Centre de destabilizare şi diversiune, în lumea bipolară (II)

Citiţi prima parte a articolului
 

4. Citându-l pe istoricul Weiner, Applebaum precizează că ,,NKVD întocmise de multă vreme liste de potenţiali inamici ai puterii sovietice şi sovietizate din ţările Europei de Est” (Cortina de fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956, Editura Litera, 2019, p. 154). Credem că centrul de diversiune pentru întocmirea listelor viitoarelor victime, ca şi a celor consideraţi ,,aliaţi” ori ,,tovarăşi de drum”, era totuşi Cominternul. Aici se concentrau comunişti din ţările vizate, care cunoşteau cel mai bine situaţia de ,,acasă”. Ei aveau tot interesul să ştie pe cine se pot sprijini în cazul ascensiunii la putere şi pe cine urmau să reprime. Desigur că era necesar să ţină cont de observaţiile şi propunerile NKVD, ce aveau informaţii de la oficiile lor de spionaj.

Pentru lichidarea clasei politice naţionale, obiectiv prioritar al ocupanţilor, termenul de ,,fascist” era folosit cu mare uşurinţă, putând viza ,,orice persoană pe care ocupanţii sovietici şi aliaţii lor locali nu o agreau” (ibid, p. 154). Printr-o justiţie ,,antifascistă” total ruptă de cea convenită cu Aliaţii şi neţinând cont de criteriile stabilite cu aceştia, instanţe speciale au utilizat acuzaţiile de fascişti şi colaboraţionişti, pentru a reţine, condamna şi întemniţa pe toţi cei neagreaţi, adică toată fosta clasă politică. Deşi Cominternul a fost desfiinţat de ochii lumii în 1943, pentru a da impresia că Rusia sovietică a renunţat la expansiunea comunismului folosind diversiunea, el a fost reactivat departe de Moscova.

Sediul lui a fost mutat în îndepărtatul oraş Ufa, unde a putut purcede la formarea unei noi generaţii de agenţi cominternişti fără teama bombardamentelor sau a unor atacuri. ,,Departe în spatele frontului (arată Applebaum, op. cit., p. 141), URSS a început să se pregătească pentru lumea postbelică”. Au fost reabilitaţi şi scoşi din lagăre ori locuri de deportare cominterniştii supravieţuitori, completând loturile naţionale pregătite să preia puterea. Pentru a fi puşi la curent cu noile orientări şi directive ale Tătucului, au fost supuşi unor noi cursuri de îndoctrinare. ,,Nu era prima oară când Cominternul îşi asumase o asemenea sarcină; o comisie a Biroului Politic din care făcea parte şi Stalin supervizase organizarea primului centru de instruire a Cominternului, în 1925, la Moscova” (idem, p. 142.). Au fost formate până şi corpurile de comandă ale viitoarelor ,,armate populare”, prin recrutarea cadrelor acestora din rândul prizonierilor de război căzuţi în mâna Armatei Roşii. Cei ce se ofereau voluntari pentru a lupta împotriva naziştilor, alături de Armata Roşie, erau recompensaţi cu perspectiva de a deveni ofiţeri activi după război, în cadrul armatelor naţionale.

Voluntarii au fost îndoctrinaţi de conaţionalii aflaţi în Comintern, de exemplu Ana Pauker în cazul românilor. Aşa au luat fiinţă diviziile de voluntari ,,Tadeus Kosciusko”, la polonezi, şi ,,Tudor Vladimirescu”, la români. Pe măsură ce războiul se apropia de sângerosul său sfârşit, ,,Stalin le-a oferit, în cele din urmă, protejaţilor săi est-europeni şansa de a dovedi de ce sunt în stare. Imediat ce ţările lor au fost eliberate, el i-a trimis pe comuniştii de la Moscova acasă, împreună cu Armata Roşie” (Applebaum, p. 152).

Modificând tactica acaparării puterii comparativ cu Rusia sovietică, Stalin le-a indicat să o ia mai domol, pentru a inhiba temerile locuitorilor. Printre altele, era necesar să facă publică intenţia de a înfiinţa sau de a face parte dintr-un guvern de coaliţie împreună cu alte partide, necomuniste, ,,de a acorda funcţii publice necomuniştilor, în vreme ce comuniştii ocupau posturile cheie în culise”, de a recruta din rândurile localnicilor în partid şi administraţie ,,oameni extrem de lipsiţi de educaţie” (idem, p. 154).

