stare de fericire indescriptibilă, pe care am simţit-o ca fiind Însuşi Dumnezeu. Cadoul Lui pentru mine a fost această stare de fericire extraordinară pe care El ştia că eu o căutam de multă vreme şi că tânjeam după ea în adâncul fiinţei mele; însă în această stare de fericire, Dumnezeu m-a făcut să simt şi să înţeleg că fericirea extraordinară pe care eu o caut şi pe care mi-o doresc în inima mea, este de fapt chiar El, Dumnezeu şi că orice aş face pentru a o găsi, este în zadar dacă nu Îl voi căuta pe El; pentru că această fericire este El Însuşi.

Recunoştinţa faţă de Dumnezeu este o cale care ne poate duce la El

În ultima etapă a meditaţiei am simţit că starea de recunoştinţă manifestată faţă de Dumnezeu poate fi prin ea însăşi un „pod” care ne poate ajuta să ajungem la El, care ne poate face legătura cu El ori de câte ori o manifestăm în mod sincer şi din toată inima. Astfel că de fiecare dată când îi suntem recunoscători lui Dumnezeu, noi putem literalmente să intrăm în legătură cu El. Am simţit ca şi cum aceasta este o cale în sine de a ajunge la Dumnezeu, extrem de simplă şi rapidă prin care noi putem simţi cu uşurinţă prezenţa Lui, ori de câte ori dorim aceasta. Astfel, de fiecare dată când Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu, Îi vom putea simţi Dumnezeiasca şi Sublima Pezenţă, foarte aproape de noi, atât înăuntru cât şi înafara noastră, dacă suntem atenţi să o percepem.

Pot spune că niciodată până acum nu L-am perceput pe Dumnezeu dezvăluindu-mi-se atât de mult, cu toate că ştiu că în această meditaţie am perceput doar una din infinitele străluciri a splendorii transcendenţei Sale divine.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Ghidului nostru spiritual Grieg pentru cadoul spiritual extraordinar de frumos, de împlinitor şi dumnezeiesc pe care ni l-a dăruit. Îi mulţumesc Ghidului meu spiritual Grieg că, prin graţia Sa plină de o infinită iubire, răbdare şi generozitate, m-a îndemnat şi m-a ajutat să-L simt şi să-L cunosc pe Dumnezeu. 
Ramona B. – anul XII – Bucureşti

33. În cel mai mare întuneric există lumină


Nota redacţiei.
Relatarea care urmează a fost scrisă de o persoană care nu este la cursul de YOGA şi care, foarte probabil, nu este de naţionalitate română. Din acest motiv relatarea a fost corectată consistent. Ne-am permis chiar să eliminăm unele pasaje al căror înţeles în limba română nu l-am putut desluşi.

La consacrare, după ce am primit răspunsul şi am simţit energia ce s-a revărsat asupra mea, am văzut îngeraşi care înconjurau tronul lui Dumnezeu, într-un loc foarte luminos. Aceste imagini s-au menţinut până când s-a terminat consacrarea.
Când am început meditaţia, totul s-a întunecat în faţa mea. În acest moment mi-am adus aminte că şi în cel mai mare întuneric există lumină şi atunci a apărut în faţa mea un cerc luminos care venea spre mine şi şi-a deschis aripile; eu mă tot retrăgeam fiindcă nu am ştiut ce este acel cerc de lumină; la un moment dat, acesta a dispărut din faţa mea.
Era aşa întunecat totul în faţa mea şi m-am gândit oare ce va fi peste 777 miliarde de miliarde de ani, oare o să mai existe pământul? Oare atunci o să vedem toţi  aura celorlalţi? În acest moment a apărut în faţa mea o persoană care avea o aură strălucitoare, albă, foarte frumoasă. După câteva clipe, iar s-a întunecat tot în faţa mea. […]
Am continuat să mă concentrez şi am văzut cum ardeau oameni în iad, încercau sa iasă din foc, dar nu puteau şi ceva tot îi trăgea în jos şi ei treceau prin chinuri foarte mari. Dar nu am văzut numai lucruri rele, ci şi bune, am văzut un turn care era înconjurat cu lumină strălucitoare şi îngeri zburau în sus în turn. A fost foarte frumos.
Am văzut unde vor ajunge oamenii care sunt pregătiţi de transformare: este un loc foarte frumos, strălucitor, plin cu lumină, unde există doar oameni buni.
În următoarele minute, m-am gândit ce mulţi facem această meditaţie şi am văzut cum energia, ca nişte fire de aţă, iese din noi şi aceste fire se unesc deasupra Pământului, în Grieg şi deasupra lui era Iisus.

