Cererea adresată CEDO de 26 de practicanți yoga ai MISA împotriva abuzurilor suportate la perchezițiile din martie 2004

 
Referința dosar CEDO nr. 1443/2010

 
Pentru o mai corectă înțelegere a complexității dosarului judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitor la abuzurile săvârșite de autoritățile române în timpul prechezițiilor și descinderilor barbare în locuințele practicanților yoga din martie 2004, prezentăm și Cererea inițială ce a fost formulată de 26 de practicanți yoga ai MISA către CEDO pentru constatarea abuzurilor suportate la perchezițiile din martie 2004. Precizăm că această cerere inițială a fost formulată în decembrie  2009.

 

 

COUR EUROPEENE DES DROITS DE L’HOMME
Conseil de l’Europe, Strasbourg, France
F -67075 CEDEX     fax : + 00 33 (0) 3 88 41 27 30

 

 

 

 

REQUETE
Presentee en application de l’article 34 de la Convention europeenne des Droits de l’Homme, ainsi que des articles 45 et 47 du Reglement de la Cour

 

AMARANDEI LILIANA, administrator, AVADANII MIRELA, bibliotecar,  BUTUM IOANA MIHAELA,  patiser,  COJOCARU NICOLETA ROXANA, director de producție, DOLDOR OANA ROXANA, profesor, ENACHESCU (HOSCEVAIA) VIOLETA, psiholog, FRANCULEASA ELENA SIMONA ecolog, LAZAR MARIANA CIPRIANA, economist, LUCACHI AMALIA asistent farmacie,  LUPESCU IULIA, casnica, MANDRU ROSE MARIE  laborant chimist, MOTOCEL LILIANA, analist de marketing, MONETE MARIUS, director de marketing, OBREJA LAURA, asistent farmacist,  OPREAPOPA SIMONA, vânzătoare, PANESCU ANA MARIA sociolog,  PELIN BEATRICE CAMELIA,  profesoara, PETRE RODICA,  medic, RADU IULIANA inginer, SIMA ELENA psiholog, STANCIU DANIEL administrator IT, STOENESCU CATRINEL agent intermediar contracte, SZANTO STEFAN RAUL prelucrator prin aschiere, TĂNASĂ TATIEANA, profesor, TANASE CONSTANTIN mecanic, TUTU FLORIN MIHAIȚĂ  operator audio-video.
 
II – EXPOSÉ DES FAITS

Reprimarea Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA), a simpatizanților mișcării şi a lui Gregorian Bivolaru

Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA) a fost înfiinţată în 1990. Membrii fondatori ai MISA urmaseră cursuri de Yoga cu Gregorian Bivolaru, înainte de anul 1989. Majoritatea lor au fost supuşi unei represiuni uneori sălbatice din partea Securităţii, incluzând bătăi şi rele tratamente, fabricarea unor dosare penale, trimiterea în spitale psihiatrice. Este sigur că o parte dintre ofiţerii care i-au reprimat pe yoghini în vremea regimului Ceauşescu au făcut, ori fac încă parte din Serviciul Român de Informaţii (SRI), ori din sistemul de justiţie, incluzând Parchetul Militar.

Gabriel Andreescu, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, expert în problematica respectării drepturilor omului, care a studiat arhivele C.N.S.A.S. (Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Fostei Securităţi) a publicat recent aceste documente, care dovedesc că înainte de 1990, mişcarea yoga şi Gregorian Bivolaru, au fost supuşi aceloraşi tratamente nedrepte: percheziţii, confiscări de documente şi bunuri, reprimarea şi intimidarea membrilor pentru a nu se putea organiza, etc. (Reprimarea Mişcării Yoga în anii ’80, Ed. Polirom, 2008).   

În conformitate cu numeroase mărturii şi date, ofiţerii SRI au continuat supravegherea fostelor lor victime. Cel mai probabil, calomniile lansate prin presă la începutul anilor ’90 împotriva MISA au fost dirijate tot de foştii ofiţeri de Securitate. Se recunoaşte oficial existenţa unui ordin de punere a MISA sub urmărirea informativă a SRI din anul 1996. Multe informaţii demonstrează că supravegherea a avut loc şi anterior, chiar din 1990. Dar în anul 1996 a început hărţuirea sistematică a MISA. Acţiunile autorităţilor au fost investigate şi verificate de către APADOR-CH şi sintetizate în Rapoartele Asociaţiei din anii 1996 şi 1997. Aici « hărţuire sistematică » înseamnă încălcări repetate ale drepturilor fundamentale, de la discriminări în închirierea de spaţii pentru cursurile de Yoga până la descinderi în forţă a poliţiştilor la sediile MISA, în imobilizarea membrilor în timpul acestor descinderi folosindu-se cătuşe ş.a.m.d. La acţiunile SRI, Ministerului Public, Poliţiei, Jandarmeriei s-au adăugat calomnierea sistematică a membrilor MISA şi diabolizarea mişcării de către presă folosindu-se materiale de la SRI şi Parchet.

Campania împotriva MISA a devenit un subiect internaţional şi a fost pusă în adevărata ei lumină după ce mentorul mişcării, Gregorian Bivolaru, s-a refugiat în Suedia. Curtea Supremă a Suediei a refuzat extrădarea cerută de autorităţile de la Bucureşti. Curtea a ajuns la concluzia că:

„O vedere de ansamblu a investigaţiei la care am făcut referire în această parte trebuie privită ca susţinând concluzia că, datorită convingerilor sale religioase, Gregorian Bivolaru riscă să suporte persecuţii cu caracter grav, în cazul extrădării. Pentru acest motiv, Curtea Supremă găseşte că paragraful 7 constituie un impediment în aplicarea Legii extrădării.”

Investigaţiile Curţii Supreme a Suediei prilejuite de cererea de extrădare a lui Gregorian Bivolaru au permis elaborarea unor analize independente cu privire la identitatea Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut. În raportul său asupra MISA, solicitat de Curtea Supremă a Suediei în contextul cererii de extrădare a lui Gregorian Bivolaru, expertul suedez Karl Erik Nylund a făcut o caracterizare generală a acestei mişcări. El a considerat MISA drept o mişcare yoghină ai cărei participanţi caută autoperfecţionarea şi ameliorarea stării de sănătate. Adepţii fac apel la un regim lacto-vegetarian şi la tehnici yoga menite să ofere armonia. În acest sens, MISA aparţine largului grup de mişcări care susţin un mod alternativ de viaţă.

Karl Erik Nylund a subliniat și natura sincretică a Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut. Membrii şi fidelii MISA aplică tehnici propriu-zis yoghine, dar folosesc deseori terminologia creştină în locul celei hinduiste sau budiste, sunt preocupaţi de horoscop şi parapsihologie, au „dezvoltat” ritualuri specifice precum spiralele şi teatrul „Sophrozin”. În acest fel, MISA se deosebeşte de oricare altă grupare din România care practică Yoga. În opinia publică, MISA este asociată cu importanţa dată Tantrei Yoga şi tehnicilor care pun în valoare energia sexuală.

Astfel, Gregorian Bivolaru are, la data redactării prezentei plângeri, calitatea de refugiat în Regatul Suediei, Curtea Supremă a Suediei respingând cererea de extrădare formulată de statul român.

Fiind considerat de autorităţile de la Bucureşti liderul unei mişcări spirituale periculoase pentru ideologia comunistă, Gregorian Bivolaru face obiectul unei atente supravegheri din partea autorităţilor române încă din 1972, când a deschis pentru prima dată cursurile unei Şcoli de yoga în Bucureşti. În acest context, Nicolae Ceauşescu, preşedintele comunist al României de până la 1989, a interzis practica yoga, împreună cu toate celelalte discipline de influenţă orientală. Gregorian Bivolaru a continuat totuşi să predea cursuri de yoga sub atenta supraveghere a Securităţii, până în 1984 când a fost închis împreună cu alţi câţiva practicanţi yoga, în anul 1989 a fost închis din nou şi internat într-un spital psihiatric, cunoscut ca fiind de fapt o închisoare pentru dizidenţii politici. După Revoluţia din decembrie 1989 a fost imediat eliberat, ceea ce dovedeşte că internarea lui s-a făcut exclusiv din motive politice.
Odată cu răsturnarea regimului comunist, practica yoga a fost din nou permisă şi Gregorian Bivolaru, împreună cu mai mulţi practicanţi yoga, a înfiinţat Asociaţia „Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut” (M.I.S.A.). Numărul celor care practică yoga în cadrul M.I.S.A. a ajuns în prezent la aproximativ 35.000, iar centre în care se predau cursuri de yoga au fost deschise şi în alte peste 20 de ţări (Danemarca, Suedia, Ungaria, Italia, Franţa, Germania, Olanda, SUA, Finlanda, Marea Britanie, Grecia, Cehia, India etc.).
 

Instrumentarea  dosarelor penale

Aproximativ din anul 1995, Serviciul Român de Informaţii începe monitorizarea activităţii lui Gregorian Bivolaru şi a Asociaţiei M.I.S.A., întrucât s-a considerat că gruparea fondată de către acesta, ca şi el însuşi, de altfel, desfăşoară activităţi de natură a leza siguranţa naţională a României. Urmărindu-se astfel procedura specială prevăzută în Legea siguranţei naţionale nr. 51/1991, art. 13-15, au fost interceptate convorbirile lui Gregorian Bivolaru şi ale altor membri M.I.S.A., fiind desfăşurate şi alte activităţi specifice în urma cărora la data de 01 februarie 1999, Serviciul Român de Informaţii sesizează organele de urmărire penală în legătură cu săvârşirea de către Gregorian Bivolaru şi alţi doi practicanţi yoga a unor infracţiuni contra siguranţei statului, respectiv infracţiunea de propagandă în favoarea statului totalitar, prevăzută de art. 166 C.p. şi comunicarea de informaţii false prevăzută de art. 1681 C.p. Prin Rezoluţia nr. 500/P/1999 din 30.10.2000, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale, constatând că nu s-au săvârşit faptele sesizate. Cu toate acestea, la data de 27 mai 2002 Serviciul Român de Informaţii sesizează din nou Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la faptul că persoanele cercetate anterior ar fi continuat în mod organizat acţiuni de natura celor sesizate în anul 1999 şi în perioada următoare a anilor 1999-2002. Prin Rezoluţia nr. 500/P/1999 din 7 aprilie 2003 se dispune însă din nou, din aceleaşi motive, neînceperea urmăririi penale. Cu toate că au existat aceste două soluţii anterioare, la data de 12.02.2004 se infirmă din nou rezoluţia dată cu un an în urmă şi se dispune continuarea cercetărilor.

La data de 12.03.2004, în Dosarul nr.720/P/2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti începe urmărirea penală in rem sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 11 lit. b din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu aplicarea art. 13 C.p., art. 7 cu aplicarea art. 2 lit. b pct. 14 şi 18 din Legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalităţii organizate şi art. 23 lit. c din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, toate cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 lit. a C.p., infracţiuni despre care reprezentanţii Ministerul Public afirmă în Rezoluţia nr. 720/P/2003 din 12.03.2004  că ar fi fost săvârşite de către membrii Asociaţiei „Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut” (M.I.S.A.) sub îndrumarea lui Gregorian Bivolaru. Nu au fost dovedite de autorităţile române nici până în prezent.

La datele de 16 şi 17.03.2004, ca urmare a presupusului fapt că „s-a constatat existența unor date şi indicii că în mai multe locuri din Bucureşti, aflate în administrarea unor persoane şi societăţi comerciale aparţinând M.I.S.A. ori membrilor ei, se produc şi se transmit prin tehnică de calcul, conexiuni în sistemul Internet, imagini pornografice în scopul obţinerii de venituri pe căi ilicite, vizionări privind persoanele recrutate pentru a fi trimise în străinătate, se transmit şi se primesc corespondenţe electronice (e-mail) cu privire la organizarea şi efectuarea activităţilor respective şi a plăţilor”, instanţa judecătorească a Tribunalului Bucureşti a admis prin Încheierea nr. 1480/2004 din 16.03.2004 cererea Parchetului, a emis Autorizaţiile de percheziţie nr.63 şi nr.64  şi a dispus efectuarea percheziţiilor domiciliare la un număr de 16 imobile şi ridicarea obiectelor care conţin „date informatice, date referitoare la traficul informaţional sau date referitoare la utilizator”. 
 

Procurorul şef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, George Bălan, a solicitat în scris Serviciului Român de Informaţii şi Comandamentului Jandarmeriei Române, sprijin cu efective de cadre specializate la efectuarea percheziţiilor domiciliare care au avut loc în intervalul 18-19.03.2004.  Deşi această solicitare s-a făcut în baza autorizaţiilor de percheziţie arătate mai sus, în conţinutul său au fost prezentate motive diferite de cele deja încuviinţate de instanţă. Astfel, acestor instituţii li s-a adus la cunoştinţă o motivaţie mult mai gravă şi neconformă cu realitatea, situaţie care a avut importante consecinţe juridice. Iată fotocopia adresei prin care se solicită sprijinul acestor instituţii:

    
Descinderile din 18.03.2004 -„Operaţiunea Christ”.

Astfel, la data de 18.03.2004, autorităţile române au declanşat o campanie agresivă şi abuzivă în urma căreia au fost luate cu asalt 16 imobile proprietate privată aparţinând unor persoane fizice, practicanţi yoga la Şcoala de yoga M.I.S.A., precum şi apartamentul proprietate privată al lui Gregorian Bivolaru. Percheziţiile au fost efectuate de către 16 procurori şi de peste 300 de lucrători ai forţelor speciale şi ale jandarmeriei române, fiind cea mai amplă operaţiune poliţienească de acest gen după 1990.

Ignorând obiectul dosarului de urmărire penală în baza căruia au fost obţinute autorizaţiile de percheziţie, respectiv infracţiunile prezentate mai sus, autorităţile române au procedat la efectuarea unei căutări barbare în urma căreia au fost ridicate zeci de obiecte personale şi chiar intime, fără legătură cu obiectul percheziţiei, iar persoanele identificate în imobilele percheziţionate au fost supuse unui regim de tortură psihică şi chiar fizică ore în şir.

În toate locaţiile percheziţionate s-au spart geamurile şi uşile, deşi existau chei disponibile şi ocupanţii acestor locuinţe s-au oferit să descuie uşile. Persoanele prezente au fost tratate brutal şi violent, forţate să se întindă pe podea, cu faţa în jos, cu mâinile la ceafă, fiind filmate îmbrăcate sumar, ţinute ore în şir sub ameninţarea armelor, în timp ce unora li s-au pus cătuşe la mâini, deşi nu s-a opus nicio rezistenţă. Proprietarilor locaţiilor percheziţionate nu li s-au prezentat mandatele de percheziţie, în cazul uneia dintre acestea procurorul neavând nici măcar mandat, nimănui nu i s-a permis să contacteze un avocat, şi nu a existat nici un translator, deşi unii dintre cursanţii yoga erau cetăţeni străini. Chiar şi trecătorii de pe stradă au fost opriţi, reţinuţi şi interogaţi.

După ore de teroare, aproximativ 100 de persoane au fost urcate cu forţa în dubele poliţiei, fiind duse la Parchet, unde s-a încercat determinarea lor de a semna declaraţii dictate de procurori, în condiţii de presiune fizică şi psihică, fără a li se permite să ia legătura cu un avocat. Toate declaraţiile aveau drept scop incriminarea cu orice preţ a lui Gregorian Bivolaru şi a activităţilor şcolii de yoga. Deşi au fost aduse acolo cu forţa, procurorii au afirmat că aceste persoane au fost audiate ca şi martori, refuzându-le cererea de a fi audiaţi în prezenţa unui avocat. 

La peste 5 ani după aceste evenimente, niciuna dintre persoanele investigate nu a fost ulterior acuzată, fapt care demonstrează clar lipsa temeiniciei probelor invocate în momentul emiterii mandatelor de percheziţie.

Deci, după peste 10 ani de supraveghere a vieţii private, sub pretextul unei „ameninţări la adresa siguranţei naţionale”, procurorii pârâţi au început urmărirea penală in rem, pentru infracțiuni de natură economică (evaziune fiscală, spălare de bani, crimă organizată), iar la data de 18 martie 2004, a avut loc aşa cum am arătat ,,Operațiunea Christ”. 

Cu încălcarea deontologiei profesionale, imagini şocante sunt intens mediatizate, provenienţa acestora fiind fără îndoială din surse judiciare. Operaţiunea (cea mai mare operaţiune de acest gen după 1990) este anunţată ca un mare succes al luptei împotriva prostituţiei, traficului de droguri, pornografiei, etc. Petenţii (în particular) şi practicanţii yoga din cadrul M.I.S.A. în general, sunt prezentaţi ca niște infractori, persoane infame, decăzute, prin cuvinte şi imagini (nereale) care să stârnească repulsie, dispreţ, marginalizare, stigmatizare. În vederea obţinerii unui efect de prezentare generală ca infamă a unei minorităţi, practicanţii yoga sunt prezentaţi în asociere cu fapte penale grave, degradați moral, care trebuie îndepărtaţi, care constituie un pericol pentru societate şi asupra cărora trebuie atras/direcţionat oprobiul public.
 
Petenţii Butum Ioana Mihaela, Cojocaru Nicoleta Roxana, Frânculeasa Elena Simona, Lupescu Iulia, Mândru Rose Marie, Motocel Liliana, Opreapopa Simona, Petre Rodica, Popa Alida Alice, Sorescu Aurelia Cristiana, Todea Anca Claudia, Tănasă Tatieana, Ion Mădălina Corina, Korner Eva Carmen, Obreja Valeria Laura, Pelin Beatrice Camelia, Popa Gabriela, Stanciu Daniel, Stoenescu Catrinel, Țuţu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Doldor Oana Roxana, Enăchescu (Hoscevaia) Violeta, Radu Iuliana, Pănescu Ana Maria, Sima Elena, Lazăr Mariana Cipriana, Căpâlnean Octavia Maria, Tănase Constantin, Ardelean Angela, Minac Maria Magdalena, Sălăgean George Călin, Neagu Adriana, Amarandei Liliana, Monete Marius, Obreja Mihaela, Szanto Ştefan Raul şi Lucachi Amalia, au formulat plângeri penale, care au fost circumscrise plângerilor adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Au fost astfel solicitate cercetări, în raport de competenţele materiale, faţă de judecătorii, procurorii şi cadrele militare aparţinând Serviciului Român de Informaţii şi Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei cu privire la percheziţiile domiciliare desfăşurate în data de 18-19.03.2004, precum şi la acţiunile efectivelor de jandarmi cu ocazia unor manifestaţii desfăşurate în Bucureşti la datele de 01 şi 05.04.2004. Persoanele fizice prejudiciate precum şi MIŞCAREA DE INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN ABSOLUT (M.I.S.A.) au depus plângerile la data de 06.04.2004, iar la data de 19.04.2004, a fost depusă o plângere penală având acelaşi obiect, de către ASOCIAŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI DIN ROMÂNIA – COMITETUL HELSINKI (APADOR – CH).

În concluziile Raportului APADOR-CH din luna aprilie 2004 acţiunea respectivă este descrisă în felul următor: „Descinderile brutale, nemotivate, efectuate la data de 18 martie 2004, la Bucureşti, la care au luat parte peste 300 de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI sunt un eveniment dintr-o lungă serie de acţiuni care au avut ca ţintă MISA şi mişcarea yoga din România. Acţiuni represive şi campanii calomniatoare contra MISA şi simpatizanţilor yoga au avut loc şi anterior, şi în alte locuri din ţară. Dar intervenţia parchetului, jandarmilor şi Serviciului Român de Informaţii în evenimentele din martie 2004 nu a atins totuşi niciodată asemenea proporţii. Este vorba despre cea mai gravă încălcare a democraţiei de la mineriade încoace.” (APADOR-CH, „Cazul MISA – Raportul cu privire la campania împotriva Mişcării pentru Integrarea Spirituală în Absolut”, Revista Română de Drepturile Omului nr. 28, 2004, p.83.) 

Plângerile penale formulate de către petenţi au fost înregistrate iniţial alături de alte zeci de plângeri penale şi au format obiectul cercetărilor în dosarul nr. 615/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia urmărire penală şi criminalistică.

Cu privire la autorizarea percheziţiilor şi la modul de desfăşurare a acestora, petenţii au formulat plângeri faţă de magistraţii Savonea Lia-judecător la Tribunalul Bucureşti, Bălan George, Chiriţă Virginia, Ogarcă Nelu, Bratu Virgil, Ionescu Alexandru, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Chaborsky Anton Grigore, procuror în cadrul D.I.I.C.O.T., Şerbănoiu Eusebiu, Delcea Marian, Gherman Marian, Gavadia Elena, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, comisar Ilieş Dumitru, inspector principal Vlad Mihai de la Inspectoratul General al Poliţiei Române, şi de asemenea faţă de generalii Cearapin Tudor, Pahonţu Lucian şi alte cadre militare din cadrul Jandarmeriei Române, împotriva Generalului S.R.I. Soare Ovidiu şi a altor cadre ale S.R.I.

Soluţionarea plângerilor de către Parchet

O r d o n a n ţ a  Nr.  6 1 5 / P / 2 0 0 4  din 16 mai 2005

Prin ordonanţa nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică s-a dispus:
-  Neînceperea urmăririi penale împotriva lui: – SAVONEA LIA – judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de:
-  abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art.246 din Codul penal,
-  abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prevăzută de art.247 din Codul penal, întrucât faptele sesizate nu există.
-  BĂLAN GEORGE – procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de:
– abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art.246 din Codul penal,
– abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prevăzută de art.247 din Codul penal,
– represiune nedreaptă, prevăzută de art.268 din Codul penal,
– favorizarea infractorului, prevăzută de art.264 din Codul penal,
– fals intelectual prevăzută de art.289 din Codul penal, întrucât faptele sesizate nu există, şi pentru infracţiunea de:
– divulgare a secretului profesional, prevăzută de art.196 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
– CHABORSKY ANTON GRIGORE – procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, şi CHIRIŢĂ VIRGINIA – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de:
– ameninţare, prevăzută de art.193 din Codul penal,
– şantaj, prevăzută de art.194 din Codul penal,
– abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art.246 din C. penal,
– abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prevăzută de art.247 din Cod penalal,
-  abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art.248 din Codul penal,
-  abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art.2481 din Codul penal,
– purtare abuzivă, prevăzută de art.250 din Codul penal,
– încercarea de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută de art.261 din C. P.,
– cercetare abuzivă, prevăzută de art.266 alin. 1 şi 3 din Codul penal,
– represiune nedreaptă, prevăzută de art.268 din Codul penal,
– divulgare a secretului profesional, prevăzută de art.196 din Codul penal,
– tortură, prevăzută de art.2671 din Codul penal, întrucât faptele sesizate nu există şi pentru săvârşirea infracţiunilor de:
– furt calificat, prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal,
– tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
– OGARCA NELU, BRATU VIRGIL şi IONESCU ALEXANDRU – procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. ŞERBANOIU EUSEBIU şi GHERMAN MARIAN – procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. ILIEŞ DUMITRU – comisar în cadrul Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia Cercetări Penale, VLAD MIHAI – inspector principal în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog, pentru săvârşirea infracţiunilor de:
-  ameninţare, art.193 C.P., şantaj, art. 194 din Codul penal,
-  abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art.246 din C. penal,
-  abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prevăzută de art.247 din C. penal,
-  abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art.248 din Codul penal,
-  abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art.2481 din Codul penal,
-  purtare abuzivă, prevăzută de art.250 din Codul penal,
– încercarea de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută de art.261 din C penal,
-  cercetare abuzivă, prevăzută de art.266 alin.1 şi 3 din Codul penal,
– tortură, prevăzută de art.2671 din Codul penal, întrucât faptele sesizate nu există,
– divulgare a secretului profesional, prevăzută de art.196 din Codul penal,
– furt calificat, prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal, şi tâlhărie, prevăzută de art.211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
-  DELCEA MARIAN – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de:
– ameninţare, prevăzută de art.193 din Codul penal,
– şantaj, prevăzută de art. 194 din Codul penal,
– abuz în serviciu contra intereselor persoanei, art.246 din Codul penal,
– abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, art.247 din Codul penal,
-  abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art.248 din Codul penal,
– abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art.2481 din Codul penal,
– încercarea de a determina mărturia mincinoasă, art.261 din Codul penal,
– cercetare abuzivă, prevăzută de art.266 alin.1 şi 3 din Codul penal,
– tortură, prevăzută de art.2671 din Codul penal, întrucât faptele sesizate nu există,
– divulgare a secretului profesional, prevăzută de art. 196 din Codul penal,
– furt calificat, prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal,
– tâlhărie, prevăzută de art.211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
-   Disjungerea cauzei cu privire la faptele sesizate de toate persoanele vătămate ca fiind comise de către membrii grupelor de jandarmi, şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
– Disjungerea cauzei cu privire la:
a) agresionarea persoanei vătămate Căpâlnean Octavia Maria, sesizată ca fiind comisă la data de 18.03.2004 de către Delcea Marian;
b) sesizările formulate de persoanele vătămate Buzescu Maria Ecaterina, Bretean Speranda Cristina, Cobuz Marian, Coca Angela, Luca Rodica şi Vochescu Ana Adela, în vederea stabilirii circumstanţelor în care s-a intrat în mod neautorizat în imobilul din Bucureşti, str. Sg. Turturică nr. 103;
c) sesizările formulate de persoanele vătămate Onofrei Daniel şi Vâlcescu Radu Marian, în vederea stabilirii circumstanţelor în care li s-a efectuat percheziţie corporală la data de 18.04.2004. Lucrarea constituită conform celor dispuse la pct.III se va înregistra în evidenţa cauzelor penale, şi va rămâne în lucru la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică.