În 1945, mai puţin de 20% aveau o educaţie care trecea de şcoala primară (idem, p. 165). Un erou al lui Marin Preda a făcut selecţia după criteriul ,,care eşti mai prost dintre proşti, să le arătăm noi”. Asemenea oameni au generat ceea ce Preda a numit ,,era ticăloşilor”.

După impunerea la putere a comuniştilor în şase ţări europene (în Iugoslavia şi Albania au ajuns prin forţe proprii), conducerea sovietică a vegheat la respectarea ,,ortodoxiei” marxist-leniniste în ţările ocupate. Crearea Cominformului în 1947, ce înlocuia Cominternul, desfiinţat de formă în 1943, urmărea înăsprirea controlului asupra ţărilor ocupate şi în curs de comunizare. În această direcţie, ,,partidele (comuniste de guvernământ din aceste ţări) urmau să fie supuse unei supravegheri stricte” (David Priestland, Steagul roşu, O istorie a comunismului, Editura Litera, 2012, p. 251).

Agenţiile NKVD/KGB din aceste ţări urmăreau fiecare mişcare a conducătorilor şi, cu acordul Moscovei, dictau instanţelor de judecată pedepsele pentru demnitarii ce încălcau ,,linia” ori ultimele ordine ale lui Stalin.

În Bulgaria, a fost spânzurat Gheorghi Traikov, înalt demnitar al partidului; în Ungaria, a avut aceeaşi soartă Laszlo Rajk, în 1949, iar în Cehoslovacia, însuşi secretarul general, adică liderul suprem Rudolf Slansky, în 1952. Ultimii doi au încălcat, se pare, ordinul de rupere a relaţiilor cu Israelul, cu care, după cum am arătat, Stalin a ajuns în conflict. Pentru ,,naţionalism” a fost împuşcat Lucreţiu Pătrăşcanu în România, în 1954, mai mult la insistenţele lui Dej. O situaţie aparte s-a ivit între Stalin şi Tito. ,,Tito nu dorea să-şi înstrăineze ţăranii, aşa că a ocolit colectivizarea” (idem, p. 398), iar, ca ,,negociator şiret, el îşi asigurase ajutorul străin de la americani, şi de la sovietici” (idem, p. 399). Refuzând să rupă legăturile cu americanii, Tito a provocat furia lui Stalin, care şi-a activat cominterniştii de la Belgrad contra sa. Tito nu a ezitat să-i aresteze şi să-i închidă într-un lagăr pe o insulă pustie. ,,Dornice să aibă un aliat în lumea comunistă, Statele Unite au decis să-l ţină pe Tito pe linia de plutire, acordându-i împrumuturi” (ibid.). A fost prima fisură în ceea ce începuse să se numească ,,lagărul socialist”. ,,Ca şi Stalin, Beria şi Abakumov au interpretat ruptura lui Tito de Moscova drept parte dintr-o conspiraţie imperialistă care viza dărâmarea blocului sovietic. În iulie (1948), protejatul lui Stalin, Jdanov, anunţa, la o şedinţă a Cominternului, că posedă dovezi asupra legăturii dintre Tito şi agenţiile imperialiste de spionaj, destinate a destrăma democraţiile populare” (Andrew Gordievski, op. cit., p. 286).

 
Josip Broz Tito

Întrucât Gheorghiu-Dej se remarcase prin ,,zelul său în demascarea agenţilor titoişti” (idem, p. 336), i s-a încredinţat sarcina de a elabora un raport pe care l-a susţinut în faţa conducerii Cominternului privind ,,trădarea” lui Tito. ,,Argumentele” lui se mulau perfect pe cele ale BP sovietic, aşa că şi măsurile propuse aveau aceeaşi sursă. Campania furibundă de demascare a început şi s-a desfăşurat simultan în toate ţările socialiste. Trupele sovietice de ocupaţie din statele vecine Iugoslaviei (România, Ungaria, Bulgaria) au început o serie de provocări la graniţă, fără a reuşi să-i intimideze pe sârbi. În final, după ani de zile de ameninţări cu invazia, s-a renunţat la ea. ,,Titoismul” a devenit, în schimb, un motiv de acuzare ce-l putea costa capul pe orice demnitar comunist din ,,bloc”. După moartea lui Stalin, succesorul său a considerat mai oportună împăcarea cu Tito, devenit din ,,trădător” doar ,,deviator”, condamnat numai sub aspect pur doctrinar.