34. Pregătirea – (text scris înainte de meditaţie) – Relatare premiată, în urma unei trageri la sorţi
M-am decis să fac această meditaţie pentru a verifica prin propria mea experienţă cele afirmate de Gregorian Bivolaru. Am hotărât să respect regulile şi să fac o încercare onestă de a vedea dacă tehnica pe care o propune funcţionează sau nu. Faptul că Gregorian Bivolaru este un personaj controversat nu cred că mă împiedică să probez o tehnică descrisă în mod practic şi concret. Pot relata ceea ce s-a întâmplat.

Am ţinut ca să înţeleg bine ceea ce propune şi să nu abordez cu vreo prejudecată experimentul. Nu susţin că o să reuşesc, dar cine poate susţine asta? De străduit o să mă străduiesc. Deci, mă documentez să văd ce trebuie să fac. Am citit texul ieri (10.03.2008). Mi-am făcut nişte notiţe. Azi am aflat că au fost aduse modificări. L-am citit din nou. Asta e! Mergem până la capăt. La urmă am constatat că am unele nelămuriri şi am revenit la pasajele cu pricina, deci pot spune chiar că l-am citit de 3 ori. Probabil toţi care au făcut sincer experimentul au făcut la fel. Pentru mine este oarecum inedit, nu prea citesc un text de 3 ori. Dar aşa a fost necesar…

Atitudinea
Mi-am extras ceea ce trebuie să fac. Primul lucru spune ca să îmi golesc mintea de prejudecăţi, să fiu deschis şi receptiv… Încercăm! De asta mi-am şi alocat timp pentru experiment. Atitudinea este una deschisă, asta e clar.

Tehnica

Cu privire la tehnica propriu-zisă, spune că trebuie: „să vă focalizaţi ferm şi pe cât posibil continuu atenţia şi privirea în punctul-focar tainic ce se află undeva deasupra creştetului capului (este vorba despre centrul subtil fundamental de forţă SAHASRARA care există în universul nostru lăuntric pentru a ne permite să intrăm într-o stare de comuniune extatică inefabilă cu DUMNEZEU TATĂL) şi secundar este totodată necesar să urmăriţi să simţiţi ce stare nouă o să vă apară undeva central în zona plexului cardiac, acolo unde fiecare dintre noi experimentăm stările de iubire.”

Deci va trebui ca să mă concentrez în SAHASRARA (focalizare) şi să observ (să urmăriţi, să simţiţi) ceea ce se întâmplă în ANAHATA. Ok.

Programul

Programul meditaţiei va presupune 4 paşi pe care mi i-am notat şi pe care vreau să îi înţeleg:

1. Consacrare

Presupune rostirea unui text („lent, clar şi grav” – ok, o atitudine serioasă faţă de experiment) şi mai apoi va trebui: „să simţiţi ce se petrece neobişnuit în fiinţa voastră. Apoi veţi urmări să simţiţi răspunsul tainic care apare în fiinţa voastră de la DUMNEZEU sub forma unui flux de energie subtilă, descendent şi extrem de fin”.

Ştiu faptul că ori de câte ori îmi concentrez atenţia în creştetul capului, activitatea din acea zonă începe să apară mai desluşit. Mă refer la senzaţiile din acel loc. Nu e nimic ezoteric sau ciudat. Dacă te doare capul, spre exemplu, şi te apropii de cineva pe stradă şi te pregăteşti să îl întâmpini, atunci pentru câteva fracţiuni de secundă sau mai mult, durerea nu mai e prezentă. Atenţia s-a mutat din locul respectiv şi nu mai analizează senzaţiile de acolo. Am un prieten (fost handbalist) pe care îl chinuia îngrozitor un genunchi operat de mai multe ori prin tinereţe. Şi când se schimbă vremea sau încep dureri foarte mari, se aşează în faţa calculatorului şi se joacă în neştire. Ca să nu îl mai doară! Nu pot să zic că boala îi dispare sau că celulele îşi schimbă compoziţia. Doar atenţia lui are de lucru cu altceva. Nu este vorba de autosugestie. Este vorba de atenţie, de zona şi evenimentele pe care le analizează mintea. Când se decuplează de la ecran, durerile revin, evident.