Din examinarea tuturor sesizărilor şi după verificarea dosarelor la care persoanele vătămate se referă, ordonanța nr. 615/P/2004 din 16 mai 2005 reţine următoarea situaţie de fapt:

A) Desfăşurarea urmăririi penale în dosarul nr.720/P/2003
La data de 6.10.2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că persoane din cadrul M.I.S.A, (membri sau simpatizanţi), au comis infracţiuni.
Această sesizare s-a întemeiat pe informaţii furnizate de structurile specializate, pe baza unei monitorizări desfăşurate în perioada 2002 – 2003, inclusiv prin interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice; până în prezent, numai o parte a acestui material informativ a fost desecretizat, restul prezentând clasificare „strict secret de importanţă deosebită” (art.2 alin.2 lit.a din Legea nr.585/2002) şi interesând ancheta în alte dosare.
Ulterior, după efectuarea de verificări şi de acte premergătoare, la data de 12.03.2004 s-a dispus începerea urmăririi penale „în rem” pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală (art.II din Legea nr.87/1994 republicată, cu aplicarea art.13 din Codul penal), crimă organizată (art.7 în referire la art.2 lit.b pct. 14 şi 18 din Legea nr.39/2003) şi spălare de bani (art.23 lit.c din Legea nr.656/2002).
În acest context, s-a solicitat instanţei de judecată competente eliberarea de autorizaţii de percheziţie pentru imobile folosite de membrii M.I.S.A, cu destinaţie de „ashram”; cererea a fost admisă, fiind emise autorizaţii pentru 16 locaţii.
Aceste percheziţii au fost efectuate în perioada 18-19.03.2004, ocazie cu care, din fiecare imobil au fost ridicate cantităţi semnificative de bunuri, de categorii diferite (înregistrări audio-video, medii de stocare a materialului informatic, înscrisuri, valori, etc).
La data de 12.03.2004 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva lui Bivolaru Gregorian, lider spiritual al mişcării, pentru infracţiunile prevăzute de art. 198 alin.2 şi 3 şi art.201 alin.2 şi 31 din Codul penal, ambele cu aplicarea art.41 alin.2 şi art.33 lit.a din Codul penal (fapte comise în perioada 2002 – martie 2003, parte vătămată Dumitru Mădălina).
La data de 29.03.2004 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, între alţii, şi împotriva acestuia, solicitându-se Tribunalului Bucureşti arestarea sa preventivă pentru aceleaşi infracţiuni; suplimentar, s-a mai reţinut şi infracţiunea prevăzută de art.70 alin.1 şi 3 din OUG nr. 105/2001 modificată prin Legea nr.39/2003, întrucât la data de 28.03.2004 ar fi încercat să părăsească teritoriul statului român prin trecerea frauduloasă a frontierei; temeiurile avute în vedere sunt cele prevăzute de art. 148 lit.b, d, e şi h din Codul de procedură penală.
 Prin rechizitoriul nr.720/P/2003 din 13.08.2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (procurori Chiriţă Virginia şi Chaborsky Anton Grigore), s-a dispus trimiterea lor în judecată după cum urmează:
– Bivolaru Gregorian – pentru infracţiunile concurente prevăzute de: art. 198 alin.2 şi 3 cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal (trei fapte, numai faţă de una fiind incidente prevederile art.13 din Codul penal); art.201 alin.3 şi 31 cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal; art.202 alin.3 din Codul penal; art.13 alin.l şi alin.3 teza I din Legea nr.678/2001; art.13 alin.l, alin.3 teza I şi alin.4 teza 3 în referire la art.12 alin.1 şi alin.2 lit.a din Legea nr.678/2001; art.70 alin.l şi 3 din OUG nr. 105/2001 modif.;
–Farkas Ferenc Zsolt – pentru infracţiunea prevăzută de art.71 alin.l din OUG nr.105/2001 modif.;
–Farcaşi Maria Mirona – pentru infracţiunea prevăzută de art.202 alin.l din Codul penal.
Dosarul se află pe rolul instanţei, nefiind încă soluţionat.
La data de 21.05.2004, sub numărul 1275/C/1671/2004 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o sesizare formulată de Bivolaru Gregorian, prin apărătorul său ales, prin care se solicită efectuarea de cercetări împotriva lui Bălan George, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi Chaborsky Grigore Anton, pe atunci procuror în cadrul aceleaşi unităţi, pentru faptul că, în mod abuziv şi prin interpretarea tendenţioasă a probelor administrate, au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi au solicitat arestarea sa preventivă, cunoscând că nu este vinovat.

În susţinerea acestei afirmaţii, Bivolaru Gregorian a arătat faptul că partea vătămată Dumitru Mădălina a înţeles între timp să revină asupra declaraţiilor sale iniţiale, invocând că acestea nu corespund adevărului şi că ar fi fost consecinţa sugestionăm şi/sau a constrângerii psihice.
Aceleaşi aspecte sunt invocate chiar şi de Dumitru Mădălina, minora în cauză; aceasta a solicitat, de asemeni, efectuarea de cercetări împotriva tuturor persoanelor (magistraţi, lucrători de poliţie şi jandarmi) care, într-un fel sau altul, au participat la efectuarea cercetărilor în cauză (2 sesizări, înregistrate la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică la data de 3.03.2005, iniţial adresate Secţiei de inspecţie).

Pe calea aceloraşi sesizări, Dumitru Mădălina a reiterat şi aspecte care au constituit obiectul dosarului nr.483/P/2004, soluţionat prin neînceperea urmăririi penale; din verificările efectuate în cauza de faţă nu au rezultat aspecte noi, care să modifice situaţia de fapt anterior reţinută, considerentele soluţiei rămânând valabile.

Ordonanța nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 arată că, fără a analiza în mod exhaustiv materialul probator administrat cu privire la aceste fapte, în cauză există probe indubitabile în susţinerea învinuirii; pentru acest motiv, punerea în mişcare a acţiunii penale şi, ulterior, trimiterea în judecată, nu constituie infracţiunea de represiune nedreaptă, prevăzută de art.268 din Codul penal, întrucât nu se poate reţine că procurorii care au dispus în acest sens ar fi cunoscut că inculpaţii sunt nevinovaţi, motive pentru care se dispune neînceperea urmăririi penale în cauză pentru această infracţiunea de represiune nedreaptă, prevăzută de art.268 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există.

B).Percheziţiile domiciliare din perioada 18 -19.03.2004
 
a) Autorizare.
Autorizaţia de percheziţie a fost solicitată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conform legii, de la Tribunalul Bucureşti; pe baza examinării actelor efectuate până la acel moment, prin încheierea pronunţată la data de 16.03.2004 în dosarul nr. 1480/2004 al Secţiei I penale (judecător Savonea Lia), s-a autorizat efectuarea de percheziţii domiciliare (autorizaţie nr.63/16.03.2004) şi ridicarea mediilor de stocare a datelor informatice (autorizaţia nr.64/16.03.2004) la un număr de 16 imobile (15 amplasate pe raza municipiului Bucureşti şi unul în Iaşi).
În ordonanță se mai arată că încheierea de admitere a cererii şi autorizaţiile de percheziţie au fost emise în condiţiile legii, nefiind constatate încălcări ale prevederilor aplicabile în această materie și se menționează că în legătură cu aceste percheziţii, atât din punct de vedere al autorizării, cât şi al efectuării lor, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost înregistrate mai multe sesizări, iniţial adresate altor instituţii.

Astfel:
1) Lucrare nr.752/C/819/2004, iniţial adresată Guvernului României, prin care M.I.S.A, contestă legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse în dosarul nr.720/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în special faţă de Bivolaru Gregorian; de asemeni, pe această cale s-a solicitat antrenarea răspunderii penale a persoanelor care au dispus sau coordonat percheziţiile domiciliare, ori au participat efectiv la acestea, întreaga acţiune fiind calificată ca abuzivă, nejustificată şi discriminatorie;
2) Lucrare nr. 1749/C/984/2004 (2 sesizări similare, una iniţial adresată Guvernului României), prin care au fost invocate aceleaşi aspecte;
3) Lucrare nr. 10333/710/2004, idem;
4) Lucrare nr.1606/C/2061/2004, iniţial adresată fostei Secţii de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog, prin care sunt sesizate aspecte similare;
5) Lucrare nr.928/C/I 119/2004, memoriu formulat de APADOR -CH – Comitetul Helsinki, la sesizarea M.I.S.A.; aspecte similare, cu accent pe încălcarea drepturilor omului, şi pe activitatea unităţilor de jandarmi şi a lucrătorilor S.R.I.;
6) Lucrare nr. 1260/1901/2004, sesizare formulată de Baisan Adrian Emil, şi expediată pe adresa de e-mail a Guvernului României, prin care acesta îşi exprimă indignarea faţă de măsurile dispuse împotriva membrilor M.I.S.A.., şi arată că în cadrul mişcării nu au fost comise infracţiuni dintre cele la care s-a făcut referire în mass-media.

Memoriul cuprinde o serie de consideraţii proprii privind activitatea organelor judiciare şi faptul că mass-media a preluat în mod necritic informaţii denaturate. Intrucât Baisan Adrian Emil nu a sesizat fapte ilicite prin care să fi fost lezate propriile sale drepturi sau interese, nu are calitate de persoană vătămată în prezenta cauză, astfel că soluţia nu i se va comunica.

 Examinând cauza, ordonanța nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 arată aceste susţineri nu sunt fondate, că legea nu limitează în nici un fel numărul locaţiilor care pot fi percheziţionate într-un singur dosar, şi nici nu stabileşte o anume modalitate de efectuare în timp (simultan sau la un anume interval) a acestor activităţi, că în condiţiile concrete, existând date despre comiterea de infracţiuni de către unii membri sau simpatizanţi M.I.S.A., în interesul derulării neviciate a anchetei s-a apreciat că este necesară acţiunea sincronizată, astfel încât eventualele probe să nu fie distruse prin alertarea altor făptuitori.

În context, în ordonanța nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 se relevă şi faptul că percheziţiile s-au impus ca absolut necesare justei soluţionări a cauzei întrucât membrii şi simpatizanţii mişcării, la momentul respectiv, fie ignorau activitatea ilicită, fie nu erau dispuşi să colaboreze cu organele judiciare; și mai arată că abia ulterior, unele dintre aceste persoane au înţeles să dea declaraţii în cauză, în condiţiile identităţii protejate, fiind incluse în programul de protecţie a martorilor. 

În consecinţă, existând relativ puţine date din interior, modul de viaţă şi activitatea concretă din „ashram”- uri nu putea fi integral stabilită rară intrarea efectivă în aceste imobile.

Pentru aceste considerente, ordonanța nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 apreciază că măsurile dispuse au fost legale şi temeinice, motiv pentru care nu se poate reţine în sarcina magistratului judecător care a emis autorizaţiile încălcarea atribuţiilor de serviciu sau a legii și dispune neînceperea urmăririi penale în cauză pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art.246 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există.
b). Efectuare
Imobilul din Bucureşti, str. Peleaga nr. 5, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Ogarcă Nelu, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-au înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un număr de 16 sesizări similare, formulate de 15 persoane, care au fost prezente în imobil la momentul descinderii.
Aceste lucrări au fost iniţial cartate ca petiţii conform O.G. nr.27/2002; ulterior, constatându-se identitatea de obiect şi faptul că îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.222 din Codul de procedură penală, s-a dispus conexarea lor şi înregistrarea în evidenţa cauzelor penale.

Astfel:
D. Lucrare nr. 10036/1485/2004 – sesizare formulată de Ardelean Angela.
Aceasta a solicitat efectuarea de cercetări atât cu privire la modul concret în care echipa condusă de Ogarcă Nelu a efectuat percheziţia domiciliară, cât şi la modul în care întreaga acţiune a fost coordonată la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de către Chaborsky Anton Grigore (procuror) şi Bălan George (procuror general).
În concret, au fost sesizate următoarele aspecte:
– faptul că, în mod nejustificat, echipa specială de intervenţie a jandarmeriei a pătruns în forţă în imobil, prin spargerea unei ferestre şi forţarea uşii de acces, ceea ce a fost de natură să producă temere şi o accentuată stare de stres persoanelor aflate în interior;
– faptul că, pe întreaga durată a efectuării percheziţiei, toţi cei aflaţi în imobil au fost ţinuţi într-o singură încăpere, sub supraveghere armată, fiind permisă deplasarea numai a câte unei singure persoane deodată, şi numai însoţită de un membru al echipei de intervenţie;
– faptul că, pe aceeaşi perioadă, persoanelor identificate în imobil nu li s-ar fi respectat demnitatea, prin adresarea de cuvinte înjositoare, referiri inadecvate la cei prezenţi ca având comportament imoral şi/sau ilicit, la aparenţa de promiscuitate a imobilului astfel locuit, la obiceiurile şi practicile yoga, etc.
– faptul că toate persoanele aflate în imobil au fost filmate, fără acordul lor, fiind obligate să îşi decline identitatea;
– faptul că, după o perioadă lungă de aşteptare în aceste condiţii, la finalizarea percheziţiei, toţi au fost conduşi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu dube ale Jandarmeriei Române, ceea ce le-a creat o puternică stare de disconfort fizic şi psihic;
– faptul că, la această unitate, persoana vătămată a fost audiată fără a i se asigura asistenţă juridică.
În raport de situaţia de fapt anterior expusă, persoana vătămată Ardelean Angela a invocat ca încadrare juridică prevederile art.196, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

2) Lucrare nr. 10098/1487/2004 – sesizare formulată de Butum Ioana Mihaela.
Aceasta nu a asistat personal la efectuarea percheziţiei, întrucât la sosirea echipei tocmai părăsea imobilul respectiv, revenind după câteva ore; prin sesizarea sa sunt invocate aspecte similare celor expuse la pct. 1, respectiv desfăşurarea de forţe, temerea pe care i-a produs-o intrarea violentă în imobil a unei echipe speciale, etc; de asemeni, persoana vătămată a arătat că, la revenirea sa în imobil, persoanele aflate acolo prezentau accentuate semne de oboseală şi stres.

Suplimentar acestor aspecte, se arată şi că, pe perioada în care a lipsit din imobil, cu ocazia efectuării percheziţiei au fost ridicate bunuri proprietate personală, dintre care unele cu caracter strict privat (fotografii, carnet cu însemnări personale), precum şi bani (sumă neprecizată) şi acte de identitate (buletin, legitimaţie).

Prin calea prezentei, persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.208 – 209 şi art.247 din Codul penal.

3) Lucrare nr. 10046/1495/2004 – sesizare formulată de Cojocaru Nicoleta Roxana.
Similar celor de mai sus, invocă aceleaşi aspecte (modul de pătrundere în imobil, starea de stres, supravegherea tuturor persoanelor pe perioada efectuării percheziţiei, deplasarea supravegheată, transportul şi audierea fără avocat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, etc).

Suplimentar, invocă faptul că persoanelor aflate în imobil nu li s-a prezentat autorizaţia de percheziţie, şi li s-a interzis contactarea unor persoane din exterior; în acest sens, au fost strânse într-un singur loc toate telefoanele mobile aflate în incintă, nefiind permisă folosirea acestora.

În ceea ce priveşte bunurile ridicate, arată că unele dintre ele erau proprietatea sa având un caracter strict privat (fotografii, cărţi, CD-uri, etc), precum şi faptul că, din câte a observat, o serie de bunuri au fost luate fără a fi inventariate şi descrise.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.208 – 209, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.l şi art.2671 din Codul penal.

4) Lucrare nr. 10054/1503/2004 – sesizare formulată de Frânculeasa Elena Simona.
Aceasta a sesizat aspecte similare, inclusiv ridicarea de bunuri proprietatea sa, acte de studii şi de identitate, precum şi bani (320 $ şi 35 ); de asemeni, persoana vătămată a arătat că bunurile ridicate nu au fost inventariate corespunzător, iar seriile şi valorile bancnotelor nu s-au indicat în cuprinsul procesului verbal de percheziţie.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.208 – 209, art.246, art.247, art.250, art.261 şi art.2671 din Codul penal.

5) Lucrare nr. 10066/1515/2004 – sesizare formulată de Lupescu Iulia.
Persoana vătămată se referă strict la faptul că, venind la imobilul respectiv în perioada în care se efectua percheziţia domiciliară, a fost condusă, în condiţiile descrise şi de celelalte părţi, la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, unde a fost audiată fără avocat.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.208 – 209, art.246, art.250 şi art.266 alin.1 şi 3 din Codul penal.

6) Lucrare nr. 10072/1521/2004 – sesizare formulată de Mândru Roze Marie.
Aspectele învederate sunt similare, în referire la modul de efectuare a percheziţiei, ridicarea de bunuri personale, conducerea la parchet în vederea audierii, etc.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.208 – 209, art.247, art.250, art.266 şi art.2671 din Codul penal.

7) Lucrare nr. 10074/1523/2004 – sesizare formulată de Motocel Liliana.
În principal, pe calea acesteia sunt învederate aspecte privind ridicarea unor bunuri personale, care, în opinia persoanei vătămate sunt irelevante pentru anchetă (bani, bijuterii, CD-uri, casete audio, documente de studii, etc), întrucât au provenienţă licită şi nu au fost folosite la comiterea de infracţiuni; de asemeni, s-a relevat că bunurile nu au fost inventariate corespunzător.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, numai pentru infracţiunea prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal.

8) Lucrare nr. 10076/1525/2004 – sesizare formulată de Minac Maria Magdalena.
Au fost invocate aspecte similare, inclusiv ridicarea de bunuri personale neinventariate, conducerea la parchet şi audierea fără avocat.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.261, art.266 alin.1 şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

9) Lucrare nr. 10086/1535/2004 – sesizare formulată de Opreapopa Simona.
Aspecte similare (intrarea în forţă, restricţionarea contactelor cu exteriorul, interzicerea părăsirii imobilului, ridicarea de bunuri, inclusiv strict personale, neinventariate, conducerea la parchet, etc).
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.208- 209, art.247, art.250, 266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

10) Lucrare nr. 10088/1537/2004 – sesizare formulată de Petre Rodica.
Aceleaşi aspecte, privind modul de efectuare a percheziţiei, durata acesteia, ridicarea de bunuri neinventariate, transportul cu duba către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii, etc.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

11) Lucrare nr. 10094/1543/2004 – sesizare formulată de Popa Alida Alice.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.208 – 209, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.1 şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

12) Lucrare nr. 10100/1549/2004 – sesizare formulată de Sălăgean George Călin.
Persoana vătămată Sălăgean George Călin a fost cel desemnat să asiste la efectuarea percheziţiei, întrucât a învederat procurorului faptul că este împuternicit de proprietar să administreze imobilul respectiv; în linii generale, prin prezenta, Sălăgean George Călin a sesizat aproximativ aceleaşi aspecte, suplimentar arătând faptul că a fost injuriat şi agresionat de jandarmi, şi că s-a prezentat a doua zi la medicul legist în vederea examinării.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.208 – 209, art.247, art.250, art.266 alin.l şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

13) Lucrare nr. 11179/1059/2004 – sesizare similară celei de la pct. 12, formulată tot de Sălăgean George Călin, împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art. 194, art.246, art.247, art.248, art.2481, art.249, art.261 şi art.266 din Codul penal.
14) Lucrare nr. 10102/1551/2004 – sesizare formulată de Sorescu Aurelia Cristiana.
Similar celor de mai sus (pct. 1-11); nu s-a invocat agresionarea fizică.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.246, art.247, art.250, art.266 alin.l şi art.2671 din Codul penal.

15) Lucrare nr. 10114/1563/2004 – sesizare formulată de Todea Anca Claudia.
Similar celor de mai sus.
Suplimentar, persoana vătămată a arătat că, după intrarea în imobil a jandarmilor, aceştia au cerut tuturor celor prezenţi să se culce la pământ; întrucât nu a putut reacţiona suficient de repede la această solicitare imperativă, a fost agresionată de către jandarmi, producându-i-se leziuni.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi magistraţi, indicaţi şi mai sus, pentru infracţiunile prevăzute de art.246, art.247, art.250, art.266 alin.l şi art.2671 din Codul penal.

16) Lucrare nr. 10116/1565/2004 – sesizare formulată de Tănasă Tatieana.
Similar celor de mai sus, fără a se invoca agresionarea fizică.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.247, art.250, art.266 alin.l şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

II) Imobilul din Bucureşti, str. Veseliei nr. 64, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Delcea Marian, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-au înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un număr de 12 sesizări similare, formulate de persoanele care au fost prezente în imobil la momentul descinderii, ori s-au aflat pe stradă în apropierea acestuia.

Similar, lucrările au fost iniţial cartate ca petiţii şi ulterior conexate sub numărul de mai sus.
Aceste sesizări sunt vizibil similare celor de la pct.1, fiind evidentă redactarea lor organizată, respectiv de către aceleaşi persoane şi aproximativ la acelaşi moment; pentru aceste motive, în continuare se vor expune numai elementele de specificitate.

Astfel:
1) Lucrare nr. 10048/1497/2004 – sesizare formulată de Căpâlnean Octavia Maria.
Aceasta a relatat aspecte similare celorlalte sesizări, referitor la pătrunderea în forţă în imobil, restricţionarea deplasărilor în interiorul acestuia pe perioada efectuării percheziţiei, interzicerea luării de contact cu exteriorul prin strângerea tuturor telefoanelor mobile din casă, ridicarea de bunuri, conducerea la parchet în vederea audierii, etc.
Suplimentar, invocă faptul că, pe întreaga perioadă de derulare a acestor evenimente, toate persoanele aflate în imobil au solicitat în mod repetat să li se aducă la cunoştinţă faptele ilicite care justifică această acţiune, şi să li se permită contactarea unui avocat; de asemeni, a arătat că a fost agresionată de către procuror, urmare exprimării de proteste faţă de modul de intrare în imobil.
Sesizarea a fost formulată împotriva procurorilor Delcea Marian, Chaborsky Anton Grigore şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.1 şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

2) Lucrare nr. 10058/1507/2004 – sesizare formulată de Ion Mădălina Corina.
Similar celor de mai sus, fără a se invoca exercitarea de violenţe de către procuror.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 193, art. 196, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

3) Lucrare nr. 10060/1509/2004 – sesizare formulată de Korner Eva Carmen.
Similar celor de mai sus; suplimentar, invocă faptul că, după intrarea jandarmilor în imobil, a fost bruscată de unul dintre aceştia.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi magistraţi, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art. 196, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

4) Lucrare nr. 10068/1517/2004 – sesizare formulată de Lucachi Amalia.
Similar celor de mai sus, fără a se invoca agresiunea fizică.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art. 196, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

5) Lucrare nr. 10078/1527/2004 – sesizare formulată de Neagu Adriana.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

6) Lucrare nr. 10080/1529/2004 – sesizare formulată de Obreja Valeria Laura.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.250, art.266 şi art.2671 din Codul penal.