BP sovietic a rămas principalul cadru de adoptare a hotărârilor de intervenţie în ţările satelite ce se abăteau de la ,,linie”. Dacă, în toamna lui 1956, intervenţia împotriva ,,contrarevoluţiei” din Ungaria părea a fi tranşată mai mult de liderii KGB-ului şi armatei (Andropov, Serov şi Jukov), în fapt ei acţionau ca membri ai BP şi CC, fiind supervizaţi de ,,membrul plin” Anastas Mikoian. Peste 4.000 de maghiari au plătit cu viaţa, iar peste 200.000 au fugit în străinătate.

Intervenţia din 1968, din Cehoslovacia, a avut loc după ce ,,Nr. 1” sovietic a avut grijă de a înzestra mişcarea comunistă cu o doctrină care i-a purtat numele; ,,doctrina Brejnev”. Inspirat de unii preşedinţi americani ce şi-au legat numele de câte o doctrină proprie (doctrina Truman, doctrina Eisenhower), Brejnev a teoretizat obligaţia de a veghea la respectarea de către toate partidele comuniste de guvernământ a principiilor socialismului; aceasta presupunea atenţionarea, în primă instanţă, a celor ,,rătăciţi”, iar apoi intervenţia pentru salvarea socialismului, dacă nu se ţinea cont de ,,sfaturile prieteneşti”. Justificarea amestecului direct al Moscovei era evidentă şi constituia un avertisment la adresa celor dornici de reformarea socialismului.

În ianuarie 1968, plenara CC al PC Cehoslovac a hotărât înlocuirea stalinistului Antonin Novotny cu tânărul Alexander Dubcek, de 47 de ani, cu studii la Înalta şcoală de partid din Moscova. Dar Saşa, cum era alintat de protectorii săi, nu agrea imobilismul brejnevist şi a iniţiat un program de reformare în direcţia unui ,,socialism cu faţă umană”, cunoscut sub numele de Primăvara de la Praga. Programul său de reforme, iniţiat la câteva luni după alegerea sa ca secretar general, prevedea libertatea presei, abolirea cenzurii şi legalizarea pluripartidismului, adică libertatea de asociere în alte partide, altele decât partidul comunist. Deoarece existenţa lor fără participare la alegeri ar fi fost un nonsens, se prevedeau alegeri libere, care, la rândul lor, presupuneau viitoare coaliţii cu comuniştii, ce renunţă deci la monopolul politic al partidului lor etc. Intenţia de desfiinţare a poliţiei politice a pus capac răbdării Moscovei, permiţând conducerii KGB să exploateze reticenţele lui Brejnev faţă de orice ştirbire a rolului conducător al partidului, scornind în plus o aşa-zisă intenţie a lui Dubcek de a rupe participarea la Tratatul de la Varşovia şi la CAER. Sub influenţa dezinformării premeditate a KGB, Politbiroul sovietic a organizat mai multe ,,întâlniri frăţeşti” în plenul lui cu organul omolog cehoslovac, făcând presiuni asupra sa, pentru a renunţa la programul de reforme. Apelurile nedând rezultate, Brejnev a dispus elaborarea unui plan de invazie a Cehoslovaciei de către trupe sovietice, alături de trupe ale ţărilor aliate din Tratatul de la Varşovia. Încă la 8 aprilie 1968, ministrul Apărării al URSS a semnat Directiva de ocupare a Cehoslovaciei sub numele de cod ,,Dunărea”. Ceauşescu a refuzat participarea României. În noaptea de 21 spre 22 august 1968, trupele a cinci ţări ,,aliate”, totalizând 400.000 de militari, 6.300 de tancuri, 2.000 de tunuri şi 800 de avioane, depăşind la categoria blindate forţele cu care Hitler a atacat Franţa, în mai 1940, ori URSS, la 22 iunie 1941 (Stephane Courtois, Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, 1998, p.412) au intrat în Cehoslovacia.

Armata cehoslovacă a primit ordinul de noncombat, dar civilii au manifestat paşnic; din rândurile lor au căzut 90 de morţi şi 900 de grav răniţi. Conducerea Cehoslovaciei a fost arestată, însă, cum ocupanţii n-au găsit colaboraţionişti, au fost nevoiţi să-i elibereze şi să trateze cu Dubcek. Abia la 17 aprilie 1969, guvernarea Dubcek a putut fi înlocuită cu cea a lui Husak, devenit secretar general. Fiind omul Moscovei, a pus capăt reformelor iniţiate de Dubcek şi i-a scos din partid pe toţi comuniştii cu vederi liberale.

Prof. Liviu Tătaru

Citiţi şi:

22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa – URSS pregătea invazia României

Adevărații păpușari ai Revoluției române de la 1989 (I)

yogaesoteric
21 martie 2020