Cum ziceam, ştiu că atunci când aduc atenţia la zona din creştetul capului percep senzaţiile de acolo. Ca de altfel de oriunde de pe corp. Nu sunt senzaţii grosiere (precum durerea) ci mici şi fine irizaţii – senzaţii subtile – sau un „fior” se poate spune. Atrag atenţia că nu numesc ceva ezoteric prin senzaţie subtilă ci o senzaţie mai delicată, nu aşa de proeminentă ca o durere sau o senzaţie foarte clar conturată.

Am observat pe pielea mea că polarizarea atenţiei într-o anumită zonă permite observarea acestor senzaţii. Spun acestea pentru că nu întotdeauna reuşesc să observ aceste fenomene mai delicate decât cele care atrag atenţia şi impun rezolvarea iminentă. Spre exemplu, dacă sunt agitat şi mintea sare de la una la alta fără să se liniştească şi e preocupată de o problemă care nu îi dă pace atunci nu prea reuşesc să disting „fiorul”. Deci, ştiam din experienţele anterioare că dacă voi fi calm, relaxat şi chiar îmi va plăcea ceea ce fac, atunci va apărea fiorul… nu ca rezultat al autosugetiei, repet, ci al atenţiei. Astfel se întâmplă aproape oriunde pe corp. Mă rog, rămâne de văzut cum va fi!

Ca urmare a acţiunii de dinainte se indică următoarele: „veţi simţi apoi cu totul diferit acţiunea pe care o realizaţi în urma consacrării spirituale a fructelor acesteia…” „care vă declanşează o stare profund emoţionantă, înălţătoare, sublimă care vă inundă trupul”. Trebuie să recunosc că sunt un pic descumpănit pentru că nu pot să simt ceea ce vreau eu sau ceea ce mi-am propus. Simt ceea ce este acolo. În funcţie de modul în care realitatea interacţionează cu organele mele de simţ (includ şi mintea aici) aşa voi simţi. Eu pot să relatez şi aşa am înţeles că asta mi se cere prin acest experiment la care sunt invitaţi şi oameni care nu au fost şi nu sunt la MISA. Chiar dacă încerc să mă sugestionez să simt ceea ce mi se indică prin acest pasaj, deşi se atrage atenţia în mod explicit că nu este vorba de autosugestie sau sugestie din exterior, zic chiar dacă aş încerca asta tot nu am capacitatea să simt că mă sugestionez. În sfârşit… voi vedea ce se întâmplă. Tot ce pot face este să merg mai departe.

2. Meditaţia cu suport

Aici lucrurile sunt mai clare pentru că se spune: „apoi va trebui să intenţionaţi în mod ferm să vă branşaţi la câmpul misterios de forţă al acestei exemplificări şi totodată veţi cere să fiţi pur şi simplu şi să rămâneţi (pe întreaga durată a acestei exemplificări) martorul deschis, tăcut şi plin de curiozitate a tot ceea ce va apare pe parcursul acestei experienţe extraordinare în universul vostru lăuntric.” Asta o să şi fac. Adică voi observa ceea ce apare şi voi relata. Am oarecare experienţă cu aceasta – mă refer la observarea activităţii mentale nu la relatarea de stări.

3. Meditaţie fără suport

După cele 15 minute cu muzică urmează 20 de minute în linişte. Văd că indicaţiile sunt următoarele: „Atât în prima etapă, cât şi în cadrul celei de-a doua etape, concentrarea şi focalizarea fermă şi constantă a atenţiei va fi aceeaşi (pe care am descris-o anterior).”