7) Lucrare nr. 10090/1539/2004 – sesizare formulată de Popa Gabriela.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

8) Lucrare nr. 10104/1553/2004 – sesizare formulată de Stanciu Daniel.
Similar celor de mai sus, suplimentar fiind invocat faptul că ridicarea unui bun personal de valoare (computer palm), nu a fost deloc consemnată în procesul verbal.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.208 – 209, art.246, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.1 şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

9) Lucrare nr. 10110/1559/2004 – sesizare formulată de Stoenescu Catrinel.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

10) Lucrare nr. 10112/1561/2004 – sesizare formulată de Țuţu Florin Mihăiță.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art. 196, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

11) Lucrare nr. 10092/1541/2004 – sesizare formulată de Pelin Beatrice Camelia.
Aceasta arată că la data respectivă se afla pe stradă, într-un autoturism parcat în dreptul imobilului în care se efectua percheziţia, cu intenţia de a fotografia incidentul.
În acest context, a fost interpelată de către jandarmi, condusă în imobil, unde i-a fost efectuată o percheziţie corporală, i s-au ridicat bunuri personale şi a fost condusă la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii.
Persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări împotriva procurorilor Delcea Marian, Chaborsky Grigore Anton şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art.211, art.246, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

12) Lucrare nr. 10118/1567/2004 – sesizare formulată de persoana vătămată Tănase Constantin.
Similar celor de la pct. 11.
Sesizarea a fost formulată împotriva lui Delcea Marian, Chaborsky Grigore Adrian şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art.211, art.246, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

III).Imobilul din Bucureşti, str. Sergent Turturică nr. 123, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Ionescu Alexandru, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost înregistrate un număr de 4 sesizări, formulate de persoane care au fost prezente în imobil la momentul descinderii, persoanele vătămate au contestat motivul pentru care au fost ridicate bunuri cu caracter strict personal (agende, jurnale, etc), fără însă a susţine că ar fi fost luate fără titlu.

Astfel:
1) Lucrare nr. 10034/1483/2004 – sesizare formulată de Avădănii Mirela.
Aceasta a relatat aspecte similare celorlalte sesizări (pătrunderea în forţă în imobil, restricţionarea deplasărilor în interiorul acestuia pe perioada efectuării percheziţiei, interzicerea luării de contact cu exteriorul prin strângerea tuturor telefoanelor mobile din casă, ridicarea de bunuri, conducerea la parchet în vederea audierii, etc).
Sesizarea a fost formulată împotriva procurorilor Ionescu Alexandru, Chaborsky Anton Grigore şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.246, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.l şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

2) Lucrare nr. 10052/1501/2004 – sesizare formulată de Doldor Oana Roxana.
Similar celor de mai sus; suplimentar, a arătat că, pe parcursul desfăşurării percheziţiei, la imobilul respectiv s-a prezentat un avocat, care a fost în final lăsat să asiste după ce i-a fost ridicat telefonul mobil.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.246, art.247, art.261 şi art.266 alin.l şi 3 din Codul penal.

3) Lucrare nr. 10056/1505/2004 – sesizare formulată de Hoşcevaia Violeta.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.l şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

4) Lucrare nr. 1543/C/1911/2004 – sesizare formulată de Amarandei Liliana.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.246, art.247, art.266 alin.l şi 3 şi art.2671 din Codul penal.

IV).Imobilul din Bucureşti, str. Peleaga nr. 18, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Chiriţă Virginia, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o singură sesizare (lucrare nr. 10098/1547/2004), conexată cu celelalte sub numărul de mai sus.

Pe această cale, persoana vătămată Radu Iuliana a învederat aspecte similare (pătrunderea în forţă în imobil, ridicarea de bunuri cu caracter personal, interzicerea contactării altor persoane din exterior, etc).
În plus, a arătat că, la un moment dat a fost bruscată de către jandarmi, şi că i s-au produs leziuni pentru care însă nu posedă acte medicale.

A solicitat efectuarea de cercetări atât împotriva procurorului care a condus echipa ce a efectuat percheziţia (Chiriţă Virginia), cât şi a procurorilor care au coordonat acţiunea, Chaborsky Grigore Anton şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art. 196, art.246, art.247, art.266 alin.l şi art.2671 din Codul penal.

V) Imobilul din Bucureşti, str. Teliţa nr. 21, bl. 122B, ap. 55, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Şerbănoiu Eusebiu, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-au înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un număr de 2 sesizări, similare, conexate cu celelalte sub numărul de mai sus.

1) Lucrare nr. 10096/1545/2004 – sesizare formulată de Pănescu Ana Maria.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva procurorilor Şerbănoiu Eusebiu, Chaborsky Grigore Anton şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.196, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.
2) Lucrare nr. 10108/1557/2004 – sesizare formulată de Sima Elena.
Similar celor de mai sus.
Sesizarea a fost formulată împotriva aceloraşi persoane, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.246, art.247, art.250, art.261, art.266 alin.l şi art.2671 din Codul penal.

VI) Imobilul din Bucureşti, str. Veseliei nr. 49B, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Gherman Marian, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o singură sesizare (lucrare nr. 10064/1513/2004), conexată cu celelalte sub numărul de mai sus.

Pe această cale, persoana vătămată Lazăr Mariana Cipriana a învederat aspecte similare (pătrunderea în forţă în imobil, ridicarea de bunuri cu caracter personal, interzicerea contactării altor persoane din exterior, etc).

A solicitat efectuarea de cercetări atât împotriva procurorului care a condus echipa ce a efectuat percheziţia (Gherman Marian), cât şi a procurorilor care au coordonat acţiunea, Chaborsky Grigore Anton şi Bălan George, pentru infracţiunile prevăzute de art.193, art.246, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

VII). Imobilului din Bucureşti, str. Muşat Constantin nr. 1, bl. 16, ap.3, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Bratu Virgil, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o singură sesizare (lucrare nr. 10070/1519/2004), conexată cu celelalte sub numărul de mai sus.

Pe această cale, persoana vătămată Monete Marius a arătat faptul că la data de 18.03.2004, în timp ce se afla pe strada Muşat Constantin, a observat mai multe autovehicule ale jandarmeriei, înţelegând că în zonă se desfăşoară se desfăşoară o acţiune de amploare. Constatându-i-se prezenţa în zonă, a fost interpelat de membrii echipei care efectua percheziţia, ocazie cu care i s-a solicitat să se legitimeze şi i s-a efectuat un control al autoturismului cu care venise.

În aceste condiţii, a fost condus la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea audierii, şi i s-au ridicat bunuri cu caracter personal.

Persoana vătămată consideră că interpelarea sa, din locul public în care se afla, ridicarea de bunuri şi audierea au fost abuzive şi nejustificate; nu rezultă motivul pentru care Monete Marius se afla în zonă şi părea interesat de evenimente, dar, în redactare şi conţinut, sesizarea sa este similară celorlalte, fiind întocmită în mod evident în aceleaşi condiţii.

Persoana vătămată Monete Marius a solicitat efectuarea de cercetări împotriva membrilor echipei care au efectuat percheziţia şi a procurorilor care au coordonat acţiunea, pentru infracţiunile prevăzute de art.211, art.246, art.250, art.261 şi art.266 alin.1 şi 3 din Codul penal.

VIII) Imobilul din Bucureşti, str. Bonea Constantin nr. 26, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Vlad Mihai, inspector principal în cadrul I.G.P.R. – Direcţia cercetări penale (delegat pentru această activitate la data de 17.03.2004).
În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la data de 19.05.2004 s-a înregistrat ia Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o singură sesizare (lucrare nr. 10084/1533/2004), conexată cu celelalte sub numărul de mai sus.

Pe această cale, persoana vătămată Obreja Mihaela a învederat aspecte similare (pătrunderea în forţă în imobil, ridicarea de bunuri cu caracter personal, interzicerea contactării altor persoane din exterior, etc).

A solicitat efectuarea de cercetări atât împotriva membrilor echipei care a efectuat percheziţia, cât şi împotriva procurorilor care au coordonat acţiunea, pentru infracţiunile prevăzute de art. 193, art.246, art.247, art.250, art.266 alin.1 şi art.2671 din Codul penal.

IX) Imobilul din Bucureşti, Calea Plevnei nr. 50, sector 5.
Percheziţia a fost efectuată la data de 18.03.2004, de către echipa condusă de Dumitraş Ilie, comisar în cadrul I.G.P.R – Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog (delegaţie din data de 17.03.2004).

În legătură cu modul de efectuare a acestei activităţi, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au înregistrat 2 sesizări (lucrările nr.l 193/C/1361/2004 şi nr.10106/1555/2004), ambele formulate de aceeaşi persoană şi prin care s-au sesizat aceleaşi aspecte; lucrările au fost conexate cu celelalte sub numărul de mai sus.

Pe această cale, persoana vătămată Szanto Raul a solicitat efectuarea de cercetări împotriva membrilor echipei care a efectuat percheziţia, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.246, art.247 şi art.266 alin.1 din Codul penal.
Ordonanța nr. 615/P/2004  mai menționează că în afară de aceste sesizări formulate de persoanele fizice, pe calea unui memoriu înregistrat la data de 28.10.2004, reprezentanţii M.I.S.A, au reiterat susţinerile anterioare, în sensul că ancheta este abuzivă, tendenţioasă şi discriminatorie, iar prezentarea denaturată a faptelor în mass-media afectează în mod grav imaginea publică a mişcării; sub alt aspect, s-a solicitat verificarea situaţiei juridice a bunurilor ridicate la percheziţii, şi restituirea lor imediată.

Referindu-se la întreaga masă a bunurilor (diferite obiecte, valori şi înscrisuri), ridicate la percheziţii, Ordonanța nr. 615/P/2004  arată că sesizările privesc mai multe aspecte: luarea fără drept, omisiunea inventarierii, omisiunea consemnării în procesele verbale, şi, mai ales, refuzul ulterior de a le restitui și că în condiţiile concrete în care percheziţiile au fost efectuate (imobile cu multe încăperi, multe persoane identificate în interiorul acestora, etc), inventarierea amănunţită nu ar fi fost posibilă; soluţia adoptată în toate cazurile, de introducere în cutii care au fost sigilate, urmate de desigilare şi inventariere treptată, în absența petenților, fiind considerată corectă.
În mod repetat, persoanele vătămate au solicitat restituirea bunurilor despre care apreciază că nu pot constitui mijloace materiale de probă; aceste cereri, întemeiate pe prevederile codului de procedură penală, au fost succesiv respinse la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi ulterior de către instanţa de judecată.

Examinând actele care fac dovada traseului urmat de aceste bunuri, Ordonanța nr. 615/P/2004 constată că luarea lor nu a fost ilegală, şi, mai ales, nu s-a urmărit imposedarea pe nedrept; în consecinţă, nu se poate reţine ca fiind comise infracţiunile de furt, prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal, sau tâlhărie, prevăzută de art.211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestora. Pe de altă parte, ridicarea de bunuri şi refuzul de a restitui unele dintre ele, nu constituie act abuziv al magistraţilor, întrucât acestea sunt necesare anchetelor în curs de derulare; aprecierea persoanelor vătămate în sensul contrar, că nu pot constitui mijloace materiale de probă nu prezintă relevanţă juridică, atâta vreme cât cercetările nu au fost finalizate; în legătură cu aceste aspecte nu s-au constatat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu. În Ordonanța nr. 615/P/2004 se arată că nu au rezultat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu la participarea procurorilor şi a lucrătorilor de poliţie la efectuarea percheziţiilor domiciliare, coordonarea acestei activităţi la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sau emiterea de autorizaţii de către instanţă; trebuie avut în vedere că întreaga acţiune s-a grefat pe un complex de date, din care, la momentul respectiv, rezulta comiterea de infracţiuni grave, în cadru organizat, fapte cu privire la care în alt mod probatoriile nu se puteau administra neviciat.

Ordonanța nr. 615/P/2004  mai arată că toţi cei care au invocat exercitarea de violenţe fizice s-au referit la membrii grupelor de jandarmi; aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte violenţa de limbaj și că este de precizat faptul că majoritatea persoanelor vătămate care s-au referit la acest aspect au arătat că, după o perioadă de timp, au purtat discuţii cu jandarmii care le asigurau paza, aceştia afirmând că se aşteptau la opoziţie, distrugere de probe, sau violenţă; în acest context, apărând drept explicabil motivul pentru care, pe baza datelor deţinute, organele de anchetă au optat pentru o acţiune sincronizată şi în condiţii de maximă conspirare, mai ales în scopul depistării în flagrant a unor infracţiuni.

Procurorul care a emis Ordonanța nr. 615/P/2004 considera că, prin prisma condiţiilor concrete ale anchetei (aflate pe atunci în fază incipientă de administrare de probatorii, dar prin care se impunea şi se urmărea verificarea unor date privind mai multe fapte ilicite grave), nu se poate aprecia că în cauză s-a comis un exces de forţă din partea magistraţilor care au participat efectiv, şi cu atât mai puţin în ceea ce priveşte coordonarea acţiunii și dispune neînceperea urmăririi penale în cauză cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art.246 din Codul penal, şi purtare abuzivă, prevăzută de art.250 din Codul penal, întrucât faptele sesizate ca fiind comise de magistraţi ori poliţişti nu există în materialitatea lor.

El arată că toate percheziţiile au fost efectuate în prezenţa martorilor asistenţi şi a unuia sau a mai multora dintre cei identificaţi în imobil; procesele verbale întocmite cu aceste ocazii au fost semnate fără obiecţiuni, iar unde acestea au fost formulate s-a procedat la consemnarea lor expresă; într-unul dintre cazuri la o parte din activitate a asistat şi un avocat, iar în multe dintre situaţii înscrisurile au fost semnate de mai multe persoane dintre cele aflate în imobil, nu numai de cel desemnat să asiste la efectuarea percheziţiilor.

Desigur că procurorul respectiv nu a procedat la audierea vreunui martor asistent, situație în care ar fi aflat că martorii asistenți nu sunt aleși aleator și neutri, ci sunt studenți care au fost contactați de reprezentanți ai Parchetului anterior descinderilor. Aceasta rezultă din declarația unor martori asistenți audiați în faza de judecată a unuia din dosarele împotriva lui Gregorian Bivolaru, care se judecă în prezent la Tribunalul Sibiu, Dosarul Penal 405/85/2005, filele 1058-1060 (anexate).

Sub alt aspect, pe calea aceloraşi sesizări, persoanele vătămate au solicitat efectuarea de cercetări şi cu privire la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

În legătură cu aceasta, s-a susţinut că activitatea organelor de urmărire penală, prin impactul mediatic intens, mai ales cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare, constituie o denaturare şi o denigrare publică a valorilor spirituale de sorginte orientală, precum şi a practicilor şi a imaginii practicanţilor yoga. Prin aceasta, petenții consideră că s-a procedat discriminatoriu, şi că de fapt, s-a urmărit şi se urmăreşte dezintegrarea mişcării.

Ordonanța nr. 615/P/2004 însa arată că aceste susţineri nu sunt fondate, din următoarele motive. În primul rând, în actualul context legislativ, urmărirea penală a unei persoane juridice nu este legalmente posibilă, dreptul român statuând că numai persoana fizică, individul, poate constitui subiect activ al unei infracţiuni, arătând că în speţă nu au fost şi nu sunt efectuate cercetări împotriva M.I.S.A, ca persoană juridică de drept privat, ci împotriva persoanelor fizice despre care există date, probe ori indicii temeinice că au comis infracţiuni, profitând de doctrina spirituală „karma yoga”, de structura organizatorică a mişcării, şi/sau de ascendentul moral ori poziţia de autoritate în raport de alţi membri sau simpatizanţi. S-a considerat deci că nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, pentru vreunul din criteriile prevăzute de textul de incriminare (naţionalitate, idei religioase, etc), motiv pentru care dispune neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există.

De asemeni, în sarcina lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor procurori Ordonanța nr. 615/P/2004 consideră că nu se poate reţine comiterea infracţiunilor de ameninţare, şantaj, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, şi/sau cercetare abuzivă (constând în consemnarea nereală a unor declaraţii, constrângere morală la audieri etc), întrucât, persoanele vătămate au fost de acord să dea declaraţii, nu au formulat obiecţiuni la semnarea acestora, şi, mai ales, cu ocazia audierilor din data de 18 – 19.03.2005, nu au recunoscut comiterea de infracţiuni şi nu au oferit informaţii semnificative sau date incriminatorii despre alte persoane. În aceste condiţii, se arată că invocarea constrângerii nu se susţine, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză şi cu privire la aceste infracţiuni, întrucât faptele sesizate nu există.

De asemenea, se arată că nu s-ar fi dovedit că s-ar fi comis infracţiunea de tortură, prevăzută de art.2671 din Codul penal; conform sesizărilor, aceasta ar consta în reţinerea persoanelor vătămate în imobilele percheziţionate, sub pază armată, restricţionarea deplasării lor şi interzicerea comunicării cu exteriorul, acţiuni urmate de conducerea la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii.

Deşi cazuistica în materie este practic inexistentă, Ordonanța nr. 615/P/2004  arată că în doctrină s-a statuat că gradul de suferinţă fizică sau psihică produs subiectului pasiv, trebuie să fie peste nivelul unei agresiuni obişnuite; nu este suficientă simpla susţinere a unei persoane că i s-a cauzat o atare suferinţă, ci trebuie dovedit că mijloacele folosite, în mod obiectiv sunt de natură să producă aceste consecinţe.

Or, în speţă, cu excepţia unor violenţe fizice sesizate ca atare, persoanele vătămate au acuzat exclusiv temere şi stări accentuate de stres; consider însă că acestea nu se circumscriu cerinţei legale pentru a constitui infracţiunea prevăzută de art.2671 din Codul penal, motiv pentru care dispune neînceperea urmăririi penale şi cu privire la acesta infracţiune, reţinând că fapta sesizată nu există.

Sub alt aspect, nu se pot considera că există o serie de infracţiuni care nu corespund situaţiei de fapt descrise, astfel: art.248 din Codul penal (nefiind lezat în nici un fel interesul public sau activitatea unei unităţi dintre cele prevăzute de art.145din Codul penal), art.2481 din Codul penal, art.249 din Codul penal (reţinându-se că nu există încălcare a atribuţiilor de serviciu, indiferent de forma de vinovăţie), art.264 din Codul penal (deoarece, prin respingerea cererilor sau plângerilor formulate în cauză, s-a tins la derularea neviciată a anchetei, neconstituind acte de ajutor dat unui infractor), art.289 din Codul penal (faptă sesizată de Dumitru Mădălina, ca fiind comisă de Bălan George, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constând în expunerea unei situaţii de fapt pe care partea o consideră nereală).

De asemenea, Ordonanța nr. 615/P/2004  arată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.196 din Codul penal (constând în efectuarea de înregistrări video, din care s-au difuzat selecţiuni în mass-media) pe considerentul că înregistrarea s-a impus pentru o prezervare a imaginilor de ansamblu, cu atât mai mult cu cât mulţimea de detalii era dificil de consemnat într-un proces verbal complet iar procurorii desemnaţi să efectueze urmărirea penală nu au avut posibilitatea practică de a participa personal la acţiunile din toate locaţiile; în acest context, prin prisma interesului pentru anchetă, acordul persoanelor vătămate nu era necesar.

Despre selecţiunile de imagini care au fost furnizate către mass-media în timp real, fără nici un fel de protejare a persoanelor filmate, Ordonanța nr. 615/P/2004 arată că se circumscriu dreptului pe care îl are opinia publică de a fi informată, cu privire la subiectele de interes, iar informaţiile nu ar constitui secrete de serviciu, divulgate fără drept.
Pentru aceste motive, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, cu privire la această infracţiune. 
De asemenea s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la faptele sesizate de toate persoanele vătămate ca fiind comise de către jandarmi, şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

2. Plângerea formulată de petiţionarii mai sus-nominalizaţi împotriva ordonanţei nr. 615/P/2004 a fost respinsă prin Rezoluţia nr.11205/256/N/2005 din 14 iulie 2005 a procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu motivarea că din actele şi lucrările cauzei rezultă că aspectele sesizate fie nu au caracter infracţional (lipsind unul din elementele constitutive ale infracţiunii), fie nu există, motiv pentru care s-a apreciat că soluţia dispusă în cauză este legală şi temeinică, în raport de actele premergătoare efectuate, şi faţă de care petiţionarii nu au precizat aspecte noi în prezenta plângere.

Soluţionarea plângerilor de către Instanţele Judecătoreşti

1. Curtea de Apel București
La data de 2 august 2005, s-a înregistrat sub nr.2646/2005 la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, plângerea formulată de petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Cojocaru Nicoleta Roxana, Frânculeasa Elena Simona, Lupescu lulia, Mândru Rose Marie, Motocel Liliana, Opreapopa Simona, Petre Rodica, Popa Alida Alice, Sorescu Aurelia Cristiana, Todea Anca Claudia, Tănasă Tatieana, Ion Mădălina Corina, Korner Eva Carmen, Obreja Valeria Laura, Pelin Beatrice Camelia, Popa Gabriela, Stanciu Daniel, Stoenescu Catrinel, Țuțu Florin Mihăiță. Avădănii Mirela, Doldor Oana Roxana, Enăchescu (Hoscevaia) Violeta, Radu Iuliana, Pănescu Ana Maria, Sima Elena, Lazăr Mariana Cipriana, Căpâlnean Octavia Maria, Tănase Constantin, Ardelean Angela, Minac Maria Magdalena, Sălăgean George Călin, Neagu Adriana, Amarandei Liliana, Monete Marius, Obreja Mihaela, Szanto Ştefan Raul şi Lucachi Amalia împotriva ordonanţei nr.615/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu ocazia dezbaterilor în acea cauză penală s-a reţinut că excepţia invocată de reprezentantul parchetului la termenul din 26 septembrie 2005, a fost întemeiată și în conformitate cu art.29 lit.f Cod procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiuni săvârşite de judecători şi magistraţi asistenţi de la Înalta Curte, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii DNA.

În raport de aceste dispoziţii şi de prevederile art.2781 alin.1 Cod procedură penală, competenţa pentru a soluţiona plângerea de faţă revenea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atâta timp cât obiectul procesului îl reprezintă nelegalitatea soluţiei adoptate de procurorii de la parchetul de pe lângă această instanţă în dosarul nr.615/P/2004 şi în consecinţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşa fiind, prin sentinţa penală nr.117 din 26 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei ce are ca obiect plângerea formulată de petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Cojocaru Nicoleta Roxana, Frânculeasa Elena Simona, Lupescu lulia, Mândru Rose Marie, Motocel Liliana, Opreapopa Simona, Petre Rodica, Popa Alida Alice, Sorescu Aurelia Cristiana, Todea Anca Claudia, Tănasă Tatieana, Ion Mădălina Corina, Korner Eva Carmen, Obreja Valeria Laura, Pelin Beatrice Camelia, Popa Gabriela, Stanciu Daniel, Stoenescu Catrinel, Țuțu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Doldor Oana Roxana, Enăchescu (Hoscevaia) Violeta, Radu Iuliana, Pănescu Ana Maria, Sima Elena, Lazăr Mariana Cipriana, Căpâlnean Octavia Maria, Tănase Constantin, Ardelean Angela, Minac Maria Magdalena, Sălăgean George Călin, Neagu Adriana, Amarandei Liliana, Monete Marius, Obreja Mihaela, Szanto Ştefan Raul şi Lucachi Amalia împotriva ordonanţei nr.615/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 
2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală
Plângerea formulată de petiţionarii mai înainte indicaţi, formulată împotriva ordonanţei nr.615/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul dispoziţiilor art.2781 Cod procedură penală, urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de la Curtea de Apel Bucureşti a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală la data de 14.11.2005.

În esenţă, în plângerea pronunţată, petiţionarii susţin că:
– motivarea ordonanţei procurorului se bazează pe prezumţii şi aprecieri personale;
-  niciunul dintre aceştia nu a fost ascultat pentru lămurirea unor aspecte;
-  nu a fost audiat nici un martor;
-  le-a fost încălcat dreptul la imagine prin prezentarea unor înregistrări video către public şi mass-media;
– le-au fost încălcate drepturile procesuale atât pe parcursul efectuării percheziţiilor şi al audierilor ce au avut loc ulterior;
-  au fost ridicate bunuri personale în mod abuziv, practică ce caracterizează şi inventarierea lor şi în consecinţă solicită admiterea acesteia în baza art.2781 alin.8 lit.b C.proCod penal, şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale a tuturor făptuitorilor intimaţi nominalizaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor imputate în sarcina fiecăruia.

La termenul de judecată din 26 februarie 2007, petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Mândru Rose Marie, Ion Mădălina Corina, Stanciu Daniel, Țuțu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Tănase Constantin şi Căpâlnean Octavia Maria au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2781 alin.4, 6 şi 7 Cod procedură penală, precum şi a dispoziţiilor ar.16 C,.proCod penal., apreciind că aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor art.16 din Constituţia României (egalitatea în drepturi), art.21 (liberul acces la justiţie), art.20 alin.2 (care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului) şi art.53 din Constituţia României (restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi), respectiv, art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut, în esenţă că, textele de lege criticare nu permit celui care a formulat plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată:
-  să administreze proba cu martori, soluţionarea plângerii urmând a se face doar pe baza actelor dosarului şi a eventualelor înscrisuri noi prezentate;
-  să îşi valorifice dreptul de a solicita despăgubiri civile, precum şi dreptul de a solicita tragerea la răspundere civilă a părţilor responsabile civilmente, câtă vreme în astfel de cauze, nu se citează, potrivit art.2781alin.4 Cod procedură penală decât persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi persoana care a făcut plângerea, încălcându-se astfel dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrate de normele constituţionale şi de CEDO.