Pentru această bucată se spune explicit: „concentrarea şi focalizarea fermă şi constantă a atenţiei va fi aceeaşi”. Aşadar la fel ca în prima etapă de meditaţie. Am fost un pic derutat de faptul că se spune: „concentrare şi focalizare” ceea ce ar însemna că se cere concentrare în ambele puncte (şi deasupra capului şi în zona inimii), ori ştiu că acest lucru este foarte dificil şi nu ar putea fi cerut pentru practicanţi sau nepracticanţi aşa cum se zice undeva pe la început. Să stai cu atenţia focalizată în două zone diferite se mai întâmplă în mod curent, spre exemplu când ai pe cineva în faţă şi îl fixezi şi înţelegi ce spune, dar o parte din atenţia ta este plecată în lături (în colţul privirii) la ceea ce se întâmplă acolo sau în spatele tău etc. Oricum e un lucru dificil de susţinut într-o meditaţie şi e bine că spune în paranteză: „pe care am descris-o anterior”, pentru că altfel indicaţiile puteau să pară contradictorii sau cel puţin neglijente.

4. Final

Am remarcat că nu se spune ce trebuie să fac în cele 5 minute de recunoştinţă. Am interpretat lucru acesta ca pe o invitaţie la o manifestare liberă şi sinceră a recunoştinţei pentru darul pe care cu toţii l-am primit: Viaţa. Fiecare are modalitatea sa de a îşi exprima recunoştinţa…

Tema

Tema constantă a meditaţiei este CE SE VA PETRECE CU MINE PESTE 777 DE MILIARDE DE MILIARDE DE ANI? OARE VOI MAI EXISTA ATUNCI? Voi încerca pe parcursul meditaţiei să urmăresc această indicaţie.

Mi-am pregătit melodia pe un CD şi mi-am adus din bucătărie un scaun fără spătar. Punctele cardinale ştiu unde sunt în camera în care voi medita.

Toate acestea mi-au luat cam vreo două ore pe data de 11 (cât am citit textul şi am încercat să mă lămuresc) şi astăzi (12) am început să scriu şi să mă documentez de pe la 14:00. Acum este 19:07.

Relatarea – (text scris după meditaţie)
Am pus ceasul să sune la 9 fix şi la 9 fără 5 m-am aşezat pe scaun. Am spus textul clar şi rar. A durat mult mai puţin decât cele 5 minute. Aşa că am aşteptat şi la deplasarea atenţiei în creştetul capului fiorul a apărut. Bun, mi-am zis, sunt relaxat şi nu am nimic în minte care să mă frământe, deci pot să fac experimentul cum trebuie. A sunat alarma ceasului şi l-am potrivit la 9 şi 35 (pe foaie mi-am scris şi orele etapelor ca să nu le încurc sau să stau cu grija lor) şi am dat drumul la muzică. Muzica a început şi mi s-a părut calmă şi relaxantă. Îmi părea ca un fel de film SF, dar fără imagine şi cum a apărut acest gând în mintea mea, imediat a apărut şi imaginea: un univers pustiu cu obiecte care pluteau calm în jurul meu. Galaxiile şi obiectele se mişcau din ce în ce mai încet, pe măsură ce mă relaxam mai bine, ba chiar irizau un pic faţă de primele apariţii când erau din material solid, aşa cum e luna. Mi-am adus aminte să urmăresc tema meditaţiei Ce se va întâmpla peste 777 de miliarde de miliarde de ani şi să percep ce va fi atunci, şi atunci imaginea de SF s-a conturat şi mai bine. Cum m-am gândit să percep ce va fi atunci a apărut un fel de praf stelar care se deplasa şi mătura spaţiul liber din faţa mea. Îl vedeam foarte clar, ca un vânt solar care se deplasa şi se apropia de obiecte ca să le cerceteze. Se mişca oarecum controlat nu numai în virtutea inerţiei norului din care era alcătuit.