Faţă de cele menţionate s-a dispus în conformitate cu dispoziţiile art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocată de petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Mândru Rose Marie, Ion Mădălina Corina, Stanciu Daniel, Țuțu Florin Mihăiță, Avădănii Mirela, Tănase Constantin şi Căpâlnean Octavia Maria, privind dispoziţiile art.278 alin.4, 6 şi 7 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art.16 din Codul de procedură penală.

În baza art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, s-a dispus suspendarea judecării cauzei – privind plângerea formulată de petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Cojocaru Nicoleta Roxana, Frânculeasa Elena Simona, Lupescu lulia, Mândru Rose Marie, Motocel Liliana, Opreapopa Simona, Petre Rodica, Popa Alida Alice, Sorescu Aurelia Cristiana, Todea Anca Claudia, Tănasă Tatieana, Ion Mădălina Corina, Korner Eva Carmen, Obreja Valeria Laura, Pelin Beatrice Camelia, Popa Gabriela, Stanciu Daniel, Stoenescu Catrinel, Țuțu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Doldor Oana Roxana, Enăchescu (Hoscevaia) Violeta, Radu Iuliana, Pănescu Ana Maria, Sima Elena, Lazăr Mariana Cipriana, Căpâlnean Octavia Maria, Tănase Constantin, Ardelean Angela, Minac Maria Magdalena, Sălăgean George Călin, Neagu Adriana, Amarandei Liliana, Monete Marius, Obreja Mihaela, Szantao Raul şi Lucachi Amalia împotriva ordonanţei nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, – până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi trimite dosarul la Curtea Constituţională.

3. Curtea Constituțională a României
Examinând excepţia de neconstituţionalitate mai sus-descrisă, Curtea Constituţională a statuat că limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, realizată prin dispoziţiile art.2781 alin.7 C. proc. pen., este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate, sub aspectul legalităţii acesteia.

Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei sau a rezoluţiei de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispus cu respectarea dispoziţiilor legale.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art.2781 alin.7 C.proCod penal, nu încalcă prevederile constituţionale şi dispoziţiile internaţionale invocate în motivarea excepţiei, legiuitorul reglementând instituţia plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ca un răspuns la necesitatea garantării unei exercitări neîngrădite a dreptului de acces liber la justiţie al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art.2781 alin.4 şi alin.6 C.proCod penal, (care prevăd persoanele care se citează la soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată) ori ale art. 16 din acelaşi cod (privind introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente) nu încalcă prevederile constituţionale invocate, ele reprezentând o garanţie a realizării dreptului de acces liber la justiţie.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, precum şi a unor reguli privitoare la persoanele care se citează în astfel de cauze, respectiv persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penal, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi persoana care a făcut plângere, ori regula conform căreia singurele probe admise sunt înscrisuri noi, este realizată de legiuitor în exercitare competenţei sale constituţionale. Astfel, potrivit art. 126 alin.2 din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor neinteresaţi, de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege.

– Curtea constată că dispoziţiile art.2781 alin.7 C.proCod penal au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză şi cu motivări similare. Astfel, de exemplu, prin decizia nr.54 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 21 februarie 2006, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate pentru considerentele acolo arătate.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei menţionate mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Aşa fiind, prin decizia nr. 580 din 7 iunie 2007, pronunţată în dosarul nr.477/D/2007 a Curţii Constituţionale s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.16 şi art.2781 alin.4, 6 şi 7 Cod procedură penală, excepţie ridicată de Butum Ioana Mihaela, Mândru Rose Marie, Ion Mădălina Corina, Stanciu Daniel, Țuțu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Tănase Constantin şi Căpâlnean Octavia Maria în dosarul nr.22345/1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală
Dosarul nr.22345/1/2005 a revenit astfel la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală. Verificând Ordonanţa nr.615/P/2004 din 16 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a înscrisurilor depuse la această instanţă, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală prin Sentința nr. 282/18 februarie 2008 constată că plângerea formulată de petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Cojocaru Nicoleta Roxana, Frânculeasa Elena Simona, Lupescu lulia, Mândru Rose Marie, Motocel Liliana, Opreapopa Simona, Petre Rodica, Popa Alida Alice, Sorescu Aurelia Cristiana, Todea Anca Claudia, Tănasă Tatieana, Ion Mădălina Corina, Korner Eva Carmen, Obreja Valeria Laura, Pelin Beatrice Camelia, Popa Gabriela, Stanciu Daniel, Stoenescu Catrinel, Țuțu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Doldor Oana Roxana, Enăchescu (Hoscevaia) Violeta, Radu Iuliana, Pănescu Ana Maria, Sima Elena, Lazăr Mariana Cipriana, Căpâlnean Octavia Maria, Tănase Constantin, Ardelean Angela, Minac Maria Magdalena, Sălăgean George Călin, Neagu Adriana, Amarandei Liliana, Monete Marius, Obreja Mihaela, Szantao Raul şi Lucachi Amalia este nefondată și o respinge pentru considerentele arătate în Ordonanţa nr.615/P/2004,  în temeiul dispoziţiilor art.2781 alin.8 lit.a C.proCod penal, cu urmarea menţinerii soluţiei din ordonanţa atacată.

Singura motivare care excede motivarea ordonanţei nr.615/P/2004, conținită în Sentința nr.282/18 februarie 2008, din Dosarul nr. 22345/1/2005,  este următoarea
Cu titlu de premisă în demersul propriu analitic instanța reţine că totalitatea plângerilor petenților se circumscriu actelor de urmărire penală desfăşurate în dosarul nr.720/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti finalizat prin rechizitoriul scris din data de 13 august 2004.
5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, petenţii AMARANDEI LILIANA, AVĂDANEI MIRELA, BUTUM IOANA MIHAELA, COJOCARU NICOLETA ROXANA, DOLDOR OANA ROXANA, ENĂCHESCU (HOŞCEVAIA) VIOLETA, FRÎNCULEASA ELENA SIMONA, LAZĂR MARIANA CIPRIANA, LUCACHI AMALIA, LUPESCU IULIA, MÂNDRU ROSE MARIE, MONETE MARIUS, MOTOCEL LILIANA, OBREJA VALERIA LAURA, OPREA POPA SIMONA, PĂNESCU ANA MARIA, PELIN BEATRICE CAMELIA, PETRE RODICA, POPA GABRIELA, RADU IULIANA, SIMA ELENA, STANCIU DANIEL, STOENESCU CATRINEL, SZANTO ŞTEFAN RAUL, TĂNASA TATIEANA, TĂNASE CONSTANTIN şi ŢUŢU FLORIN MIHĂIŢĂ declară recurs, considerând-o netemeinică şi nelegală, invocând următoarele motive

1. Instanţa de fond a încălcat atât scopul, cât şi regulile de bază ale procesului penal, respingând plângerea subsemnaţilor şi menţinând soluţia de N.U.P. a Parchetului.

 a) Încălcarea scopului procesului penal, în sensul că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut că Parchetul NU A CONSTATAT ÎN MOD COMPLET faptele care constituie infracţiuni.

Deşi Rezoluţia de N.U.P. atacată de petenţi nu ilustrează tabloul complet al infracţiunilor nici cu privire la subiect, nici cu privire la modalitatea de săvârşire a faptelor, nici cu privire la latura subiectivă, instanţa în mod nelegal a menţinut soluţia dată în cauză. Astfel, deşi petenţii au formulat plângeri penale pentru săvârşirea împotriva lor a mai multor infracţiuni cu ocazia percheziţiilor din data de 18 martie 2004, anchetatorii nu au stabilit exact nici cine au săvârşit faptele, nici în ce modalitate le-au săvârşit.

Această atitudine a reprezentanţilor Parchetului de a-şi încălca obligaţia de a lămuri faptele reclamate sub toate aspectele lor, în loc să fie sancţionată de către instanţa de fond, care este cea care poate verifica modul în care s-a desfăşurat ancheta, este „rezolvată” prin abandonarea încă o dată a cazului. Nu există nici o prevedere legală care să permită ca în situaţia în care anchetatorii nu îşi fac datoria, nelămurind cauza sub toate aspectele ei, consecinţa juridică să fie înlăturarea existenţei faptei şi absolvirea de răspundere a făptuitorului. Practic instanţa a închis la rândul ei ochii atunci când numeroase fapte penale grave au fost săvârşite împotriva petenţilor.

De altfel, nimeni nu a putut nega existenţa faptelor, care sunt de domeniul evidenţei. Dar, deşi este evident că faptele există, cei obligaţi (şi anume procurorii anchetatori) să îi identifice pe cei vinovaţi şi să îi tragă la răspundere nu au făcut-o, iar cei obligaţi (şi anume instanţa de fond) să îi verifice pe procurorii anchetatori şi să ia măsuri în astfel de situaţii au închis la rândul lor ochii. 

De altfel, întregul eşafodaj al soluţiei Parchetului se bazează pe argumente de ordin justificativ ori nici măcar acest tip de scuză nu este plauzibil, deoarece faptele celor care au coordonat şi efectuat percheziţiile au un caracter evident intenţionat şi premeditat.

În condiţiile în care:
- mandatele de percheziţie menționau expres „date informatice, date referitoare la utilizatori, date referitoare la traficul informaţional”, adică  infracţiuni săvârşite prin sisteme informatice, şi
- urmărirea penală era începută in rem pentru infracţiuni economice,
cu toate acestea, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, George Bălan, a comunicat informaţii false Jandarmeriei expunând în adresă alte motive ale efectuării percheziţiei decât cele menţionate în mandatele de percheziţie emise cu o zi înainte şi deci cunoscute de către procuror.

De asemenea, argumentele motivării legate de justificarea descinderilor în forţă în locuinţele yoghinilor prin: „frica unei reacţii violente” din partea acestora, sunt în contradicţie cu materialul informativ operativ rezultat în urma celor peste 10 ani de supraveghere S.R.I., în  baza căruia autorităţile ştiau foarte bine că nu era posibilă o altfel de reacţie violentă.

 b) Încălcarea scopului procesului penal, în sensul neidentificării şi nepedepsirii oricărei persoane care a săvârşit o infracţiune, potrivit vinovăţiei sale.
Deşi instanţa reţine indirect că au existat multe din faptele descrise de petenţi, nu face demersul legal al trimiterii dosarului înapoi la Parchet pentru a fi identificate în mod concret persoanele care au săvârşit respectivele infracţiuni, ci dimpotrivă, justifică respectivele fapte ca fiind determinate de incapacitatea organelor de anchetă de a acţiona altfel faţă de condiţiile concrete şi de anvergura investigaţiei. De altfel, nici posibilitatea ca faptele sǎ fi fost sǎvârşite fără intenţie de către cei care au efectuat percheziţiile nu exclude răspunderea lor şi a coordonatorilor şi șefilor lor direcţi care au avizat respectivele încălcări ale legii, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

c) Încălcarea scopului procesului penal, în sensul că instanţa de fond nu a apărat ordinea de drept şi nu a apărat drepturile şi libertăţile petenţilor.
Instanţa de fond a ignorat prin Sentinţa recurată şi aspectul prejudiciului moral care a fost produs petenţilor şi a anulat şi orice posibilitate ca acesta să fie acoperit pe altă care, deoarece a menţinut temeiul reţinut de Parchet în Rezoluţia de N.U.P., şi anume art. 10 lit. a C.p.p., împiedicând în acest mod ca petenţii să-şi continue demersurile printr-o acţiune într-o instanţă civilă. Dacă absolvirea de orice vină a magistraţilor cercetaţi în prezenta cauză, obiectiv care a fost atins de către colegii lor, ar fi fost întemeiată pe art. 10 lit. b ind. 1 sau 10 lit. d din C.p.p., acest scop al procesului penal nu ar fi fost încălcat.

2. Soluţia instanţei de fond prin care ni s-a respins ca nefondată plângerea subsemnaţilor împotriva Rezoluţiei de N.U.P. încalcă în mod grav principiile procesului penal

 a) Instanţa de fond a încălcat principiul legalităţii şi oficialităţii procesului penal, în sensul că nu a respectat dispoziţiile Codului de procedură penală şi nu a dispus întoarcerea cauzei la Parchet pentru  continuarea cercetării de îndată ce a luat la cunoştinţă despre existenţa unor fapte penale cărora nu li s-au stabilit în mod clar autorii şi circumstanţele în care au fost săvârşită.

 b) Instanţa de fond a încălcat şi principiul aflării adevărului în cadrul procesului penal. Adevărul în cadrul unui proces penal reprezintă practic doar ceea ce poate fi dovedit, dar în situaţia în care cadrul administrării acestor dovezi este restrâns la zero, principiul aflării adevărului este încălcat în mod grosolan. Menţiunile din considerentele sentinţei date de instanţa de fond sunt de natură să arate nu doar că nu se cunoaşte adevărul, ci şi faptul că aflarea adevărului în acest caz nu a reprezentat o preocupare pentru nimeni.

 c) Instanţa de fond a încălcat totodată şi principiul rolului activ în cadrul procesului penal. Ea a rămas într-o pasivitate paralizantă în faţa soluţiei Parchetului şi nu a luat nici cele mai elementare măsuri pentru repararea situaţiei create de ancheta desfăşurată fără o minimă respectare a dispoziţiilor procedurale penale.

 d) Instanţa de fond a încălcat principiul garantării dreptului la apărare în sensul asigurării deplinei exercitări a drepturilor procesuale. Petenţilor li s-au respins în mod nelegal cererile formulate în faţa instanţei de fond care ar fi putut demonstra că plângerea lor este întemeiată, ceea ce le creează un profund sentiment de nesiguranţă socială. Instanţa a considerat inutile cererile formulate de petenţi, deşi aceste cereri aveau ca scop să demonstreze că practic în acest caz nu s-a făcut nici o anchetă şi că era imperios necesar ca dosarul să se întoarcă la Parchet pentru efectuarea cercetărilor legale care se impun. De altfel, dacă instanţa de fond considera că aceste probe nu trebuie administrate în faţa ei, atunci nu avea decât o singură opţiune legală, şi anume să dispună trimiterea cauzei înapoi la procuror pentru continuarea cercetărilor şi administrarea acestor probe solicitate de petenţi şi respinse de instanţă. De asemenea, şi interpretarea conţinutului art. 278 ind 1 din Codul de procedură penală în sensul inadmisibilităţii administrării ca probe a unor noi înscrisuri produse de instanţă este nelegală, deoarece acolo unde legea nu distinge, nici instanţa nu trebuie să o facă şi să restrângă drepturile petentului în mod discreţionar. În cadrul tezei a şaptea a art. 278 ind 1 din Codul de procedură penală, legiuitorul prevede că plângerea se soluţionează pe baza lucrărilor şi a materialelor din dosarul cauzei şi pe baza oricăror înscrisuri noi prezentate, nespecificând că acestea pot fi produse doar de către părţi. Prin urmare, instanţa de fond, în baza principiului rolului activ şi în baza cererilor formulate de către părţi era obligată să admită depunerea la dosarul cauzei a unor noi înscrisuri care erau utile, pertinente şi necesare cauzei.

Instanţa de recurs, respectiv Completul de 9 judecători al ÎNALTEI CURȚI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE, prin Decizia nr. 544 / 06 iulie 2009, din Dosarul nr.6872/1/2008, respinge Recursul, fără nici o altă motivare în afara celor preluate ad literam din Ordonanţa nr.615/P/2004.
      
Considerente cu privire la greșita aplicare și interpretare a legislației interne 
Ordonanţa 615/P/2004, prin care procurorul Elena Sandu a dispus neînceperea urmăririi penale pentru magistrații reclamați de către părțile vătămate este ilegala și netemeinica, încălcându-se în primul rând  art. 76 C.P.P., care prevede obligativitatea ascultării părților vătămate, neadministrându-se nici un fel de probe, bazându-se pe aspecte de ordin extrajudiciar cum ar fi punctul de vedere al colegilor cercetați sau al presei.

Se recunoaște de către procurorul ce soluționează plângerea ca motivația pentru care s-au solicitat și au fost aprobate perchezițiile a fost următoarea: ,,existând relativ puține date din  interior, modul de viață și activitatea concreta  din ashram-uri, nu putea fi integral stabilita fără intrarea efectiva în aceste imobile” (fila 10 din ordonanţa nr.615/P/2004 din 16 mai 2005). Ori potrivit prevederilor art.100 Cod proCod penal., percheziția se dispune atunci când persoana căreia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau înscris ce constituie mijloc de probă, tăgăduiește existența sau deținerea acestora și ori de cate ori exista indicii temeinice că efectuarea percheziției este necesara pentru descoperirea și strângerea probelor.

În împrejurările arătate mai sus, statul român recunoaște că dorea să controleze și să verifice aspecte strict legate de „modul de viață și activitatea concretă din ashram-uri” astfel devine evident că perchezițiile au fost efectuate din motive ce exced cadrului legal, situație în care soluțiile dispuse prin ordonanță sunt vădit neîntemeiate.

Examinând procedura de efectuare a perchezițiilor se constata că nu a fost efectuata în condițiile legii, fiind încălcate prevederile art.100 – 105 Cod proCod penal., art.107 – 110 Cod proCod penal.

Din această perspectivă soluția de neîncepere a urmăririi penale este fundamental greșită. Soluția denota necunoașterea legii de către procurorul ce a instrumentat plângerea noastră sau sfidarea acestor norme:

Percheziția:
Art. 100.

(1) Când persoana căreia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun înscris din cele arătate în art. 98 tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de cate ori exista indicii temeinice că efectuarea unei perchezitii este necesara pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.
(2) Percheziția poate fi domiciliara sau corporala.
(3) Percheziția domiciliara poate fi dispusa numai de judecător, prin încheiere motivată în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecații.
(…)
(6) Percheziția domiciliara nu poate fi dispusa inainte de inceperea urmaririi penale.

Procedura percheziției 
Art. 104.
(1) Organul judiciar care urmează a efectua Percheziția este obligat ca în prealabil sa se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege, sa prezinte autorizația data de judecător.
(2) Ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și Percheziția domiciliară se fac în prezența persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează Percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.
(3) Aceste operațiuni se efectuează de organul judiciar în prezenta unor martori asistenți.
(4) Când persoana la care se face Percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și Percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exercițiu.

Identificarea și păstrarea obiectelor 
Art. 107.
(1) Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asista, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.
(2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cat posibil laolaltă, după care se aplica sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrare fie celui la care se afla, fie unui custode.  (…)

Procesul-verbal de percheziție și de ridicare a obiectelor și înscrisurilor 
Art. 108.

(1) Despre efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri se întocmește proces-verbal.
(2) Procesul-verbal trebuie sa cuprindă, în afara de mențiunile prevăzute în art. 91, și următoarele mențiuni: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute.
(3) În procesul-verbal se face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și de acelea care au fost lăsate în păstrare.

(4) Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut Percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsa, celor cu care locuiește sau unui vecin și, daca este cazul, custodelui.

Măsuri privind obiectele ridicate

Art. 109.

(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod.
(2) Obiectele și înscrisurile ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează și se atașează la dosar.
(3) Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul.
(4)  Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătura cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
(5) Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, daca nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.

Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Art. 110. Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2 și dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică potrivit dispozițiilor acelui articol.

Motivarea procurorului privind modul de efectuare a perchezițiilor și ridicarea de obiecte și înscrisuri constă în următoarele (a se vedea fila 26):
,,În condițiile concrete în care perchezițiile au fost efectuate (imobile cu multe încăperi, multe persoane identificate în interiorul acestora, etc), inventarierea amănunțită nu ar fi fost posibilă; soluția adoptată în toate cazurile, de introducere în cutii care au fost sigilate, urmate de desigilare și inventariere treptată, este corectă.”

Această apreciere privită comparativ cu normele legale mai sus arătate, denota o sfidare grosolană a legii și o abordare discriminatorie a modului de punere în  practica a unor activități procedurale. Este unanim recunoscut în doctrina că atunci când magistratul face interpretări în afara normelor legale, adaugă la lege, depășește atribuțiile puterii judecătorești și trece în sfera puterii legislative.

Se mai apreciază de către procurorul ce a instrumentat cauza și se recunoaște că: ,,în mod repetat,  persoanele vătămate au solicitat restituirea bunurilor despre care apreciază că nu pot constitui mijloace materiale de probă; aceste cereri întemeiate pe prevederile Codului de procedură penală, au fost succesiv respinse la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și ulterior de către instanța de judecată”.

Vom detalia mai jos, analizând fiecare infracțiune, aceste aspecte.
A. În motivarea faptului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt prevăzute de art. 208-209 C.P. se afirmă:
,,Sub un prim aspect, în legătură cu întreaga masă a bunurilor (diferite obiecte, valori şi înscrisuri), ridicate la percheziţii, sesizările privesc mai multe aspecte: luarea fără drept, omisiunea inventarierii, omisiunea consemnării în procesele verbale, şi, mai ales, refuzul ulterior de a le restitui.

Or, în condiţiile concrete în care percheziţiile au fost efectuate (imobile cu multe încăperi, multe persoane identificate în interiorul acestora, etc.), inventarierea amănunţită nu ar fi fost posibilă; soluţia adoptată în toate cazurile, de introducere în cutii care au fost sigilate, urmate de desigilare şi inventariere treptată, este corectă.”  
   
Conform articolului 105 (2) Cod Procedură Penală: „organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicare numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă este ridicată întotdeauna”.

Având în vedere că prevederile procedurale privesc toate cazurile concrete și nu sunt restrictive la situațiile arătate de procuror în motivare, textul ordonanței menționat arată ori că magistratul nu cunoaște legea ori o interpretează în mod defectuos și tendențios, punând în pericol astfel respectarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului, în speța dreptul de proprietate pe care legiuitorul îl apără tocmai prin art. 105(2)C.P.P.

Singura soluție legală în aceste cazuri era sigilarea imobilului respectiv și continuarea percheziției în zilele următoare, în vederea identificării tuturor bunurilor și înscrisurilor care au legătură cu obiectul mandatului de percheziție.

Motivarea continuă astfel:
,,O mare parte dintre aceste bunuri au fost inventariate şi efectiv restituite posesorilor; o altă parte a rămas în spaţiile de depozitare alocate, deoarece fie inventarierea nu a fost finalizată din diferite motive (volum mare de bunuri, neprezentarea persoanelor convocate să asiste, etc.) fie s-a solicitat opinia unor experţi (O.R.D.A., în cazul casetelor audio-video, una dintre cauze vizând şi încălcarea drepturilor de autor). În mod repetat, persoanele vătămate au solicitat restituirea bunurilor despre care apreciază că nu pot constitui mijloace materiale de probă; aceste cereri, întemeiate pe prevederile codului de procedură penală, au fost succesiv respinse la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel  Bucureşti, şi ulterior de către instanţa de judecată.”

În baza așa-zisului ,,procedeu legal” uriaşe cantităţi de bunuri personale au fost  confiscate în timpul percheziţiilor, unele dintre acestea fără a fi menţionate în procesele verbale de percheziţie şi majoritatea neavând nici o legătură cu motivele menţionate în mandate; trei ani mai târziu, proprietarilor le-au fost înapoiate doar o treime din acestea. Mandatele de percheziţie au fost date pentru culegerea de informații referitoare la „date informatice, date referitoare la utilizatori şi traficul informaţional”, şi cu toate acestea procurorii au ridicat tone de bunuri şi documente: buletine de identitate, acte de proprietate de case şi maşini, bani, bijuterii, tastaturi, monitoare, aparate video, camere foto şi video, haine, ceasuri, lenjerie, pantofi, chiar şi alimente, mii de cărţi şi reviste, etc. Peste 100 de cereri adresate Parchetului pentru restituirea bunurilor au fost respinse sub pretextul că bunurile „pot avea legătură cu cauza”.

Pentru a avea o imagine cât mai concretă a abuzurilor săvârşite cu această ocazie, enumerăm câteva dintre bunurile ridicate şi restituite, după doi ani și jumătate, proprietarilor : un chilot tanga, o păstaie de vanilie, o sacoşă de fâş, cremă de păr, set clame perdele din plastic, pernă de noapte, sutien, 5 kg zahăr şi lista cu „probe” ridicate de Parchet poate continua la nesfârşit. 