Ce vine din mintea mea şi ce este independent de ea

Mi-am dat seama să fiu atent la obiecte, să încerc să văd care sunt din mintea şi imaginaţia mea şi care sunt obiective şi independente de ea, adică de unde vine fiecare. Toate erau la fel nu aş putea spune de unde erau, pentru că nu era nicio diferenţă între ele. La fel de calme şi pluteau la fel. Pe măsură ce încercam asta, am observat că au început să se irizeze pe margini. Praful stelar se deplasa acolo unde încercam să observ. Am înţeles că sunt gânduri care caută ce se va întâmpla în viitor aşa cum mi-am propus eu cu tema meditaţiei. Mi-am ascuţit atunci atenţia în zona de deasupra creştetului, dar instinctiv m-am şi retras ca şi când te dai cu doi paşi în spate ca să te extragi din peisaj şi să observi ce se întâmplă. Cum mă concentram în creştetul capului galaxiile şi obiectele deveneau mai clare. Fiind atent în zona pieptului am observat o stare de încordare în zonele laterale şi am relaxat braţele pentru că mi-am dat seama că se încordaseră. S-a oprit muzica. Mi s-a părut că s-a oprit destul de brusc. Au trecut 15 minute. Atunci m-am relaxat până la capăt observând din nou braţele să văd dacă sunt încordate şi am revenit imediat. Când am revenit nu mai erau aceleaşi imagini ci mi-a apărut în faţă un fel de auroră boreală care venea de jos şi se urca pe cupola cerului ajungând până undeva sus în faţa mea.

Am simţit în zona pieptului o căldură

Când a ajuns sus de tot a început să se învălătucească înăuntru şi să se răsfrângă în sine, iar după câteva cicluri a început să prindă contur şi să desluşesc că este un chip. Avea arcade şi bărbie, stătea cu fruntea uşor înclinată în faţă şi i se vedea şi mărul lui Adam cum se mişcă, dar cea mai proeminentă era gura ca o deschizătură prin care vedeam înăuntru. La fiecare rotaţie a feţei vedeam prin gură ce e înăuntru şi luam dinăuntru câte un eşantion de imagine care rămânea cu o mică latenţă vizibilă. Nu ştiu în ce mod, dar la un moment dat imaginea dinăuntru era şi afară dar era şi înăuntru în acelaşi timp ca o hologramă. Erau două sfere un pic turtite, una era alb-sidefiu foarte delicată şi cealaltă era negru lucios, sclipitor. Ele se învârteau şi se aflau când una când alta în câmpul meu vizual. Am văzut că şi chipul se schimba în timpul rotaţiilor, era când luminos şi radia bunătate şi linişte, când schimonosit de răutate şi parcă se şi micşora când era urâţit. Iar chipurile se succedau unul cu altul aşa cum se roteau sferele una în jurul alteia ca două egouri ovale. Atunci când mi-a apărut clar imaginea egourilor care se succedau am simţit în zona pieptului o căldură foarte desluşit pe lateralul pieptului. Ca un tăiş nu foarte ascuţit, dar îngust aşezat de-a latul pieptului, ca o stare de milă şi de neputinţă în acelaşi timp. Nu era compasiune pentru că era o neputinţă şi un sentiment de distanţă, de diferenţiere clar în ceea ce simţeam, nu era de apropiere şi de asemănare aşa cum este la compasiune.

Am încercat să percep viitorul
Am simţit că nu pot să interferez cu vedenia şi că trebuie să încerce singură să desluşească legile nebuloasei în care trăieşte. Brusc în mintea mea a dispărut acest sentiment şi am încercat să îmi dau seama dacă ceea ce percep este din viitor sau din prezent şi atunci tot peisajul s-a amestecat cu multe obiecte şi lucruri care orbitau, se deplasau, treceau pe lângă mine agitate şi am simţit că gândul meu întrebare m-a aruncat în prezent. Şi am revenit cu ideea meditaţiei să percep viitorul, iar atunci universul din jur a început ca să se dezaglomereze şi să rămână treptat obiectele mari, dar printre ele erau formaţiuni noi de praf stelar şi mici turbioane pe care nu le observasem înainte. Se agitau local şi păreau ca nişte câini nestatornici care amuşinează locul şi pleacă mai departe şi nu se opresc nicăieri şi caută ceva. Am simţit din nou senzaţia de căldură transversală în dreptul pieptului. Când am revenit în prezent, nu ştiu cum am făcut asta, dar ştiam că sunt în prezent, vedeam din nou toată aglomeraţia de obiecte şi lumini şi dâre şi irizaţii. Printre toate astea puteam să văd şi turbionii cum se învârt un pic locului şi pleacă mai departe căutând ceva anume. Atunci când simţeam că sunt în viitor vedeam totul limpede, fără zgomotele vizuale şi rămâneau turbionii care mi-am dat seama că se strângeau la nebuloasa unde se învârteau cele două egouri. Atunci când m-am întors ca să văd ce este acolo (era în stânga mea) am simţit foarte clar o sfârşeală şi o căldură intensă pe piept. Puzderie de turbioane se învârteau în jurul nebuloasei şi la fiecare rotaţie câte unul din turbioanele care era mai apropare intra prin gura chipului, indiferent dacă era cel dumnezeiesc sau cel diavolesc.
 

Nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul

Era tot spaţiul imens al universului liber şi turbioanele stăteau acolo şi se înghesuiau în jurul învelişului care avea înăuntru cele două sfere. Cu fiecare turbion înghiţit chipurile se roteau mai repede. Am simţit foarte clar şi intens pe piept senzaţia transversală de căldură. Fără să vreau am încercat să ies din starea asta şi am revenit la imaginea foarte aglomerată, însă printre tot zgomotul vizual al prezentului am observat acelaşi lucru pe fundal printre zgomotul vizual. Imaginea aglomerată se succeda cu cea clară prin care percepeam viitorul foarte îndepărtat şi am simţit că nu este nimic ce aş putea face ca aceste vânturi stelare mici sub formă de turbioni să îşi dea seama că au la dispoziţie întregul Univers ca să plutească libere. Simţeam foarte clar inima cum îmi pulsa în dreptul pieptului. Ştiu că a sunat ceasul exact atunci când am vrut din nou să îmi verific braţele. Am deschis ochii. Nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul şi cât a durat senzaţia foarte clar desluşită la nivelul pieptului. S-au succedat şi altele, dar nu le mai reţin foarte exact. Mi-a fost distrasă şi atenţia de mai multe ori. Am pus ceasul din nou să sune după 5 minute şi mi-am exprimat recunoştinţa faţă de faptul că am primit viaţă şi că particip la spectacolul existenţei. Am făcut asta aşa cum ştiu eu şi nu voi istorisi aici.

***
Până aici am scris direct fără revenire. De regulă la textele lungi scriu şi apoi trec încă o dată ca să fac corectura. La textul de aici din cadrul relatării nu am mai trecut a doua oară. Îl las exact aşa cum a ieşit.

Concluzii – (scris după meditaţie şi corectat)
Încerc şi eu să trag învăţămintele din meditaţia asta aşa cum am făcut-o. O să scriu din nou în regim normal nu ca simplă relatare brută.

… Nu ştiu cine sunt acum sau ce este ceea ce numesc „eu” sau ce a fost în trecut. Spun asta pentru că nu ştiu cum aş putea să văd ce va fi acest lucru necunoscut în viitor peste miliarde de ani.

Nu ştiu să decid ce este „de la ei” şi ce este de la mine… dacă nu ştiu ce este acela „eu”… Prin situaţiile în care am fost pus am înţeles că experimentul este de fapt unul fără soluţie aşa cum mi-a fost propus: adică să spun ce este de la mine şi ce vine din exterior. Eu nu ştiu unde e graniţa şi nu pot să stabilesc ce a răsărit ca o stare din subconştient în toate întâmplările care s-au succedat (şi au fost câteva) şi ce este un fenomen obiectiv dinafara mea. Dacă aş şti să fac distincţia între obiectiv şi subiectivitatea mea probabil aş avea cheia Universului. Înţeleg că este un experiment pentru cei care pot să facă distincţia asta pe care omenirea o caută de atâta vreme.

Însă, mă întreb după acest experiment: dar cel care a organizat acest experiment nu ştie asta? Ştie, fără îndoială! Oare să fi crezut că pot ca să izolez în mintea mea subconştientul şi să dau la o parte activitatea pe care o generează şi să observ restul de fenomene în mod obiectiv? Cei care pot face asta au pătruns în spatele activităţii mentale inconştiente şi i-au dezlegat tainele. Eu nu am ajuns acolo. Ştie şi el asta, cu siguranţă! Cum aş putea atunci să izolez jocurile minţii de inserţiile ce îi vin dinafară (nici măcar nu ştiu dacă există aşa ceva). Cum aş putea oare să fac asta? Cine ar putea face asta cu sinceritate? Dacă selectez stările frumoase şi înălţătoare şi spun că ele sunt venite dinafară, pot face asta cu sinceritate? Ştiu că e aşa sau îmi doresc aşa? Sau aşa e bine să cred eu?

Să cred şi gata!
H.B.