În continuare se motivează:
,,Examinând actele care fac dovada traseului urmat de aceste bunuri, se constată că luarea lor nu a fost ilegală, şi mai ales, nu s-a urmărit imposedarea pe nedrept; în consecinţă, nu se poate reţine ca fiind comise infracţiunile de furt, prevăzută de art.208-209 din Codul penal, sau tâlhărie, prevăzută de art.211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestora.”   

În conditiile în care în mai multe locații percheziționate, locatarii au remarcat lipsa mai multor bunuri care NU AU FOST MENȚIONATE  în procesele verbale de percheziție de la fața locului, ca de exemplu:
• Drei Ion Mădălina i-a fost sustras un CD player mp3 Philips cu căști
• Dlui Daniel Stanciu i-au fost luate o agendă electronică – Palm Sony Clie în valoare de 798 euro, cameră video Sony TRV 17
• Drei Gabriela Popa i-a fost sustras un telefon mobil marca Siemens A50 seria LR 36880N5110-U400
• Drei Motocel Liliana i-a fost furat: un inel din aur, etc., etc.

O minima cercetare în cauza ar fi demonstrat că printre obiectele electronice și banii menționați în procesele verbale făcute cu ocazia descinderilor din 18 martie 2004, lipsesc obiectele reclamate.

Parte vătămată Opreapopa Simona: „Făcându-mi inventarul bunurilor am constatat că mi se luaseră cele două telefoane mobile, unul marca ALCATEL iar celălalt, marca  DOCMO, paşaportul, 10 casete audio, aproximativ 70 de CD-uri cu muzică, o cartelă ROMTELECOM în valoare de 80 000 ROL nefolosită, două filme fotocolor marca FUJI, noi, sumele de 5.444.000 ROL şi 3 USD pe care îi aveam în poşetă, legitimaţiile de curs şi agendele de telefon. Din aceste bunuri, am primit înapoi, după câteva luni, telefonul DOCMO şi paşaportul împreună cu cartea de alegător. Celelalte bunuri menţionate nu le-am mai primit înapoi nici până în prezent. Am sunat pe numărul din telefonul Alcatel şi am aflat că telefonul şi cartela se află la o persoană din Braşov. Am fost la alt procuror, Chaborsky Anton, căruia i-am relatat cele aflate, iar acesta a sunat personal pe numărul meu, răspunzându-i un bărbat din Braşov care a spus că are telefonul şi numărul de la cumnatul lui care i l-a făcut cadou.În prezent am reuşit în cele din urmă să văd procesul verbal încheiat cu prilejul percheziţiei din 18.03.2004, regăsind dintre bunurile mele trecute acolo doar casetele și Cd-urile, telefonul DOCMO şi sumele de 5.444.000 lei şi 3 USD, restul de bunuri le consider furate, respectiv: un telefon marca ALCATEL, o cartelă ROMTELECOM în valoare de 80 000 ROL nefolosită, două filme fotocolor, marca FUJI, noi.”

B. În motivarea faptului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 246, 250 C.P. se afirmă:

,,Pe de altă parte, ridicarea de bunuri şi refuzul de a restitui unele dintre ele, nu constituie act abuziv al magistraţilor, întrucât acestea sunt necesare anchetelor în curs de derulare; aprecierea persoanelor vătămate în sensul contrar, că nu pot constitui mijloace materiale de probă nu prezintă relevanţă juridică, atâta vreme cât cercetările nu au fost finalizate; în legătură cu aceste aspecte nu s-au constatat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu.”

Am evidențiat mai sus în ce constau aceste bunuri, lipsa de obiectivitate fiind prea evidentă pentru a mai adăuga comentarii.

,,De asemeni, nu au rezultat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu la participarea procurorilor şi a lucrătorilor de poliţie la efectuarea percheziţiilor domiciliare, coordonarea acestei activităţi la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sau emiterea de autorizaţii de către instanţă; trebuie avut în vedere că întreaga acţiune s-a grefat pe un complex de date, din care, la momentul respectiv, rezulta comiterea de infracţiuni grave, în cadrul organizat, fapte cu privire la care în alt mod PROBATORIILE NU SE PUTEAU ADMINISTRA NEVICIAT.”

Parchetul își recunoaște deci incompetenta și incapacitatea de a efectua actele procedurale conform normelor legale fiind „depășiți de situație” și, după ce își invoca propria culpă, o echivalează cu nevinovăția. Cine are competența sa departajeze un „viciu procedural” de o infracțiune, dacă acest aspect nu se apreciază în funcție și de consecințele respectivei încălcări a legii. Cei care au avut de suferit datorită acestei acțiuni abuzive și agresive sunt peste 100 de persoane nevinovate, care nu sunt învinuite de nimic, aceștia au trăit stări de teroare și spaima profunda, iar bunurile lor au fost confiscate și nici pana în prezent nu le-au primit înapoi. 
Motivarea continuă:
,,Cu excepţia sesizării formulate de persoana vătămată Căpâlnean Octavia Maria (care a sesizat agresionarea sa de către procuror, faptă pentru care cauza se va disjunge), toţi cei care ai invocat exercitarea de violenţe fizice s-au referit la membrii grupelor de jandarmi; aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte violenţa de limbaj.”

Chiar dacă această afirmație ar fi adevărată, trebuiau avute în vedere prevederile art. 209. C.P.P. Alin (1) care stipulează că: ,,Procurorul supraveghează urmărirea penală, în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe speciale.”
Așadar, responsabilitatea pentru violențele nejustificate revine procurorului, mai mult decât atât, gradul de participație la realizarea unei infracțiuni nu se limitează la autorat ea putând îmbrăca forme diverse, forme care trebuiau analizate înaintea concluzionării inexistentei faptelor arătate.

În continuare se motivează astfel:
,,Este de precizat faptul că majoritatea persoanelor vătămate care s-au referit la acest aspect au arătat că, după o perioadă de timp, au purtat discuţii cu jandarmii care le asigurau paza, aceştia afirmând că se aşteptau la opoziţie, distrugere de probe, sau violenţă; în acest context, apare drept explicabil motivul pentru care, pe baza datelor deţinute, organele de anchetă au optat pentru o acţiune sincronizată şi în condiţii de maximă conspirare, mai ales în scopul depistării în flagrant a unor infracţiuni.

Or, prin prisma condiţiilor concrete ale anchetei (aflate pe atunci în fază incipientă de administrare de probatorii, dar prin care se impunea şi se urmărea  verificarea unor date privind mai multe fapte ilicite grave), nu se poate aprecia că în cauză s-a comis un exces de forţă din partea magistraţilor care au participat efectiv, şi cu atât mai puţin în ceea ce priveşte coordonarea acţiunii; urmează deci a se dispune neînceperea urmăririi penale în cauză cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu prevăzută de art.246 din Codul penal, şi purtare abuzivă, prevăzută de art.250 din Codul penal, întrucât faptele sesizate ca fiind comise de magistraţi ori poliţişti nu există în materialitatea lor.”

Motivația reia aici teoria anacronică, care susține ca în scopul dovedirii unei presupuse infracțiuni este permisă săvârșirea altora cu prețul suferinței a zeci de persoane.

Mai mult decât atât o să demonstrăm mai jos că această modalitate ilegală, care a condus la atâta suferință nici măcar nu era necesară și a fost utilizată în mod intenționat, cu rea credință, de către cei care au coordonat de la nivel central ,,operațiunea Christ”:

Astfel, prin adresa din 17 martie 2004, (vezi anexa),  Parchetul Curţii de Apel Bucureşti, prin intermediul procurorului şef George Bălan, solicită comandantului Jandarmeriei Române ajutor pentru acţiunea de a doua zi din data de 18 martie 2004, pentru a se pătrunde în mai multe imobile „unde se practică prostituţia şi traficul de droguri” acţiune care a fost prezentată jandarmilor ca având un mare grad de periculozitate. Astfel, aceştia îşi justifică violenţele ulterioare, la care procurorii coordonatori ai acţiunii au asistat şi chiar participat la escaladarea lor.

În condiţiile în care: a. mandatele de percheziţie menționau expres „date informatice, date referitoare la utilizatori, date referitoare la traficul informaţional”, adică infracţiuni săvârşite prin sisteme informatice, b. urmărirea penală era începută în rem pentru infracţiuni economice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, George Bălan, prin faptul că a comunicat Jandarmeriei alte motive ale efectuării percheziției decât cele menționate în mandatele de percheziție emise cu o zi înainte și deci cunoscute de procuror, a acţionat cu premeditare pentru a obţine o reacţie fizică violentă îndreptată împotriva oamenilor care locuiau în locaţiile percheziţionate, uzând în acest scop, de transmiterea unor informaţii false Jandarmeriei române.

Argumentele motivării legate de justificarea descinderilor în forţă în casele yoghinilor prin: „frica unei reacţii violente” din partea acestora, sunt în contradicție cu materialul informativ operativ rezultat în urma celor peste 10 ani de supraveghere S.R.I., astfel că autorităţile ştiau foarte bine că nu era posibilă o altfel de reacție violentă.

Adresa procurorului şef George Bălan, din data de 17 martie 2004, prin care acesta cere ajutor jandarmeriei pentru o acţiune în forţă în 16 imobile unde se practică prostituţia şi traficul de droguri, este în fapt ceea ce a generat frica jandarmilor de yoghini, frică ce a condus, în justificarea oferită de jandarmi, la violenţă.

 Motivarea continuă astfel: 
„Mai mult, toate percheziţiile au fost efectuate în prezenţa martorilor asistenţi şi a unuia sau a a mai multora dintre cei identificaţi în imobil; procesele verbale întocmite cu aceste ocazii au fost semnate fără obiecţiuni, iar unde acestea au fost formulate s-a procedat la consemnarea lor expresă; într-unul dintre cazuri la o parte din activitate a asistat şi un avocat, iar în mai multe dintre situaţii înscrisurile au fost semnate de mai multe persoane dintre cele aflate în imobil, nu numai de cel desemnat să asiste la efectuarea percheziţiilor.”
Argumentul că raporturile percheziţiilor au fost semnate fără obiecţii este tragi-comic deoarece toată ţara a văzut la televizor că persoanele care ar fi putut avea obiecții erau ţinute sub ameninţarea armelor de foc, postura nu tocmai comoda pentru exprimarea sau consemnarea unor nemulțumiri. Mai mult în TOATE cazurile prezenta unui avocat deși solicitată a fost refuzată de către procurorul care conducea perchezițiile. Intr-un singur caz un avocat a asistat după intrarea în forță la efectuarea percheziției, dar și în acest caz, avocatul s-a prezentat din proprie inițiativă, chemarea lui fiind interzisă de către procuror.  

Prezentăm mai jos o trecere în revistă a încălcărilor Codului de Procedura Penală privitor la articolele privind modalitățile legale de efectuare a perchezițiilor, fapte ce conturează fără echivoc concluzia că sunt întrunite în cauza elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzut de art. 246 C.P.

Faptele menționate constau în pătrunderea jandarmilor în forţă, în 16 imobile, la ordinul procurorilor care supravegheau acţiunea, situaţie în care au fost distruse în absolut toate imobilele uşi, geamuri şi nenumărate bunuri din interiorul caselor. Toate aceste percheziţii au avut câteva trăsături comune: s-a intrat cu forţa fără a se respecta prevederile legale cu privire la procedura percheziţiei. În fapt au fost încălcate grosolan toate prevederile referitoare la percheziţie prevăzute de Art.104-108 din C.P.P.

Astfel a fost încălcat articolul 104 pct. l Cod Procedură Penală care prevede că: „organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi în cazurile prevăzute de lege să prezinte autorizaţia emisă de judecătorie”.
Precizăm că în niciunul dintre cazuri, procurorii nu au bătut la uşă, nu s-au legitimat, nu au prezentat în prealabil autorizaţia dată de către judecător, ci au intrat folosind forţa cu ajutorul jandarmilor.

Aceştia, la ordinul dat de procurori, au escaladat gardurile, zidurile împrejmuitoare ale imobilelor percheziţionate, au pătruns prin efracţie, folosind forţa, au spart uşi, ferestre, n-au dat nici un fel de explicaţii cu privire la motivul acestor descinderi, ci au instituit un sentiment de teroare, de panică în rândurile ocupanţilor acelor case, lucru care este în afara legii şi care încalcă flagrant dispoziţiile  acestui articol.

Au fost încălcate dispoziţiile articolului 104 punctul 2 care prevede că: „ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa persoanei de la care se ridică obiecte sau înscrisuri, sau la care se realizează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu.”

Precizăm că filmul descinderilor acolo unde au fost găsite persoane în acele imobile a fost identic în toate locaţiile. Jandarmii au sărit gardul, au spart uşi, ferestre, au culcat la pământ persoanele găsite în acele imobile sub ameninţarea armelor de foc, fără a se legitima, fără a spune care este motivul acestei descinderi, strigând doar ameninţări de genul: „Stai că trag!”, „Nu mişca, că te împuşc!”, după care au adunat fără absolut nicio explicaţie toate persoanele găsite într-o singură cameră; apoi procurorul însoţit de către martorii asistenţi racolați anterior cu câteva zile, dintre studenții unei universități particulare şi, eventual, de către o persoană găsită în acel imobil, au procedat la ridicarea tuturor obiectelor transportabile, procedură absolut ilegală şi neconformă cu legea. Dacă persoanele care ocupau fiecare câte o cameră erau proprietarele anumitor bunuri, trebuia ca acestea să asiste la procedura percheziţiei, să formuleze obiecţiuni în cazul în care bunurile lor erau ridicate, în cazul acesta însă, pe tot parcursul percheziţiei grupuri de 10-15 persoane au fost ţinute îngrămădite într-o singură cameră sub ameninţarea armelor şi fără a avea acces la toaletă sau la bucătărie, cu atât mai puțin la ridicarea vreunor obiecții.

S-a încălcat articolul 105 (1) Cod Procedură Penală care prevede că: „Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă înscrisurile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar găsi obiectele sau înscrisurile căutate dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta”.

În foarte multe cazuri, persoanele găsite în acele imobile au încercat să deschidă încăperile care erau închise, dar jandarmii au ignorat faptul că li se ofereau cheile şi au spart cu sălbăticie uşi, ferestre şi alte căi de acces, ignorând rugăminţile proprietarilor sau ale persoanelor găsite în acele mobile de a nu mai distruge bunuri şi de a folosi cheile.

S-a încălcat articolul 105 (2) Cod Procedură Penală care prevede că: „organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicare numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă este ridicată întotdeauna”.

Art. 105 alin. 2 C.P.P. a fost flagrant încălcat, întrucât s-au ridicat bunuri şi obiecte personale care nu aveau legătură cu cauza (bani, ceasuri, parfumuri, bijuterii, cărţi etc.), depăşindu-se prerogativele autorizaţiei de percheziţie CARE PREVEDEA ÎNTR-O FORMULARE AMBIGUĂ ŞI SUSPECT DE PERMISIVĂ: „date informatice, date referitoare la utilizatori, date referitoare la traficul internaţional”.

Nu a fost arătat din ce motive au fost considerate că circumscrise obiectului expres menționat în autorizaţia de percheziție: sume de bani, cărţi, cd-uri audio, bijuterii, ceasuri de mână, tot felul de înscrisuri intime, unele care nici măcar nu au fost inventariate şi însemnate spre neschimbare, covoare, aspiratoare, bunuri de uz strict personal ridicate în camioane întregi persoanele deposedate fiind lipsite în zilele următoare percheziţiilor chiar şi de banii necesari subzistenţei. De asemenea s-a urmărit ca să se prezinte opiniei publice prin intermediul mass-mediei aşa zise tone de „materiale pornografice” şi camioane de „probe” care au fost ridicate de la M.I.S.A.

A fost încălcat articolul 105, pct.3 Cod Procedură Penală care prevede că: „Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza să nu devină publice.”

Un singur exemplu: la imobilul aparţinând lui Dumitru Cristina, unde au fost găsite Mirona Farcaşi şi Dumitru Mădălina, așa-zisa victimă a lui Gregorian Bivolaru, nu s-au găsit lucruri cu privire la infracţiunile prevăzute în procesul verbal de percheziţie. Cu toate acestea persoanele găsite la acel imobil au fost duse la Parchet şi audiate, iar bunuri cum ar fi acel presupus jurnal al minorei Mădălina Dumitru au fost date publicităţii de către surse din cadrul Parchetului, faptă extrem de gravă, de natură să încalce demnitatea personală şi intimitatea unei minore, să-i pună în pericol dezvoltarea armonioasă psihofizică şi imaginea, precum şi accesul pe viitor la o viaţă decentă.

Mass-media a fost intoxicată cu asemenea materiale care în mod obişnuit trebuiau să rămână la dosarul cauzei cu respectarea dispoziţiilor articolului 105(3) Cod procedură penală, tocmai  pentru a se deturna atenţia opiniei publice de la faptul că gravele acuze aduse prin intermediul mass-mediei şi anume: trafic de droguri, prostituţie, trafic de arme şi care ar fi justificat o astfel de acţiune, nu s-au confirmat.

 În majoritatea zdrobitoare a cazurilor, persoanele de la care s-au ridicat aceste obiecte au fost ţinute cu mâinile la ceafă, întinse pe burtă sau închise în camere fără a li se da posibilitatea să asiste la percheziţionarea spaţiilor pe care le foloseau, fără a li se da posibilitatea să participe activ, să facă declaraţii, menţiuni, să semneze pe bunurile care erau ridicate.

Pe parcurs, foarte multe bunuri au dispărut (bani, valori, bijuterii), iar acest lucru a fost posibil datorită nerespectării dispoziţiilor imperative ale acestui articol.

Au fost încălcate  dispoziţiile articolului 107 (2) C.P.P. care prevede că: „obiectele care nu pot fi însemnate spre neschimbare ori pe care nu se pot aplica etichete sau sigilii, se împachetează sau se închid pe cât posibil împreună şi apoi se aplică sigiliul”.

Procurorii care au participat la aceste percheziţii, în marea lor majoritate (de exemplu, cazul procurorului Bratu Virgil), nu aveau nici măcar un banal sigiliu de serviciu. Nici încăperile, nici cutiile în care au fost ridicate bunurile de-a valma nu au fost sigilate.

Au fost încălcate  dispoziţiile articolului 107 (4) C.P.P. care prevede că: „pentru analiză, probele se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele arătate în articolul 108 aliniatul, final”.
 
Au fost ridicate şi foarte multe substanţe din imobilele percheziţionate – plante, amestecuri de plante, polen, remedii naturiste – dar procurorii nu au luat probele cu respectarea dispoziţiilor acestui articol.

Deşi la percheziţia desfăşurată la locuinţa prof. yoga Gregorian Bivolaru acesta a fost reprezentat de avocat Mihai Rapcea, substanţele care au fost ridicate în prezenţa avocatului nu au fost ridicate în dublu exemplar, nu a fost lăsată probă martor avocatului, fapt care pune de pe acum mari semne de întrebare cu privire la rezultatul unor eventuale analize şi expertize asupra conţinutului acelor recipiente sau plicuri cu plante.

Au fost încălcate dispoziţiile articolului 108 C.P.P., care prevede că: „procesul verbal trebuie să cuprindă în afara menţiunilor prevăzute de articolul. 91 C.P.P., menţiuni cu privire la locul, timpul şi condiţiile în care obiectele şi înscrisurile au fost descoperite şi ridicate precum şi enumerarea şi descrierea lor amănunţită pentru a fi recunoscute”.

Astfel, putem observa cum în procesele verbale de percheziţie de la imobilele din strada Veseliei nr. 64 sau de la imobilul din strada Sg. Turturică, apar menţionate generic „100 CD-uri” sau „50 de casete video”, fără a se scrie în procesele verbale de percheziţie descrierea amănunţită a acestor obiecte (Autor, titlu etc.) 

În motivarea faptului că nu există infracțiunea prevăzută de art 250 C.P. se ignoră orice referire la situațiile descrise de petenți:

• Cojocaru Nicoleta Roxana: „Am asistat la scena în care una dintre colegele mele nu s-a culcat imediat la pământ şi a fost împinsă de unul dintre jandarmi la sol. În cădere s-a lovit cu capul de gresie şi i s-a învineţit ochiul. Eram trei persoane jos pe gresia rece şi nu ştiam ce se petrece, deoarece nu ni s-a spus nimic.”
• Sălăgean George Călin: „Auzind izbituri de picior în uşă, am ieşit din cameră şi am strigat la ei să nu mai strice uşile, pentru că avem chei. A venit un jandarm la mine şi m-a culcat cu izbituri peste ceafă […] Când am cerut avocat, doi jandarmi au venit la mine şi au început să mă lovească spunându-mi că, dacă mai vorbesc, o să mă omoare. Am continuat, motiv pentru care au început să mă izbească cu bocancii peste picioare, să-mi dea palme peste cap şi să sară peste mine cu bocancii […] La un moment dat, am fost prins de cap şi dat cu capul de duşumea.”
Menţionăm cazurile:
• Sălăgean George Călin, ale cărui traumatisme au fost constatate prin certificatul medico-legal A.2/1241/2004 din 19.03.2004;
• Todea Anca Claudia, cu certificat medico-legal A.2/1253/2004 din 20.03.2004

C. În motivarea faptului că nu exista fapta prevăzută de art. 247 C.P.  se afirmă:

,,În ceea ce priveşte activitatea procurorului Delcea Marian, comiterea infracţiunii prevăzute de art.250 din Codul penal va fi analizată cu ocazia verificărilor aspectelor sesizate de persoana vătămată Căpâlnean Octavia Maria. Sub alt aspect, pe calea aceloraşi sesizări, persoanele vătămate au solicitat efectuarea de cercetări şi cu privire la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

 În legătură cu aceasta, s-a susţinut că activitatea organelor de urmărire penală, prin impactul mediatic intens, mai ales cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare, constituie o denaturare şi o denigrare publică a valorilor spirituale de sorginte orientală, precum şi a practicilor şi a imaginii practicanţilor yoga.

Prin aceasta, se consideră că s-a procedat discriminatoriu, şi că de fapt, s-a urmărit şi se urmăreşte dezintegrarea mişcării.

Susţinerile persoanelor vătămate nu sunt fondate; în primul rând, în actualul context legislativ, urmărirea penală a unei persoane juridice nu este legalmente posibilă, dreptul român statuând că numai persoana fizică, individul, poate constitui subiect activ al unei infracţiuni.

Dincolo de acest aspect, până în prezent, în speţă nu au fost şi nu sunt efectuate cercetări împotriva M.I.S.A. ca persoană juridică de drept privat, ci împotriva persoanelor fizice despre care există date, probe ori indicii temeinice că au comis infracţiuni, profitând de doctrina spirituală „karma yoga“, de structura organizatorică a mişcării, şi/sau de ascendentul moral ori poziţia de autoritate în raport de alţi membri sau simpatizanţi.

Principalul argument invocat de persoanele vătămate este acela că toţi cei cercetaţi fac parte din M.I.S.A.; aspectul nu constituie o dovadă a discriminării, ci îşi are sorgintea în faptul că activitatea ilicită s-a derulat
exclusiv
în cadrul şi prin structura organizatorică a acestei mişcări.

Din examinarea cauzei rezultă că atât în activitatea de emitere a autorizaţiilor de percheziţie, în efectuarea concretă a acestora, cât şi în întreaga derulare a anchetei, nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, pentru vreunul din criiteriile prevăzute de textul de incriminare (naţionalitate, idei religioase, etc.), motiv pentru care în cauză se va dispune neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există.”

Faptul că yoghinii sunt discriminați a devenit de notorietate. În acest sens s-a pronunțat Consiliul National al Combaterii Discriminării care în urma plângerii adresate de Paul Ivanov și M.I.S.A. acestei instituții, a admis că Paul Ivanov a fost dat afară din cadrul armatei numai pe motivul discriminator că este cursant yoga al școlii de yoga M.I.S.A.

Hotărârea Curţii Supreme a Suediei, pronunţată în cazul Gregorian Bivolaru,  evidențiază faptul că acesta este discriminat pentru convingerile lui religioase (de conştiinţă), convingeri pe care le împărtășesc şi petenţii.
Astfel, elementul material al infracțiunii prevăzute de art.247 C.P. este bivalent, infracțiunea existând și daca se manifesta numai unul din elementele materiale, alternativ.
Argumentul adus de procuroarea Sandu care constată inexistența infracțiunii deoarece ,,nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, pentru vreunul din criteriile prevăzute de textul de incriminare (naţionalitate, idei religioase, etc.)” ar presupune manifestarea cumulativă a celor două condiții, ceea ce e o interpretare falsă a prevederilor art. 247 Cod Penal.

Încălcarea dreptului la asistență juridică, prin interzicerea celor reținuți de a chema un apărător sau un membru al familiei și confiscarea telefoanelor mobile, pentru blocarea oricărei comunicări, se circumscriu în mod evident faptelor prevăzute de art. 247 cod penal. Pe de alta parte avem recunoașterea expresă a celor din echipele de intervenție ca modalitatea de acționare împotriva locatarilor imobilelor percheziționate este determinata de faptul că sunt practicanţi yoga.

Astfel, coexistă ambele aspecte ale acestei infracţiuni: atât îngrădirea folosinţei sau exerciţiului unui drept (în speţă dreptul de a fi liber, de a fi asistat de un apărător), cât şi punerea unui cetăţean în situaţie dezavantajoasă pe temei de rasă, naţionalitate, sex sau religie. 

În fapt, toate aceste descinderi au vizat numai practicanţii şcolii de yoga.

Pănescu Ana-Maria preciza în declaraţia sa: „După ce ne-au cunoscut, jandarmii au manifestat chiar simpatie faţă de noi şi ne-au sfătuit să renunţăm la cursul de yoga ca să nu mai avem probleme pe viitor.”  

D. În motivarea faptului că nu exista faptele prevăzute de art. 193, 194,  261, 266 alin. 3 C.P.  se afirmă: 
,,De asemeni, în sarcina lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor procurori nu se poate reţine  comiterea infracţiunilor de ameninţare, şantaj, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, şi/sau cercetare abuzivă (constând în consemnarea nereală a unor declaraţii, constrângere morală la audieri, etc.), întrucât, persoanele vătămate au fost de acord să dea declaraţii, nu au formulat obiecţiuni la semnarea acestora, şi, mai ales, cu ocazia audierilor din data de 18 – 19.03.2005, nu au recunoscut comiterea de infracţiuni şi nu au oferit informaţii semnificative sau date incriminatorii despre alte persoane.

În aceste condiţii, invocarea constrângerii nu se susţine, motiv pentru care se va dispune neînceperea urmăririi penale în cauză şi cu privire la aceste infracţiuni, întrucât faptele sesizate nu există.”

Astfel:
1. Pentru infracțiunea de amenințare părțile vătămate au reclamat realizarea acestei infracțiuni, atât ,,în faza” perchezițiilor imobiliare cât și la Parchet în etapa audierilor.
Motivarea doamnei procuror se refera numai la etapa interogatoriului care a avut loc la Parchet, rămânând nerezolvată identificarea și tragerea la răspundere a autorilor și instigatorilor infracțiunii săvârșite anterior în locațiile percheziționate.
 2. Așa cum era de fapt firesc să motiveze, în faza de interogatoriu desfășurat la Parchet, pentru faptele reclamate, elementul material al infracțiunii de amenințare și șantaj este absorbit în elementul material al infracțiunii de cercetare abuziva datorita circumstanţierii prin scop.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunea de cercetare abuziva și încercare de a determina marturi mincinoasa, s-a dispus din nou fără să aibă loc o minima cercetare în cauza magistratul  motivând ÎNTR-O SINGURĂ FRAZA soluția adoptată: ,,întrucât, persoanele vătămate au fost de acord să dea declaraţii, nu au formulat obiecţiunila semnarea acestora, şi, mai ales, cu ocazia audierilor din data de 18 – 19.03.2005, nu au recunoscut comiterea de infracţiuni şi nu au oferit informaţii semnificative sau date incriminatorii despre alte persoane.”

 3. Analizând pe rând afirmațiile de mai sus observam din nou lipsa argumentelor juridice netemeinicia și ilegalitatea soluției adoptate:
 a. Magistratul utilizează din nou teza favorită folosită și cu ocazia motivării faptului că perchezițiile s-au desfășurat legal și anume: lipsa obiecțiunilor în cauza.
 b. De asemenea se menționează că persoanele au fost de acord să dea declarații.

Motivarea ignoră vicierea acordului acestor persoane reținute sub amenințarea armelor 14-16 ore, sechestrate, ținute intr-o atmosfera de teroare psihică, molestate, filmate împotriva voinței lor, expuși oprobiului public manifestat în timpul transportării lor forțate la Parchet, unde au fost întâmpinate la intrare de fleșurile aparatelor foto și video ale ziariștilor și reporterilor, împiedicate cu arma să plece din incinta Parchetului, fără a da declarații, iar apoi în aceasta stare de tensiune, interogate. Aceasta după inducerea în eroare săvârșita de anchetatorii care, profitând de necunoașterea legii, au afirmat că, fiind audiata în calitate de martor, persoana respectivă nu are dreptul la un avocat. Apare deci evidentă constrângerea sub care petenții au acceptat semnarea acelor declarații. 

c. Ultimul motiv adus ca argument de către magistratul în cauză pentru a demonstra inexistența acestei infracțiuni este:
,,Faptul că persoanele nu au recunoscut comiterea vreunei infracțiuni și nu au oferit date semnificative despre alte persoane”, ori acesta nu este un element care să elimine existenta faptei în materialitatea ei, deoarece existența infracțiunilor de cercetare abuzivă și încercare de a determina mărturia mincinoasă nu este condiționată de calitatea informațiilor cuprinse în declarații și consecințele lor juridice.

Deși exista multe plângeri conform cărora, pentru a determina obținerea unor informații cu caracter incriminator, s-au folosit amenințări, nici aceste fapte nu au fost cercetate de magistrat. Acest tip de situații ar fi evidențiat fără echivoc existența infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasa.

Mai jos evidențiem din nou existența acestor 3 infracțiuni în mărturiile victimelor:
Art. 193 COD PENAL: AMENINŢARE
Cazul lui Deciu Marian: „Dacă închid uşa şi te lipesc de perete un pic […] te împing puţin şi îţi pun piedică şi după aia spun că ai vrut să fugi şi descarc tot sectoru’ în tine, aşa te împuşc, ca pe iepuri!”
 
Art. 261 alin 1, și Art. 266, alin. 3 COD PENAL: ÎNCERCAREA DE A DETERMINA MĂRTURIA MINCINOASĂ, CERCETAREA ABUZIVĂ
Cităm din declaraţia lui Ilie Marian: „Am fost duşi la Parchet sub escortă, ca nişte infractori, ţinuţi până la 1-2 noaptea, când un alt procuror ne-a luat în primire şi, sub diferite forme de ameninţare – când mai subtile când mai violente – m-a forţat să dau nişte declaraţii care să le convină numai lor. Nu au vrut să ne dea voie să aducem avocat, cu toate că acesta era în clădirea Parchetului, şi, dacă am refuzat să dăm declaraţii, ei – într-un mod foarte impulsiv – m-au ameninţat. Au folosit tot felul de tactici de intimidarepentru a scrie totuşi, sub presiune şi la ameninţări violentela adresa mea personală cât şi la adresa familiei: Mă, tu vrei să-ţi mai vezi copiii sau soţia?”  

E.  În motivarea faptului că nu exista faptele prevăzute de art. 267 indice 1 C.P.  se afirmă:  
,,De asemeni, nu s-a dovedit că s-ar fi comis infracţiunea de tortură, prevăzută de art.267 din Codul penal; conform sesizărilor, aceasta ar consta în reţinerea persoanelor vătămate în imobilele percheziţionate sub pază armată, restricţionarea deplasării lor şi interzicerea comunicării cu exteriorul, acţiuni urmate de conducerea la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii.

 Deşi, cazuistica în materie este practic inexistentă, în doctrină s-a statuat că gradul de suferinţă fizică sau psihică produs subiectului pasiv, trebuie să fie
peste nivelul unei agresiuni obişnuite
; nu este suficientă simpla susţinere a unei persoane că i s-a cauzat o atare suferinţă, ci trebuie dovedit că mijloacele folosite, în mod obiectiv sunt de natură să producă aceste consecinţe.

 Or, în speţă, cu excepţia unor violenţe fizice sesizate ca atare, persoanele vătămate au acuzat
exclusiv
temere şi stări accentuate de stres; consider însă că acestea nu se circumscriu cerinţei legale pentru a constitui infracţiunea prevăzută de art.267 din Codul penal, motiv pentru care urmează a se dispune neînceperea urmăririi penale şi cu privire la această infracţiune, reţinând că fapta sesizată nu există.” 

Astfel doctrina arată că pentru infracțiunea prevăzuta la art 267 indice 1, elementul material al faptei poate îmbracă 4 aspecte diferite:
 a. Provocarea unei dureri sau suferințe fizice intense – oricât de scurtă ar fi aceasta.
 b. Aplicarea unei pedepse victimei – adică orice sancțiune injustă tinzând să-i înfrângă voința victimei sau pur și simplu sa-i provoace suferințe fizice sau morale
 c. A intimida victima – a-i inspira teama față de un posibil rău ce i s-ar putea întâmpla
 d. Exercitarea de presiuni – constrângere fizică sau morală care îi periclitează  serios drepturile și o face sa se conformeze indicațiilor agentului.

Petenții au fost tratați ca nişte infractori, reținerea și tratamentele suferite constituind la modul concret o pedeapsă pentru nişte fapte nereale de care erau bănuite în mod nefondat că le-ar fi comis: prostituţie, consum de droguri, deţinere ilegală de arme, fapte care autorităţile au infirmat ulterior că ar fi fost săvârşite.

Mai mult decât atât, cei găsiți la percheziție și audiați în calitate de martori au fost constrânși: să nu părăsească imobilul pe durata percheziției, să  meargă la Parchet, să dea declarații, să nu-și poată contacta familiile, sau vreun avocat. Acestea sunt periclitări grave ale drepturilor omului. De asemenea, locatarii acestor așezăminte au fost în permanență intimidați, amenințați cu moartea, la întrebările lor repetate de ce li se petrec toate acestea, ce se va petrece în continuare cu ei, nu li s-a răspuns, trăind  astfel o stare de spaima  pentru ce li s-ar putea întâmpla.

Și, nu în ultimul rând, socul emoțional față de comportamentul deosebit de violent al autoritarilor, comportament îndreptat în 90 la sută din cazuri împotriva unor femei pașnice care dormeau și care nu erau și nici nu au fost acuzate că au comis vreo infracțiune, a produs o stare psihica negativa intensa și traumatizantă. Nu are importanță durata acestei stări.

Redăm mai jos câteva exemple care ilustrează cele trăite în acea zi de 18 martie 2004 și care dovedesc că soluția dispusa și privitor la aceasta infracțiune este ilegală și netemeinică:

Căpâlnean Octavia Maria: „Agăţându-mi-se brăţara de persoana de lângă mine, nu am reuşit să mă mişc repede (să mă întind cu faţa la sol). Procurorul care tocmai ajunsese la etaj m-a lovit cu piciorul pentru a mă întinde mai repede, folosind cuvinte obscene pe care nu mi le mai amintesc pentru că eram în stare de şoc şi nu înţelegeam ce se petrece şi de ce se comportă cu noi ca şi cum am fi nişte infractori periculoşi. Pentru a ne intimida, de câte ori trecea cineva pe lângă noi, ne călcau şi lăsau intenţionat armele să ne atingă diferite zone ale corpului şi în special capul […] În permanenţă ni se vorbea obscen şi eram ameninţate cu moartea: că ne zboară creierii dacă facem vreo mişcare […] Punându-mă să mă legitimez în faţa camerei de luat vederi şi refuzând deoarece nu aveam nici un act asupra mea şi pentru că nu exista nici un avocat, procurorul a ordonat să mi se pună cătuşe şi să mă agaţe de lustră […]”

Hoscevaia Violeta, cetăţean din Republica Moldova, licenţiată în Pedagogie şi Psihologie: „Am fost percheziţionată şi ameninţată cu armă fără să mi se spună de ce mi se întâmplă toate acestea. Eram de-a dreptul şocată şi speriată […] Am fost ţinută timp de trei ore în picioare fără apă şi cu durere acută de inimă […] De când mi s-au petrecut toate acestea nu mă mai simt în siguranţă ca cetăţean din punct de vedere fizic şi legal din partea autorităţilor.”

Doctor Mirela Chiroiu, actualmente rezident psihiatru în Franţa şi cursant yoga de 15 ani: „Menţionez că în timpul percheziţiei am fost supusă unei mari tensiuni psihice, iar actualmente pot spune că resimt starea de stres posttraumatic.”
Irina Zenovei relatează: „Jandarmi mascaţi se plimbau pe lângă noi şi chiar îmi amintesc teama, groaza când jandarmul trecea cu bocancii zgomotoşi exact pe lângă nasul şi faţa mea şi din când în când îmi lovea picioarele, făcând să pară că mă loveşte întâmplător. În toată fiinţa mea simţeam numai groază şi teroare […] Fiind în perioada menstruaţiei în urma acestui abuz exagerat […] predominant aveam stări de tremur, leşin, stres, şoc.”

Motivația continuă:
 ,,Sub alt aspect, nu se pot considera că există o serie de infracţiuni care nu corespund situaţiei de fapt descrise, astfel: art.248 din Codul penal (nefiind lezat în nici un fel interesul public sau activitatea unei unităţi dintre cele prevăzute de art.145 din Codul penal), art.248¹  din Codul penal, art.249 din Codul penal (reţinându-se că nu există încălcare a atribuţiilor de serviciu, indiferent de forma de vinovăţie), art.264 din Codul penal (deoarece, prin respingerea cererilor sau plângerilor formulate în cauză, s-a tins la derularea neviciată a anchetei, neconstituind acte de ajutor dat unui infractor), art.289 din Codul penal (faptă sesizată de Dumitru Mădălina, ca fiind comisă de Bălan George, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constând în expunerea unei situaţii de fapt pe care partea o consideră nereală).” 

F. În motivarea faptului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 196 C.P. se afirmă:

,,De asemeni, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.196 din Codul penal (constând în efectuarea de înregistrări video, din care s-au difuzat selecţiuni în mass-media) pe considerentul că înregistrarea s-a impus pentru o prezervare a imaginilor de ansamblu, cu atât mai mult cu cât mulţimea de detalii era dificil de consemnat într-un proces verbal complet, iar procurorii desemnaţi să efectueze urmărirea penală nu au avut posibilitatea practică de a participa personal la acţiunile din toate locaţiile; în acest context, prin prisma interesului pentru anchetă, acordul persoanelor vătămate nu era necesar.

Selecţiunile de imagini care au fost furnizate către mass-media se circumscriu dreptului pe care îl are opinia publică de a fi informată, cu privire la subiectele de interes, iar informaţiile nu constituie secrete de serviciu, divulgate fără drept.

Pentru aceste motive, urmează a se dispune neînceperea urmăririi penale în cauză, cu privire la această infracţiune.”
Irina Zenovei relatează în plângerea sa: „Procurorul a afirmat: «Tot ce filmăm aici nu va apărea la televizor, sunt dovezi pentru Procuratură.» […] Procurorul a luat măsura autorizării difuzării acestor imagini tendenţioase, în ciuda prevederilor art. 105 alin. 3 C.P.P., respectiv a difuzării casetelor cu înregistrările percheziţiei, în care apar imagini cu mine în ipostaze umilitoare, atentează la imaginea mea, sugerându-se în mod direct că aş fi săvârşit o infracţiune. Astfel, posturile de televiziune PRO TV, ANTENA 1 şi TVR au dat imagini ce atentează la demnitatea mea personală, fără a mi se cere acordul pentru publicarea acestor imagini.”

Se conturează aici două ipoteze de lucru legate de imaginile care au ajuns totuși pe ecranele televizoarelor:
 a. filmările reprezentau probe necesare anchetei, iar cum urmărirea penala are caracter nepublic, divulgarea lor constituie elementul material al infracțiunii de divulgare a secretului profesional.
 b. filmările nu constituie probe iar prin divulgarea imaginilor cu caracter privat ale unor MARTORI, imagini care nu prezentau aspecte infracționale sau cu caracter de interes general, și atunci aceste filmări se circumscriu prevederilor art. 105 alin 3 C.P.P. iar  furnizarea lor mass-mediei constituie elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu.
Având în vedere că la acţiunile din data de 18 martie 2004 au operat echipaje mixte de jandarmi, poliţişti, lucrători ai serviciilor secrete şi procurori, responsabilitatea privitor la aceste acţiuni, la prelevarea, conservarea şi utilizarea mijloacelor de probă, revine, conform art. 209 C.P.P., procurorilor care au coordonat în mod nemijlocit toate percheziţiile. 

G. Ordonanța omite referirea și motivarea infracțiunii prevăzute de art. 266 alin 1 C.P.

Deși toate persoanele ridicate în data de 18  martie 2004 şi duse forţat la Parchet, au fost audiate în calitate de martori, ele au fost reţinute împotriva voinţei lor şi sechestrate timp 14–18 ore pentru a da declaraţii despre viaţa lor intimă, despre relaţia pe care o au cu  Gregorian Bivolaru şi despre convingerile lor religioase şi filozofice. Atât în interiorul așezămintelor, cat și pe timpul transportului la Parchet, iar apoi și în cadrul acestei instituții,  persoanele au fost ținute sub paza armata și forțate să se conformeze indicațiilor magistraților în cauză.

Aceste persoane audiate în dosarul 720/P/2003 în calitate de martor, (și care nu au la ora actuala nici o calitate procesuala), nu au fost citate anterior pentru a se prezenta la Parchet, nu s-a emis nici un mandat de aducere pe numele lor, nu s-a emis nici un mandat de reținere  pe numele lor.

Conform practicii judiciare (Trib. Suprem, sentința penală, Complet militar, Decizia nr. 42/1973), s-a decis că: „Reţinerea unei persoane fără a exista indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi fără a se fi întocmit ordonanţa de reţinere constituie faptă prevăzută şi pedepsită de art. 266 alin 1. Nu are importanţă faptul că persoana nu a fost reţinută peste 24 de ore, din moment ce măsura a fost luată fără respectarea condiţiilor legale.”

H. Considerații finale ale motivației

,,De asemeni, se va dispune disjungerea cauzei cu privire la faptele sesizate de toate persoanele vătămate ca fiind comise de către jandarmi, şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.”

Faptele semnalate de părțile vătămate fac ca întreaga speță sa fie indivizibilă și se încadrează în prevederile articolului 33 alin 1, 2 și 3 C.P.P. , care se coroborează cu prevederile  art. 37 C.P.P., care prevede că, cauzele sa fie reunite, iar pentru cazul prevăzut de art. 33 alin. 3 reunirea cauzelor, conform art. 37 alin 3 este imperativă. Având în vedere aceasta, disjungerea cauzei pentru fapte săvârșite de către jandarmi este ILEGALĂ.

De asemenea având în vedere că disjungerea era ilegala și conform art. 35 C.P.P. la data respectiva, competenta  pentru cazurile de indivizibilitate revenea Instanței Militare, respectiv Parchetului Militar, Secția trebuia sa-și verifice competenta, să se desesizeze și să trimită cauza organului competent respectiv Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.

Aceste aspecte, coroborate cu „realizările” obținute în urma acestor percheziții și audieri, ar fi trebuit sa fie analizate cu extremă seriozitate de Secția Parchetului General sesizată cu plângerile petenților deoarece acțiunile concertate și coordonate ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel BUCUREȘTI, care au condus la subminarea încrederii a sute de cetățeni în justiție și au deturnat scopul intrinsec al acțiunilor autoritarilor intr-unul represiv și oprimant pe criterii filosofico-religioase.

Autorităţile nu au făcut nici un demers real de aflare a adevărului, iar petenţii, deşi au solicitat sistematic pe parcursul cercetărilor administrarea de probe, aceste cereri au fost respinse,  singurele relaţii obţinute (tot la demersurile lor) fiind Adresa Nr. 195395 din 18.09.2007, a Inspectoratului General al Jandarmeriei.

„Cu referire la adresa dvs. privind executarea misiunii din data de 18.03.2004, va precizam următoarele:
 La solicitarea domnului procuror Muscalu George din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Brigada Speciala de Intervenţie a Jandarmeriei Romane a înaintat, în data de 1.03.2004, dosarul cu următoarele documente cu caracter clasificat:
 - Dispoziţiunea Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei Romane
 - Planul de acţiune nr. 01/176078
 - Dispoziţiunea de luptă din Jurnalul acţiunilor de luptă
 - Dispoziţiunea de lupta către detaşamente
 - Ordinul de zi pe unitate

Privind declaraţiile petenţilor şi ordonanţele de reţinere ale acestora învederăm faptul că înscrisurile în cauză nu se afla în posesia Jandarmeriei Romane întrucât actele procedurale din dosarul de referinţă au fost întocmite de procurorii delegaţi din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi organe din cadrul politiei judiciare, sub coordonarea procurorilor.

În legătură cu actele normative interne prin care se reglementează modalitatea de efectuare a percheziţiei, folosirea forţelor de intervenţie în cazul percheziţiilor domiciliare, va comunicam faptul că, în momentul executării misiunii din 18.03.2004, atribuţiile Jandarmeriei Romane erau reglementate de prevederile art.21 din Legea nr.116/1998, act normativ care nu conţinea atribuţii în sarcina jandarmilor privind efectuarea de percheziţii domiciliare deoarece activitatea în cauza a fost desfăşurata de catre procurori şi  organe ale politiei judiciare. Astfel, jandarmii care au participat la executarea misiunii din data de 18.03.2004 au avut sarcina de a asigura protecţia procurorilor şi a organelor de politie judiciara însărcinate să efectueze cercetările respective.

În ceea ce priveşte înregistrările video filmate cu ocazia percheziţiilor efectuate la cele 16 locaţii MISA de către luptătorii din cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei Romane în cooperare cu lucrători din alte instituţii abilitate, învederăm faptul că activităţile de filmare şi fotografiere au fost efectuate de structuri specializate, drept pentru care acest material probator nu se afla în posesia instituţiei noastre.” 

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului General ar fi trebuit sa sesizeze că, în baza unei unice rezoluții infracționale, luate la nivelul Parchetului Curții de Apel de către conducerea acestei instituții (vezi cererea procurorului sef George Bălan adresate Jandarmeriei) și de alți magistrați în cauză, s-a dispus aceasta desfășurare de forțe. Efectuarea unor percheziții domiciliare agresive care de fapt aveau ca scop distrugerea Scolii de Yoga MISA prin intimidarea și oprimarea unei categorii de cetățeni grupați pe criterii filosofico-religioase, prin arestarea mentorului mișcării, Gregorian Bivolaru și prin punerea sub acuzare a unui număr cat mai mare de instructori yoga. Acestea puteau fi realizate prin obținerea de probe și declarații pe nedrept acuzatoare pentru fabricarea unor dosare penale.

Toate aceste motive, argumente şi interpretări juridice au fost preluate în integralitatea lor de Sentinţa nr.282/18 februarie 2008 şi apoi de Decizia nr. 544/6 iulie 2009, motiv pentru care toate criticile noastre anterior formulate au fost folosite de noi în cadrul procedurilor judiciare din  căile de atac.

 
Procesul petenţilor este un proces politic
 
Fără îndoială că procesul petenţilor este un proces politic, situata acestora şi a lui Gregorian Bivolaru fiind menţionata în celebrele „Stenograme”, care transcriu şedinţele fostului partid de guvernământ PSD şi a liderilor (fostul Premier Adrian Năstase şi fostul Ministru de Interne Ioan Rus ) în care sunt descrise intervenţiile factorului politic în demersurile justiţiei, fiind „anticipate” condamnări penale şi înscenarea unor evenimente care ar fi atras sancţiuni penale. Este de arătat că fostul premier Adrian Năstase este şi autorul unui Raport către Parlamentul European, din 22.06.1999, prin care concluzionează că „majoritatea legislaţiei în ceea ce priveşte sectele este prea permisivă.”

Într-o emisiune televizată recentă, fostul Premier Adrian Năstase recunoaşte în faţa unor jurnalişti că „în ceea ce priveşte MISA… cred că a fost o mare greşeală ce s-a întâmplat atunci. Eu am plătit pentru ea… cred că a fost o chestiune absolut stupidă aşa cum a fost construită… a fost însă un lucru care nu avea, nu trebuia să se întâmple”.
Intervenţia forţelor de ordine (cea mai mare operaţiune de acest gen) este disproporţionată, iar mass media a jucat un rol de „acuzator” şi de compromitere a acestora în ochii opiniei publice; de asemenea, petenţii reclamă încălcări ale dreptului la un proces echitabil, nefiindu-le admise probe în apărare.

Petenţii reclamă că datorită apartenenţei şi anumitor convingeri (care nu pot fi îngrădite) sunt în prezent discriminaţi (deopotrivă printr-un comportament activ şi pasiv), fiind supuşi în mod nejustificat unor percheziţii abuzive.

Petenţii nu au nici o legătură cu urmărirea penală care a început în alte cauze, nu au calitatea de învinuiţi, persoane cercetate sau martori.
 
III – EXPOSE DE LA OU DES VIOLATION(S)  DE LA CONVENTION ALLEGUEE(E) PAR LE REQUERANT, AINSI QUE DES ARGUMENTS A L’APPUI
                              
Art. 6  Dreptul la un proces echitabil; art. 13 Dreptul la un recurs efectiv
1. Dreptul la un proces echitabil în materie penală priveşte „orice persoană (care) are dreptul ca o acuzaţie în materie penală îndreptată împotriva sa” să fie echitabil soluţionată de către instanţele judecătoreşti, victima unei infracţiuni având totuşi garantat prin convenţie un drept de acces la justiţie cu privire la eventualele despăgubiri contra inculpatului. În acest sens, jurisprudenţa Curții (cauza Helmers/c/Suedia din 29.10.1991) a fost interpretată şi în sensul că se impune statelor crearea posibilităţii victimei de a deschide o procedura judiciară contra celui care a comis o infracţiune (cauza Bursuc/c./României din 29.07.2005; cauza X și Y/c./Olandei din 26.03.1985).

Faţă de această situaţie se impun şi următoarele precizări : petenţii nu pot beneficia de reparații conform legislaţiei naţionale ( art. 504 și următoarele din Codul de procedura penală român), care prevede, de exemplu, că „are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal” (art. 504 alin. 2 ) ; „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale … ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau încetare a procesului penal…” (art. 504 alin. 3 ).

Deci pentru restrângeri de libertate atipice, pentru percheziţii nelegale, pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii, petenţii nu au remedii procesual penale pentru a obţine dezdăunări.

Învederăm şi alte consecinţe  care rezultă din soluţia definitivă a instanţei penale, care prezintă autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei şi  a vinovăţiei făptuitorului faţă de orice posibile acţiuni civile ulterioare. Petenţii au alăturat acţiunea civilă Plângerii penale formulate, însă, faţă de  temeiul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, potrivit art. 346 Cod procedură penală, datorită „inexistentei faptei” (art. 10 lit. a Cod procedura penală, temei al soluţiei), petenţii nu mai  au deschisă calea civila pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciile aduse ca urmare a exercitării abuzive  a unor proceduri penale împotriva lor. 

În Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008 se reţin următoarele aspecte referitoare la „inexistența faptelor”: „…atât în activitatea de emitere a autorizaţiilor de percheziţie, în efectuarea concretă a acestora, cât şi în întreaga derulare a anchetei, nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, pentru vreunul din criteriile prevăzute de textul de incriminare (naţionalitate, idei religioase, etc), motiv pentru care în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există…

S-a arătat că în sarcina lucrătorilor de poliţie şi a magistraţilor procurori nu se poate reţine comiterea infracţiunilor de ameninţare, şantaj, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, şi/sau cercetare abuzivă … întrucât faptele sesizate nu există.

De asemenea, nu s-a dovedit că s-ar fi comis infracţiunea de tortură, prevăzută de art.2671 din Codul penal, constând, conform sesizărilor, în reţinerea persoanelor vătămate în imobilele percheziţionate, sub pază armată, restricţionarea deplasării lor şi interzicerea comunicării cu exteriorul, acţiuni urmate de conducerea la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii, aspecte care nu constituie infracţiunea prevăzută de art.2671 din Codul penal, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la această infracţiune, reţinând că

fapta sesizată nu există

…

S-a concluzionat că măsura dispusă de intimata Savonea Lia a fost legală, neexistând acte de încălcare a atribuţiilor de serviciu, cu urmarea socialmente periculoasă a cauzării unor vătămări a intereselor legale ale petiţionarilor indicaţi (cerinţă impusă de dispoziţiile art.246 Cod penal.) şi/sau a îngrădirii folosinţei sau exercitării drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de opinie şi convingeri (cerinţă impusă de dispoziţiile art.247 Cod penal.), astfel încât în mod just s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale,

faptele neexistând

.

Aşa fiind, prima instanţă a concluzionat că în mod legal, în temeiul dispoziţiilor art.228 alin.6 Cod procedură penală raportat la art.10 lit.a Cod procedură penală s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraţilor procurori şi a lucrătorilor de poliţie nominalizaţi mai sus, sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.246 Cod penal. şi, respectiv,cea de purtare abuzivă, prevăzută de art.250 Cod penal., întrucât neprobându-se excesul de forţă în ceea ce priveşte coordonarea acţiunii de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, procuror George Bălan, ori în ceea ce priveşte efectiva participare la percheziţiile descrise, precum şi pe de altă parte întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de petiţionari de către magistraţii procurori şi poliţiştii ce le-au întreprins s-a reţinut justificat că

faptele penale enunţate nu există în materialitatea lor

.

Relativ la solicitarea petenţilor de efectuare a unor de cercetări şi cu privire la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi s-a arătat că în activitatea de emitere a autorizaţiilor de percheziţie, în efectuarea concretă a acestora, cât şi în întreaga derulare a anchetei, nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, astfel că în mod legal prin ordonanţa atacată s-a dispus – sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prevăzută de art.247 Cod penal. –

neînceperea urmăririi penale datorat inexistenţei acestei fapte în materialitatea sa

.

S-a reţinut că justificat de datele speţei s-a dispus prin aceeaşi ordonanţă a procurorului că în sarcina funcţionarilor de poliţie cu statut special şi a magistraţilor procurori deja nominalizaţi nu se poate reţine comiterea infracţiunilor de ameninţare, şantaj, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, şi/sau cercetare abuzivă (constând în consemnarea nereală a unor declaraţii, constrângere morală la audieri etc)

faptele sesizate neexistând, după cum nu se realizează conţinutul constitutiv nici al infracţiunii de tortură, care nu există

.

S-a reţinut că în urma unui examen complet şi convingător al actelor premergătoare efectuate procurorul investit cu cercetarea lor a stabilit inexistenţa unor alte infracţiuni imputate prin prisma situaţiei de fapt ce era iniţial reclamată şi deoarece nu a fost lezat în nici un fel interesul public sau activitatea unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau o pagubă patrimoniului acesteia,

s-a apreciat ca justificată constatarea inexistentei infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice

prevăzută de art.248 Cod penal., imputată procurorilor Chaborsky Anton Grigore, Chiriţă Virginia, Ogarcă Nelu, Bratu Virgil şi Ionescu Alexandru de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, procurorilor Şerbănoiu Eusebiu şi Gherman Marian de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi lucrătorilor de poliţie Ilieş Dumitru şi Vlad Mihai şi în mod analog inexistenţa infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, datorat şi aspectului inexistenţei urmării imediate specifice şi a infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art.249 Cod penal…”.

Am subliniat în motivarea sentinţei motivarea improprie şi soluţia dictată de  contextul politicianist, pentru a zădărnici orice alte demersuri judiciare – faptele nu există, deşi acestea există în materialitatea lor.
Atât descinderile, percheziţiile, cât şi celelalte fapte reclamate (reţinerea, difuzarea de imagini în mass media, etc.)  au existat, din întreaga motivare rezultând că s-ar fi impus o cu totul altă motivare – faptele există, dar nu sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni!
2. Protecţia şi garanţiile procedurale ataşate unor drepturi substanţiale (art. 6 din C.E.D.O.) a fost integrat în sistemul Convenţiei mai ales pentru persoanele (victimele infracţiunilor) pentru care Convenţia nu are dispoziție expresă. În cazul petenţilor, aşa cum am arătat, nu a existat protecţia procedurală ataşată calităţii legislaţiei interne, în sensul că nu există garanţii de ordin procedural care să protejeze petenţii împotriva aplicării unor măsuri cu caracter arbitrar.   

Prin Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008 se reţin următoarele aspecte referitoare la „proporționalitatea” măsurilor dispuse în cadrul anchetei: „S-a subliniat că atât în activitatea de emitere a autorizaţiilor de percheziţie, în efectuarea concretă a acestora, cât şi în întreaga derulare a anchetei, nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, pentru vreunul din criteriile prevăzute de textul de incriminare (naţionalitate, idei religioase, etc), motiv pentru care în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există”.

Rezultă din întreaga motivarea şi că nu a existat în cazul petenţilor protecţia procedurală ataşată proporţionalităţii măsurilor dispuse (prin percheziţii, difuzarea imaginilor cu petenţii, etc.), maniera extrem de agresivă,  nejustificată de  a realiza aceste percheziţii (pătrundere în forţă, fără avertisment, a unor polițiști mascaţi, în domiciliul unor persoane suspectate de infracţiuni  minore, constituie o lipsa de proporţionalitate în raport şi cu art. 8 din Convenţie, neexistând garanţii de procedură care să protejeze petenţii contra unor abuzuri de acest gen).

Nu a existat în cazul petenţilor protecţia procedurală prin obligativitatea realizării unei anchete eficace de către autorităţile judiciare, în sensul că acestea trebuiau să probeze diligenţa şi să acţioneze rapid pentru instrumentarea Plângerilor petenţilor (DECIZIA doar reţine formal că „S-a reţinut că în urma unui examen complet şi convingător al actelor premergătoare efectuate procurorul investit cu cercetarea lor a stabilit inexistenţa unor alte infracţiuni imputate prin prisma situaţiei de fapt ce era iniţial reclamată şi deoarece nu a fost lezat în nici un fel interesul public sau activitatea unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 Cod penal. sau o pagubă patrimoniului acesteia…”). Această obligaţie nu a fost îndeplinită, mai ales în ceea ce priveşte administrarea tuturor mijloacelor de probă referitoare la circumstanţele descinderilor în forţă (considerate „legale” ab initio, fără nici un fel de cercetări (limitate la acte premergătoare), deşi măsurile dispuse erau evident disproporţionate şi nelegale), precum şi a participării active a victimelor la anchetă (pentru a cere probe, etc.). Lămurirea cauzei prin probe a fost solicitată organelor de cercetare penală şi instanţelor de judecata (şi respinsă de acestea).   Plângerile petenţilor adresate instanţei referitoare la administrarea de probe sunt respinse ca „inadmisibile” (cererea de audiere de martori), deşi, de exemplu, în cauza Grecu contra României, în aceeaşi procedură prevăzută de art. 278 1 Cod procedură penală, Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie, neexistând garanţiile unui proces echitabil în materie penală în situaţia neadministrării unui probatoriu adecvat (proba cu martori). Menţionăm că precedentul cauza Grecu contra României a fost invocat de petenţi în susţinerea excepției de neconstituţionalitate a  prevederilor art. 16 şi art. 2781 alin.4, 6 şi 7 din Codul de procedură penală.

În acest sens prin Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008 se reţin următoarele: „Față de cele menţionate s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocată de petiţionarii Butum Ioana Mihaela, Mândru Rose Marie, Ion Mădălina Corina, Stanciu Daniel, Țuțu Florin Mihăiţă, Avădănii Mirela, Tănase Constantin şi Căpâlnean Octavia Maria, privind dispoziţiile art.2781 alin.4, 6 şi 7 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 16 din Codul de procedură penală.

În baza art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, s-a dispus suspendarea judecării cauzei – până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi trimiterea dosarului la Curtea Constituţională.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate mai sus-descrisă, Curtea Constituţională a statuat că limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, realizată prin dispoziţiile art.2781 alin.7 Cod procedură penală, este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate, sub aspectul legalităţii acesteia.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art.2781 alin.7 Cod procedură penală nu încalcă prevederile constituţionale şi dispoziţiile internaţionale invocate în motivarea excepţiei, legiuitorul reglementând instituţia plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ca un răspuns la necesitatea garantării unei exercitări neîngrădite a dreptului de acces liber la justiţie al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art.2781 alin.4 şi alin.6 C.proCod penal, (care prevăd persoanele care se citează la soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată) ori ale art. 16 din acelaşi cod (privind introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente) nu încalcă prevederile constituţionale invocate, ele reprezentând o garanţie a realizării dreptului de acces liber la justiţie.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, precum şi a unor reguli privitoare la persoanele care se citează în astfel de cauze, ori regula conform căreia singurele probe admise sunt înscrisuri noi, este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, potrivit art. 126 alin.2 din Legea fundamentală”. 

3. Potrivit art. 13 din Convenţie, remediul care trebuie să se afle la dispoziţia oricărei persoane ce se poate pretinde victima a unei violări a Convenţiei trebuie să fie efectiv. Art. 13 poate fi invocat şi prin raportare la celelalte drepturi consacrate de Convenţie (art. 6 în această argumentaţie, raportarea subzistând şi la celelalte articole din C.E.D.O. încălcate), însă în cazul de faţă soluţia dispusă prin decizia definitivă – respingerea ca neîntemeiată a Plângerilor petenţilor-reprezintă o violare a prevederilor art. 13 din Convenţie, care nu au avut practic un remediu eficace. Petenţii au exercitat toate căile legale de atac împotriva Rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale ale Parchetului, declarată “neîntemeiată”, deşi procedura prevăzută de art. 278 1 din Cod procedură penală are această finalitate (petenţii nu au avut la dispoziție alt remediu efectiv pe care sa nu îl fii utilizat). Prevederile art. 3 din Convenţie impun statelor obligaţia să declanşeze  anchete eficace cu privire la orice situaţie în care o persoană invoca faptul că a fost victima unei violări a drepturilor sale protejate de art. 3 din C.E.D.O., obligaţia de a declanşa o astfel de anchetă este exact remediul la care se raportează prevederile art. 13 din Convenţie. 
Se poate observa din motivarea  DECIZIEI nr.544 pronunţată în  şedinţa publică din  6 iulie 2009 de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI în Dosarul  nr.6872/1/2008 faptul că practic criticile şi nici unul din argumentele aduse sentinţei pronunţate nu sunt considerate, respinse motivat, etc., preferându-se formulări generice în locul unei motivări pertinente; situaţia de fapt este considerată „aserțiune subiectivă”;  se justifică legalitatea cercetărilor efectuate prin faptul că „ etenții au avut posibilitatea de a depune înscrisuri”, legalitatea actelor „intimaților” (magistraţi procurori sau judecători) este prezumată, criticile „exced” obiectului cauzei, etc.:
  
„Cu privire la motivele de recurs invocate de către petenţi se va reţine că acestea sunt nefondate. Prima instanţa s-a pronunţat motivat, în limitele prevăzute de art. 2781 alin. 7 Cod procedură penală, asupra plângerii petenţilor, demonstrând – în aceste limite ale devoluţiunii cauzei – rol activ, prin efectuarea verificărilor apreciate ca utile justei soluţionări a cauzei, sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de petenţi şi respectarea dreptului la apărare al acestora.

Cu privire la pretinsa încălcare de către prima instanţă a scopului procesului penal şi a regulilor de baza ce îl guvernează se va constata critica drept neîntemeiată. Scopul procesului penal, astfel după cum acesta este definit de art. 1 Cod procedură penală urmează a fi înţeles şi interpretat prin raportare la specificul şi obiectul cauzelor deduse judecăţii, neimpunând instanţei pronunţarea unei soluţii vizând comiterea unei infracţiuni şi vinovăţia unei persoane.

Criticile privind încălcarea principiilor rolului activ, al legalităţii şi aflării adevărului nu sunt fondate. Prima instanţă a dat o justă interpretare şi aplicare normelor ce reglementează procedura specială a plângerii împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată şi, astfel după cum s-a arătat şi anterior, a exercitat controlul de legalitate asupra soluţiei procurorului, formându-şi convingerea în baza actelor dosarului şi înscrisurilor noi depuse de petenţi, ceea ce nu poate echivala cu încălcarea dreptului la apărare al acestora.

Petenţii au avut posibilitatea de a depune, în cadrul probei cu înscrisuri, orice acte relevante în cauză şi apte a susţine plângerea, iar soluţia preconizată de aceştia, de trimitere a cauzei la parchet pentru continuarea cercetării nu este prevăzută de dispoziţiile art. 2781 alin. 8 Cod procedură penală.

Criticile recurenţilor privind încercarea primei instanţe ca prin hotărârea pronunţată să justifice acţiunile ilegale ale intimaţilor nu este întemeiată, astfel după cum s-a arătat anterior, reprezentând o pura aserţiune subiectivă, nesusţinută de dovezi.

Aspectele vizând autorizarea efectuării percheziţiilor din 18 martie 2004 şi caracterul nelegal al acestora nu pot fi reţinute deoarece exced obiectului cauzei, instanţa în procedura specială prevăzută de art. 2781 din Codul de procedură penală neavând îndrituirea de a cenzura actele procesuale şi procedurale dispuse potrivit legii, astfel cum s-a arătat anterior. Pentru considerentele ce preced, constatându-se că în calea de atac a recursului petenţii nu au probat elemente de natură a determina o concluzie diferită faţă de cea adoptată anterior de prima instanţă, a cărei hotărâre se impune a fi menţinută…”.

Exigenţele dreptului la un proces echitabil şi a unui recurs efectiv nu sunt astfel realizate.
4. Articolul 6 trebuie corelat cu ultimul paragraf al art. 5 din C.E.D.O., care consacră dreptul oricărei persoane victimă a unei violări a oricăreia dintre celelalte dispoziţii ale art. 5 de a primi o despăgubire pentru privarea sa de libertate ilegitimă, şi, de asemenea, cu art. 13 din Convenţie, care impune existenţa unui remediu intern pentru violarea oricărui drept din Convenţie. Violarea dreptului intern atrage aplicabilitatea art. 5, în cazul petenţilor existând încălcarea obligaţiilor de a fi prezentaţi în faţa unui magistrat care să verifice legalitatea reţinerii (şi obligaţia de a permite persoanei reţinute să conteste măsura în faţa unei instanţe), potrivit Convenţiei şi practicii Curţii, instanţele de judecată trebuind să stabilească despăgubirea (compensaţia financiară şi repararea tuturor categoriilor de prejudicii produse).
 

Art. 3  Interzicerea torturii

Petenţii au fost supuşi unui tratament degradant, definit ca un act care produce unei persoane, în ochii săi sau ai altora, o umilire sau o punere într-o situaţie de inferioritate, de un minimum de gravitate (la care se adaugă condiţia de publicitate), cauzatoare de suferinţe psihice.

Indubitabil aceste tratamente s-au aplicat cu intenţie, operaţiunea fiind minuţios pregătită, pentru a se obţine efectul surpriză şi „conspirativitatea”, fiind exclusă eroarea.

 Faţă de amploarea, caracterul disproporţionat  şi tratamentul în sine aplicat (percheziţia neautorizată) apreciem că se impune aplicarea art. 3 din Convenţie (şi nu a art. 8, aplicabil atunci când nu este îndeplinită condiţia minimului de gravitate .

Art. 3 a fost aplicat de Curte şi în situaţia existenţei unei discriminări severe (cauza Moldovan şi alții), discriminarea la care au fost supuși petenţii în mod public, modul în care au fost tratate plângerile petenţilor de către autorităţi constituind o atingere gravă adusă demnităţii acestora. 

În motivarea DECIZIEI nr.544 pronunţată în  şedinţa publică din  6 iulie 2009 de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI în Dosarul  nr.6872/1/2008 se justifică lipsa „excesului de forţă prin faptul condiţiilor concrete ale anchetei”:

„Cu excepţia sesizării formulate de persoana vătămată Căpâlnean Octavia Măria (care a sesizat agresionarea sa de către procuror), toţi cei care au invocat exercitarea de violenţe fizice s-au referit la membrii grupelor de jandarmi; aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte violenţa de limbaj. Majoritatea persoanelor vătămate care s-au referit la acest aspect au arătat că, după o perioadă de timp, au purtat discuţii cu jandarmii care le asigurau paza, aceştia afirmând că se aşteptau la opoziţie, distrugere de probe, sau violenţă; în acest context, apare drept explicabil motivul pentru care, pe baza datelor deţinute, organele de anchetă au optat pentru o acţiune sincronizată şi în condiţii de maximă conspirare, mai ales în scopul depistării în flagrant a unor infracţiuni…Prin prisma condiţiilor concrete ale anchetei (aflate pe atunci în fază incipientă de administrare de probatorii, dar prin care se impunea şi se urmărea verificarea unor date privind mai multe fapte ilicite grave), nu se poate aprecia că în cauză s-a comis un exces de forţă din partea magistraţilor care au participat efectiv, şi cu atât mai puţin în ceea ce priveşte coordonarea acţiunii…”.
 
Art. 5  Dreptul la libertate și siguranță
Privarea de libertate, nedefinită de Convenţie, a fost determinată tot de jurisprudenţa Curţii, pentru a suferi o privare de libertate fiind necesară restricţionarea raporturilor unor persoane cu terţii, imposibilitatea temporară de părăsire a unei anumite zone determinate, la care se adaugă un aspect de ordin subiectiv, sentimentul de izolare şi imposibilitate de a-şi desfăşura normal viaţa pe care îl au persoanele în cauză (hotărârile Guzzardi, Amuur, Ashingdane).

În raport cu jurisprudenţa Curţii, petenţii au suferit o restrângere a libertăţii în cursul percheziţiei , situaţie similară arestului la domiciliu (Hotararea Giulia Manzoni); percheziţiile corporale au fost efectuate de faţă cu alte persoane, cei percheziţionaţi fiind imobilizaţi sub amenințarea folosirii armamentului de foc; ulterior au fost “conduse în dube la sediul Parchetului, în regim de reţinere, pentru a da declarații”. Aceste masuri nu se înscriu în nici unul din cele şase cazuri enumerate de art. 5 din C.E.D.O., neexistând nici una din garanţiile prevăzute de Convenţie (acces la un magistrat, recurs contra privării de libertate), măsurile dispuse fiind veritabile căi de fapt, în afara sau cu încălcarea procedurii penale, singura justificare a acestor masuri, în optica instanţelor române, fiind „faptul că petenţii erau simpatizanţi M.I.S.A.”.  

Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008 motivează în felul următor privarea de libertate a petenţilor: „S-a arătat că în sarcina lucrătorilor de poliţie şi a magistraţilor procurori nu se poate reţine comiterea infracţiunilor de ameninţare, şantaj, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, şi/sau cercetare abuzivă (constând în consemnarea nereală a unor declaraţii, constrângere morală la audieri etc), întrucât, persoanele vătămate au fost de acord să dea declaraţii, nu au formulat obiecţiuni la semnarea acestora, şi, mai ales, cu ocazia audierilor din data de 18 -19.03.2005, nu au recunoscut comiterea de infracţiuni şi nu au oferit informaţii semnificative sau date incriminatorii despre alte persoane, astfel că, invocarea constrângerii nu se susţine…De asemenea, nu s-a dovedit că s-ar fi comis infracţiunea de tortură, prevăzută de art.2671 din Codul penal, constând, conform sesizărilor, în reţinerea persoanelor vătămate în imobilele percheziţionate, sub pază armată, restricţionarea deplasării lor şi interzicerea comunicării cu exteriorul, acţiuni urmate de conducerea la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii, aspecte care nu constituie infracţiunea prevăzută de art.2671 din Codul penal…”.
 

Art. 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

         
 Domeniul de incidenţă al acestui drept, potrivit jurisprudenței Curţii, este practic nelimitat, fiind incident mai ales în raporturile cu autoritățile publice şi implică dreptul la intimitate şi libertate a persoanei, în sens larg. Curtea, în jurisprudenţa sa, nu a definit exhaustiv viaţa privată, pentru a nu restricţiona dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane, cu menţinerea distincţiei dintre viaţa privată şi cea publică ; însă jurisprudenţa este categorică în sensul că art. 8 din Convenţie asigură protecţia numai asupra vieţii private. Apreciem că elemente ale vieţii private ale petenţilor sunt încălcate prin intervenţia masivă, brutală, nejustificată a forţelor de ordine. Amintim aici în primul rând integritatea fizică, art. 8 din C.E.D.O. fiind aplicabil când atingerea adusă integrităţii fizice nu este suficient de gravă pentru a îndeplini condiţia minimă de gravitate impusă de art.  3 din Convenţie. Un alt element component al vieţii private protejat de jurisprudenţa Curţii este secretul – dreptul de a trăi la adăpost de priviri indiscrete. În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii, care a statuat că art. 8 din C.E.D.O. se aplică doar atunci când se fac publice aspecte ale personalităţii şi comportamentului, nefiind aplicabilă în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei (deşi şi aceasta încalcare există), în cazul petenţilor au fost făcute publice aspecte (licite) care ţin de propria lor concepţie de viaţă.

Modul de viaţă al petenţilor (nu în ceea ce priveşte alegerea unei concepţii, ci exercitarea acestuia) a fost făcut public (chiar cu depășirea legitimă a limitelor prevăzute de art. 8, însă, subliniem, aceasta constituie o încălcare distinctă a art. 10 din Convenţie, care va fi dezvoltată separat).

Art. 8 este aplicabil de fiecare dată când o persoană suferă anumite neplăceri ale vieţii sale cotidiene – este afectată din punct de vedere psihic în vreun fel, afectare care trebuie să prezinte o anumită importanţă.

Datorită tratamentului brutal nejustificat aplicat, în general datorită apartenenţei, şi convingerilor petenților de practicanţi yoga, aceştia au suferit în mod evident veritabile traume, scopul intervenţiei fiind cel puţin unul de intimidare.

Admiţând faptul că efectuarea unei percheziţii reprezintă o ingerinţă în respectul drepturilor prevăzute de art. 8 şi că, de cele mai multe ori, aceasta vizează un scop legitim, anume prevenirea infracţionalităţii, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a  verificat respectarea condiţiei necesităţii într-o societate democratică a percheziţiilor şi a câtorva elemente, cel esenţial fiind controlul judiciar anterior sau posterior al legalităţii măsurii, în condiţiile în care Curtea a precizat că prin intervenţia unei instanţe de judecată măsura nu poate fi socotită decât cu greutate ca fiind arbitrară. În lipsa unui astfel de control, de cele mai multe ori, Curtea considera că nu există nici o garanţie contra unui eventual abuz şi nici o posibilitate de a determina, în lipsa posibilităţii de arbitrariu, oportunitatea, numărul, durata şi amploarea unei astfel de operaţiuni. Totuşi, există şi situaţii în care Curtea a considerat că lipsa controlului judiciar poate fi acoperită de alte garanţii contra unor percheziţii dispuse sau efectuate în mod arbitrar. Pe de altă parte, pe lângă asigurarea unui control al efectuării percheziţiei, Curtea impune Statelor şi alte obligaţii relative la conţinutul legii. Pentru a determina proporţionalitatea unei percheziţii şi implicit, necesitatea sa într-o societate democratică, Curtea a utilizat următoarele criterii: gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală; circumstanţele în care s-a decis realizarea percheziţiei, în special existenţa la acel moment a altor probe cu privire la existenţa infracţiunii; conţinutul şi scopul ordinului de percheziţie, luând în calcul natura localului percheziţionat, precum şi măsurile care s-au luat pentru a reduce impactul măsurii la un nivel rezonabil, ţinând cont de posibilele repercusiuni asupra persoanelor afectate de percheziţie. Spre exemplu, Curtea a precizat, într-o speţă, că o percheziţie nu poate fi justificată atunci când mandatele de percheziţie au fost extrem de generale, întrucât nu precizau nimic despre fapta anchetată, despre locurile care făceau obiect al percheziţiei ori despre bunurile care trebuiau ridicate, lăsând astfel la dispoziţia anchetatorilor aspecte extrem de importante. Ca urmare, un număr mare de obiecte, inclusiv de uz exclusiv intim şi personal, au fost ridicate în timpul percheziţiilor,  timp în care petenților nici măcar nu li s-au adus la cunoştinţă motivele acestei operaţiuni. În plus, precum în cazul altor măsuri asemănătoare, Curtea pare să limiteze posibilitatea de a se realiza o percheziţie în situaţia anchetării unor fapte de o gravitate redusă. Acest aspect rezultă dintr-o hotărâre în care s-a constatat netemeinicia unei percheziţii dispuse pentru anchetarea unei infracţiuni de conducere cu exces de viteză, argumentul decisiv al Curții fiind gravitatea redusă a acestei fapte.

În cauza Imakayeva, lipsa unui mandat de percheziţie a fost considerată o încălcare a art. 8 din C.E.D.O. Extrapolând acest aspect, caracterul neregulat al percheziţiilor rezultă inclusiv din temeiul pentru care au fost dispuse și modalitatea de  realizare, scopul acestora fiind nejustificat. În urma Percheziţiilor din speţă, nu s-a realizat nici descoperirea unor persoane sau bunuri suspecte, nici urmele săvârşirii unor infracţiuni. Accesul autorităţilor în imobil se putea realiza în condiții normale.

Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008 motivează cu privire la legalitatea descinderilor, ridicărilor de bunuri  şi percheziţiilor:
„Pe calea unui memoriu înregistrat la data de 28.10.2004, reprezentanţii M.I.S.A. au reiterat susţinerile anterioare, în sensul că ancheta este abuzivă, tendenţioasă şi discriminatorie, iar prezentarea denaturată a faptelor în mass-¬media afectează în mod grav imaginea publică a mişcării; s-a solicitat verificarea situaţiei juridice a bunurilor ridicate la percheziţii, şi restituirea lor imediată. S-a apreciat de către procuror că, în condiţiile concrete în care percheziţiile au fost efectuate inventarierea amănunţită nu ar fi fost posibilă; soluţia adoptată în toate cazurile, de introducere în cutii care au fost sigilate, urmate de desigilare şi inventariere treptată, este corectă.

O mare parte dintre aceste bunuri au fost inventariate şi efectiv restituite posesorilor; o altă parte a rămas în spaţiile de depozitare alocate, deoarece fie inventarierea nu a fost finalizată din diferite motive (volum mare de bunuri, neprezentarea persoanelor convocate să asiste, etc), fie s-a solicitat opinia unor experţi (O.R.D.A., în cazul casetelor audio-video, una dintre cauze vizând şi încălcarea drepturilor de autor).

În mod repetat, persoanele vătămate au solicitat restituirea bunurilor despre care apreciază că nu pot constitui mijloace materiale de probă; aceste cereri, întemeiate pe prevederile codului de procedură penală, au fost succesiv respinse la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi ulterior de către instanţa de judecată.

Ridicarea bunurilor nu a fost ilegală, şi, mai ales, nu s-a urmărit imposedarea pe nedrept astfel că nu se poate reţine ca fiind comise infracţiunile de furt, prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal, sau tâlhărie, prevăzută de art.211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestora.

Ridicarea de bunuri şi refuzul de a restitui unele dintre ele, nu constituie act abuziv al magistraţilor, întrucât acestea erau necesare anchetelor în curs de derulare; aprecierea persoanelor vătămate în sensul contrar, că nu pot constitui mijloace materiale de probă, nu prezintă relevanţă juridică, atâta vreme cât cercetările nu erau finalizate; în legătură cu aceste aspecte nu s-au constatat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu, după cum nu au rezultat asemenea încălcări nici cu ocazia participării procurorilor şi a lucrătorilor de poliţie la efectuarea percheziţiilor domiciliare…

S-a reţinut că încheierea de admitere a cererii şi autorizaţiile de percheziţie au fost emise în condiţiile legii, nefiind constatate încălcări ale prevederilor aplicabile în această materie. Legea nu limitează în nici un fel numărul locaţiilor care pot fi percheziţionate într-un singur dosar, şi nici nu stabileşte o anume modalitate de efectuare în timp (simultan sau la un anume interval) a acestor activităţi.

În condiţiile concrete, existând date despre comiterea de infracţiuni de către unii membri sau simpatizanţi M.I.S.A., în interesul derulării neviciate a anchetei s-a apreciat că este necesară acţiunea sincronizată, astfel încât eventualele probe să nu fie distruse prin alertarea altor făptuitori. Percheziţiile s-au impus ca absolut necesare justei soluţionări a cauzei întrucât membrii şi simpatizanţii mişcării, la momentul respectiv, fie ignorau activitatea ilicită, fie nu erau dispuşi să colaboreze cu organele judiciare; abia ulterior, unele dintre aceste persoane au înţeles să dea declaraţii în cauză, în condiţiile identităţii protejate, fiind incluse în programul de protecţie a martorilor.

S-a concluzionat că măsura dispusă de intimata Savonea Lia a fost legală, neexistând acte de încălcare a atribuţiilor de serviciu, cu urmarea socialmente periculoasă a cauzării unor vătămări a intereselor legale ale petiţionarilor indicaţi (cerinţă impusă de dispoziţiile art.246 Cod penal.) şi/sau a îngrădirii folosinţei sau exercitării drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de opinie şi convingeri (cerinţă impusă de dispoziţiile art.247 Cod penal.), astfel încât în mod just s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale… 
Percheziţiile au fost efectuate în prezenţa martorilor asistenţi şi a unuia sau a mai multora dintre cei identificaţi în imobil; procesele verbale întocmite cu aceste ocazii au fost semnate fără obiecţiuni, iar unde acestea au fost formulate s-a procedat la consemnarea lor expresă; într-unul dintre cazuri la o parte din activitate a asistat şi un avocat, iar în multe dintre situaţii înscrisurile au fost semnate de mai multe persoane dintre cele aflate în imobil, nu numai de cel desemnat să asiste la efectuarea percheziţiilor…”. 

Art. 9  Libertatea de gândire, conștiință și religie


 
Obligaţia negativă a Statului de a respecta convingerile unei persoane trebuie analizată în cazul petenţilor prin verificarea existenţei unei ingerinţe în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 9, stabilirea bazei legale şi a scopului instituirii acestei ingerinţe, determinarea necesităţii într-o societate democratică  a ingerinţei respective.

 Dreptul petenților de a avea și de a-şi manifesta convingerile a fost încălcat prin măsuri concertate, de natură a reprima, a intimida, reieşind că aceste intervenţii s-au realizat tocmai datorită apartenenţei acestora la M.I.S.A. şi convingerilor de practicanţi yoga. Percheziţia, imobilizarea, reţinerea, interogarea, datorită unor convingeri proprii sunt nepermise într-o societate democratică. Ce se poate spune despre măsurile dispuse în condiţiile în care „suspiciunile” sunt vădit neîntemeiate şi s-a dovedit ulterior, în urma cercetărilor, că  petenţii sunt persoane inocente?
Şi în motivarea DECIZIEI Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se reţine această situaţie de fapt şi se motivează că măsurile se justifică şi sunt legale datorită convingerilor petenţilor, deşi situaţia de fapt  a fost clar și explicit descrisă în Plângerile penale formulate.     
 
Art. 10 Libertatea de exprimare
Informaţiile despre descinderi și anchetă au fost prezentate în mass media (chiar în versiuni distorsionate, nereale, calomnioase), cu scopul de a discredita M.I.S.A. şi membrii săi şi a-i supune oprobiului public.
Datorită modului de conducere a anchetei şi descinderilor de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti  (secretul operaţiunilor fiind păstrat), este indubitabil că informaţiile nu puteau proveni decât din surse judiciare.
Nu se cunoaște până în prezent, nu este consemnat în vreun raport al autorităţilor şi nu a făcut obiectul cercetării (efective) a organelor penale sau judecătoreşti cine anume a filmat şi difuzat aceste descinderi către mass media, stabilind conţinutul acestora. Deşi au fost încălcate în mod flagrant dispoziţiile stabilite prin Ghidul de bune practici pentru cooperarea între instanţe, parchete şi mass-media, act normativ care reglementează modalitatea de difuzare a informaţiilor din cadrul procedurilor judiciare către mass-media, adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 277 în şedinţa din data de 13.04.2006. Normele statutate prin acest Ghid nu au fost avute în vedere la pronunţarea Deciziilor care absolvă autorităţile de orice vină.
Nu au fost luate măsuri rezonabile pentru ca informaţiile confidenţiale difuzate să garanteze autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătorești, fiind creat un veritabil scandal mediatic.
Aceste încălcări au determinat şi instanţele internaţionale-de exemplu, Înalta Curte de Justiţie a Suediei, în procesul de acordare a azilului politic al mentorului M.I.S.A, Gregorian Bivolaru, să considere că datorită climatului nefavorabil creat de presă, nu poate avea loc un proces echitabil în cazul membrilor M.I.S.A. 
Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008  motivează surprinzător cu privire la aceste aspecte, reținând totuși existenţa unor selecţiuni de imagini: „S-a apreciat că în mod legal şi temeinic prin ordonanţa atacată nr.615/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică s-a stabilit că nu sunt întrunite nici în planul laturii obiective, nici al celei subiective elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 196 din Codul penal (constând în efectuarea de înregistrări video, din care s-au difuzat selecţiuni în mass-media) pe considerentul că înregistrarea s-a impus pentru o prezervare a imaginilor de ansamblu, cu atât mai mult cu cât mulţimea de detalii era dificil de consemnat într-un proces verbal complet iar procurorii desemnaţi să efectueze urmărirea penală nu au avut posibilitatea practică de a participa personal la acţiunile din toate locaţiile; în acest context, prin prisma interesului pentru anchetă, acordul persoanelor vătămate nu era necesar. Selecţiunile de imagini care au fost furnizate către mass-media se circumscriu dreptului pe care îl are opinia publică de a fi informată, cu privire la subiectele de interes, iar informaţiile nu constituie secrete de serviciu, divulgate fără drept.”
Art. 17  Interzicerea abuzului de drept

Jurisprudenţa C.E.D.O. a conferit art. 17 o interpretare în general strictă, care se aplică doar în cazul unor manifestări contrare însăşi esenţei unui sistem democratic şi a valorilor pe care se bazează civilizaţia europeana (hot. Handyside, Oya Ataman, Norwood, Gavandy, etc.).
În aceste situaţii (când, de exemplu, o persoana îşi foloseşte libertatea de exprimare pentru a promova atitudini complet ilicite, instigând la comiterea unor infracţiuni grave, sau promovând comportamente de o gravitate extremă), Curtea a constatat că sancţionarea unor astfel de atitudini este o măsură necesară într-o societate democratică, neaplicându-se clauzele derogatorii conţinute de art. 9-11 din C.E.D.O. Opinăm că în speţa dedusă judecăţii Curţii este însă incident art. 17 din Convenţie care prevede ca Statul nu poate desfăşura o activitate sau îndeplini un act ce urmărește distrugerea sau îngrădirea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie. Pe de-o parte, Statul şi autorităţile publice au fost (și au rămas) principalii actori care încalcă drepturile şi libertăţile prevăzute de  Convenție.  «Abuzul de drept » este interzis cu privire la orice drept prevăzut de Convenţie prin activităţi sau acţiuni care urmăresc încălcări ample sau limitări ale acestor drepturi.
Amploarea Operaţiunii „Christ”, cea mai mare intervenţie poliţienească după 1990,  justifică necesitatea aplicării art. 17 din Convenţie.
Subliniind rolul creator de jurisprudenţă al Curţii în acest caz, arătăm că în opinia noastră, există şi alte argumente în favoarea aplicării art. 17 din C.E.D.O.  
Subliniem faptul că acest comportament al autorităţilor nu poate fi justificat sau legitimat de nici unul din actele petenţilor.
Datorită unor convingeri individuale şi apartenenţei la Asociaţia M.I.S.A., fără a comite acte ilegale, petenţii sunt supuşi unor tratamente ilegale care le îngrădesc drepturi individuale şi aceste măsuri procesuale s-au luat împotriva tuturor în mod concertat, urmărindu-se  inclusiv discreditarea şi defăimarea lor nejustificată. La plângerile legitime adresate autorităţilor pentru tragerea la răspundere a magistraţilor procurori, a militarilor implicaţi în aceste descinderi li se răspunde că  „faptele nu există”, „sunt rezultatul unor erori de fapt” sau că „şi-au înscenat singuri această intervenţie”.
Semnificativă este şi implicarea fostului premier P.S.D. Adrian Năstase în acest proces politic, toate aceste aspecte de fapt conducând la concluzia evidentă că s-a urmărit în mod concertat, de către organele judiciare, folosirea abuzivă a unor proceduri judiciare (penale) printr-o intervenţie de mare amploare, în realitate încălcându-se grav drepturile şi libertăţile petenţilor.
Încălcarea celorlalte drepturi prevăzute de C.E.D.O. (art. 8, art. 9, etc.) urmează să se constate concomitent cu aplicarea  art. 17 din Convenţie. Nici o restricţie adusă acestor drepturi, potrivit art. 18 din C.E.D.O., nu poate fi interpretată că „este o restricţie aplicată conform Convenţiei”. În cauză se poate constata că Statul a deturnat clauzele derogatorii pe care Convenţia le cuprinde de la scopul lor firesc de a garanta exerciţiul unor drepturi  şi libertăţi individuale, pentru a restrânge, încalcă sau se aduce atingere unor drepturi ale petenţilor, abuzând de o procedură penală care nu era îndreptata împotriva acestora. 
Motivarea Deciziei 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008 se reţin următoarele aspecte referitoare la legalitatea măsurilor: „Cu privire la infracţiunile pretins săvârşite cu ocazia efectuării percheziţiilor la imobilele menţionate anterior s-a arătat că ridicarea bunurilor, nu a constituit un act abuziv al magistraţilor procurori, întrucât acestea erau necesare anchetelor în curs de derulare, astfel că în legătură cu aceste aspecte nu s-au constatat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu. De asemenea, nu au rezultat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu ale procurorilor şi lucrătorilor de poliţie la efectuarea percheziţiilor domiciliare, coordonarea acestei activităţi la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sau la emiterea de autorizaţii de către instanţă; trebuie avut în vedere că întreaga acţiune s-a grefat pe un complex de date, din care, la momentul respectiv, rezulta comiterea de infracţiuni grave, în cadru organizat, fapte cu privire la care în alt mod probatoriile nu se puteau administra neviciat, pe baza datelor deţinute, organele de anchetă optând pentru o acţiune sincronizată şi în condiţii de maximă conspirare, mai ales în scopul depistării în flagrant a unor infracţiuni.
Aşa fiind, prima instanţă a concluzionat că în mod legal, în temeiul dispoziţiilor art.228 alin.6 Cod procedură penală raportat la art.10 lit.a Cod procedură penală s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraţilor procurori şi a lucrătorilor de poliţie nominalizaţi mai sus, sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.246 Cod penal. şi, respectiv,cea de purtare abuzivă, prevăzută de art.250 Cod penal., întrucât neprobându-se excesul de forţă în ceea ce priveşte coordonarea acţiunii de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, procuror George Bălan, ori în ceea ce priveşte efectiva participare la percheziţiile descrise, precum şi pe de altă parte întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de petiţionari de către magistraţii procurori şi poliţiştii ce le-au întreprins s-a reţinut justificat că faptele penale enunţate nu există în materialitatea lor”.
Cum anume trebuia probat „ excesul de forţă” în condiţiile în care nu au fost realizate nici un fel de acte de cercetare de către organele penale?
Art. 14 Interzicerea discriminării
Petenţii nu au beneficiat de tratament egal, în comparaţie cu orice alte categorii sociale, în speţa dedusă judecăţii Curţii se constată că măsuri grave, disproporţionate, nejustificate, nelegitime, au fost îndreptate împotriva unei colectivități, operând art. 14 din Convenţie, atât ca o clauză de nediscriminare generală, cât şi în raport cu alte drepturi prevăzute de C.E.D.O.
Inegalitatea clară de tratament s-a aplicat petenţilor (şi altor zeci de persoane) datorită convingerilor lor și apartenenţei la M.I.S.A., aplicabilitatea art. 14 din Convenţie justificându-se mai ales datorită faptului că nici unul din motivele pentru care s-au iniţiat proceduri penale nu subzistă în ceea ce îi priveşte pe petenţi. Existenţa unei diferenţe de tratament rezultă deci din faptul că nu a existat un alt grup de persoane care să impună intervenţia masivă, în forţă, nejustificată, a autorităţilor (comparaţie cu alte situaţii similare). Estimarea caracterului proporţional al măsurilor dispuse de autorităţi în contextul în care au intervenit măsurile în discuţie constituie o încălcare a art. 14 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că aceeaşi manieră de a acţiona (represivă) au avut şi autorităţile comuniste înainte de 1990 faţă de practicanţii yoga. Lipsa de proporţionalitate şi lipsa unor garanţii procedurale adecvate sunt alte argumente în favoarea aplicării art. 14 din C.E.D.O.      
Obligaţia negativă impusă Statelor de a nu supune nici o persoana aflată sub jurisdicţia lor unei discriminări, fără o limitare a mobilurilor discriminării, nu a fost îndeplinită nici cu privire la măsurile dispuse în faza de urmărire penală (percheziţii lipsite de justificare obiectivă şi rezonabilă, fără a viza un scop legitim,  neproporţionale, discriminare publică), nici cu privire la motivarea Rezoluţiilor Parchetului și Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pur și simplu discriminatorii.  
 
Prin Decizia 544/06.07.2009 din Dosarul 6872/1/2008, se reţin argumentele şi plângerile petenţilor care se consideră discriminaţi: „Pe calea unui memoriu înregistrat la data de 28.10.2004, reprezentanţii M.I.S.A. au reiterat susţinerile anterioare, în sensul că ancheta este abuzivă, tendenţioasă şi discriminatorie, iar prezentarea denaturată a faptelor în mass-¬media afectează în mod grav imaginea publică a mişcării; s-a solicitat verificarea situaţiei juridice a bunurilor ridicate la percheziţii, şi restituirea lor imediată. Pe calea aceloraşi sesizări, persoanele vătămate au solicitat efectuarea de cercetări şi cu privire la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, susţinând că activitatea organelor de urmărire penală, prin impactul mediatic intens, mai ales cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare, constituie o denaturare şi o denigrare publică a valorilor spirituale de sorginte orientală, precum şi a practicilor şi a imaginii practicanţilor yoga, procedându-se discriminatoriu…”.
DECIZIA argumentează în continuare inexistenţa discriminării prezumând ilicitul acolo unde acesta nu există şi chiar invocând inexistenţa pedepselor aplicate persoanei juridice, ceea ce dovedeşte încă o dată care a fost scopul real al acestor măsuri şi proceduri penale: „Principalul argument invocat de persoanele vătămate constând în aceea că toţi cei cercetaţi fac parte din M.I.S.A. nu constituie o dovadă a discriminării, ci îşi are sorgintea în faptul că activitatea ilicită s-a derulat exclusiv în cadrul şi prin structura organizatorică a acestei mişcări… S-a reţinut că susţinerile persoanelor vătămate nu sunt fondate, deoarece în contextul legislativ, de la acel moment de timp urmărirea penală a unei persoane juridice nu era legalmente posibilă, dreptul român statuând că numai persoana fizică, individul, poate constitui subiect activ al unei infracţiuni, nefiind efectuate cercetări faţă de MISA ca persoana juridică”. IV- EXPOSE RELATIF AUX PRESCRIPTIONS DE L’ARTICLE 26 DE LA CONVENTION 
(Voir chapitre IV de la note explicative. Donner pour chaque grief, et au besoin sur une feuille separee, les reseignements demandes sous chapitre 16 a 18 ci-apres)
Cererea este formulată în termenul de 6 luni de la data pronunţării deciziei interne definitive prevăzut de CEDO.
16. Decision interne definitive (date et neture de la decision, organe- judiciaire ou autre – l’ayant rendue) 
Decizia nr. 544/6 iulie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 6872/1/2008 de către Completul de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 
17. Autres decisions ( enumerees dans l’ordre chronologique en indiquant, pour chaque decision, sa date, sa nature et l’organe – judiciaire  ou autre – l’ayant rendue).
Sentinţa nr. 282/18.02.2008 pronunţată în Dosarul nr. 22345/1/2005, de către Secţia Penală  a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 
18. Le requerant disposait-il d’un recours qu’il n’a pas exerce? Și oui, lequel et pour quel motif n’a-t-il pas ete exerce?
Nu.
V- EXPOSE DE LA REQUETE
19.  Repararea pagubei suferite, apreciată în ansamblul ei şi în spirit echitabil, evaluată  la 100.000 Euro pentru fiecare petent. Obligaţia asumată de Înalta Parte Contractanta de a asigura protecţia şi exercitarea efectiva a unor drepturi şi libertăţi prevăzute de Convenţie nu a fost respectată.

VI – AUTRES INSTANCES INTERNATIONALES TRAITANT OU AYANT TRAITE L’AFFAIRE 

 20. Le requerant a-t-il soumis a une autre instance internationale d’enquete ou de reglement les griefs enonces dans la presente requete? Și oui, fournir des indications detaillees a ce sujet.
Nu.

VII –PIECES ANNEXEES
21. Opisul de documente ataşate cererii este anexat prezentei Plângeri.
    
VIII – LANGUE DE PROCEDURE SOUHAITEE
22. Je prefere recevoir la decision de la Commission en englais.
IX-  DECLARATION ET SIGNATURE
(Voir chapitre IX de la note explicative)

23. Je declare en toute conscience et loyaute que les reseignements qui figurent sur la presente formule de requete sont exacts et je m’engage a respecter le caractere confidentiel de la procedure de la Commission.

24. S’il n’est pas indique clairement ci-apres que le requerant desire garder l’anonymat a l’egard du public, il sera considere qu’il n’a pas d’objection a ce que son identite soit revelee:
Lieu BUCUREȘTI, ROMÂNIA                                                
Data: 16.12.2009
Concepere și redactare SIMONA FLORINA LUNGU
Reprezentare în relația cu instanța Curții Europene a Drepturilor Omului: av. MITU MIHAELA 

yogaesoteric
27 aprilie 2016