Ciclul deglobalizării

Există un ciclu istoric – despre care nu prea am vorbit – de globalizare/deglobalizare. Sunt perioade în istorie când țările se deschid (sau sunt „deschise” prin apariția unor imperii), moment în care comerțul între state înflorește. Aceste perioade de deschidere sunt urmate de alte perioade, de închidere.

Globalizare și deglobalizare sunt denumirile pe care le-am găsit noi acum unui fenomen istoric. În esență este vorba de un ciclu lung care, într-o perioadă cunoaște o înflorire a comerțului internațional, a schimburilor de mărfuri și a colaborării, urmată de o închidere a țărilor, o înghețare a schimburilor și o concentrare către interior. În aceste perioade relațiile internaționale se restrâng, lumea se grupează în blocuri și cunoaștem o scădere a volumului comercial inter-state. Comerțul, din internațional devine preponderent regional, ca efect al închiderii statelor.

Avem de-a face, așadar, cu o sinusoidă care descrie un ciclu complet. Se pornește de la relații total înghețate, care încep treptat să de dezghețe prin intermediul unor schimburi comerciale făcute din spatele „porților închise”. Acestea deschid căile altor exporturi și importuri care se dovedesc profitabile, ajungându-se la un moment zero, în care schimburile comerciale dezghețate sunt compensate de politica închisă încă strict de ambele părți. Urmează perioada de exuberanță, în care statele se deschid inclusiv politic, se formează lanțuri industrial-logistice coerente, optimizându-se atât producția, cât și distribuția. Perioada este cunoscută ca una în care prețurile scad și apare un optimism excesiv. Apogeul acestei perioade nu ține foarte mult, întrucât întreaga construcție devine nesustenabilă ca efect al înmulțirii numărului de speculanți în defavoarea celor care au materiile prime sau a celor care muncesc efectiv. De asemenea, în astfel de perioade apar noi puteri economice, care vor să-și „marcheze teritoriul” în defavoarea puterilor aflate în declin. Începe o perioadă în care sunt introduse taxe vamale artificiale sau se caută boicotarea celuilalt prin înlocuirea produselor sale cu altele existente local sau procurate din „tabăra sa”. Fenomenul se extinde și, pe măsură de politicul închide granițele, scade și comerțul. Momentul zero este din nou unul în care politicul a închis granițele aproape total, dar comerțul funcționează. Urmează o scădere a comerțului către momentul minim de la care a început ciclul.

Aceste cicluri sunt cicluri Kondratiev lungi, de 40-50 de ani, cu fiecare etapă de 10-15 ani. Ultimul ciclu s-a închis în jurul anului 1980. Atunci a început dezghețarea comerțului între cele două blocuri politico-militare. Momentul zero este, în mod evident, anul 1989. După această perioadă s-au dezghețat teribil relațiile internaționale, marcând ascensiunea Chinei. Apariția Uniunii Europene în 1993 prin semnarea Tratatului de la Maastricht, încă este un fenomen izolat în vechiul bloc politico-militar, dar semnalizează o accelerare a dezghețului. Adevărata deschidere apare în 2001, cu ocazia semnării Tratatului de la Nisa, care prevedea lărgirea Uniunii Europene cu state din Est. Astfel vin două valuri – primul în 2004 și cel de-al doilea în 2007 (România și Bulgaria) și 2013 (Croația) – care marchează un început de exuberanță. Totul pare frumos, lumea se deschide total și nimic nu pare a sta în calea fericirii. Doar că norii negri încep să apară la orizont. Prima dată am avut criza subprime din SUA care a indus un cutremur teribil la nivel internațional. Apoi ascensiunea Chinei devine amenințătoare pentru puterea decadentă, SUA. Astfel începând cu 2016, intră în vigoare un regim de taxe vamale în defavoarea Chinei. După care începe războiul tehnologic China-SUA. Prima închidere vine ca efect al Pandemiei covid. Redeschiderea de după 2022 nu mai găsește lumea în aceeași stare. Apoi vine conflictul dintre Ucraina și Rusia și astfel ajungem în prezent.

Mai este însă un element legat de China pe care nu vreau să-l ratez. Această țară, prin capacitatea sa de externalizare a producției scumpe a Imperiului Occidental a devenit, în primul rând, un exportator de deflație. Iată sursa bunăstării: produsele altă date scumpe ale Occidentului deveneau, peste noapte, ieftine și chiar mai profitabile decât înainte! În acest fel, Băncile Centrale și-au permis luxul de a scădea dobânzile la zero pentru a menține „impulsul economic” printr-un impuls pe piața creditului, crezând că astfel își vor rezolva gravele dezechilibre, prin acoperirea grosolană a găurilor generate de comportamentul irațional al factorilor speculativi interni. Cât timp China a fost exportator de deflație, iar Occidentul a impulsionat totul prin credite ieftine, a fost alimentată și bula bursieră care a compensat presiunile inflaționiste.

„Cearta” dintre SUA (Occident) și China a apărut în momentul în care China a început să mănânce din pâinea speculatorilor. Programul „Made in China” lansat de președintele Xi este necesar să fie văzut fix ca un recurs la normalitate: China, care e manufactura lumii nu mai putea susține și speculanții occidentali deoarece, ca efect al dezvoltării industriale, i-au crescut costurile de producție. Astfel, pentru a-și menține „rentabilitatea” a început să se orienteze către domeniile cu valoare adăugată mare, cele care generau profituri babane pentru Occident. Vă voi da un singur exemplu, cel al autovehiculelor. Mașinile europene cuceriseră piața chineză, în ciuda faptului că erau făcute cu 80% din componente fabricate în China. Era previzibil că o asemenea stare de fapt era anormală. În plus, europenii care vindeau pe piața chineză – și își făceau planuri de creștere bazându-se pe dinamica creșterii salariilor din China – nu înțelegeau că nu poți avea două chestii care se bat cap în cap: pe de o parte o producție ieftină în China, iar de partea cealaltă o creștere de venituri a salariaților din acea țară. Așa au apărut marii producători auto chinezi, care s-au cocoțat pe hype-ul electric, eliminându-i pe europeni atât prin prețuri, cât și prin calitatea produselor. Dacă 80% dintre componente le faci în China, e clar că acolo oricând poate să-ți apară un producător local care să te concureze!

Revenind la fenomen, constatăm că planul „Made in China” al președintelui Xi este un succes cu un an înainte de finalizarea sa oficială. China este numărul unu mondial în majoritatea domeniilor specificate în plan, dar asta are ca revers o imposibilitate a sa de a mai exporta deflație. Concurând pe piața produselor finite cu adaos comercial mare, China le taie creanga de sub picioare speculatorilor occidentali, inversând trendurile, dar, în același timp, creându-și sieși probleme de piață. De ce spun asta? China și-a epuizat piața internă, acoperind-o cu produse proprii, dar este dependentă de piața externă care, într-o proporție mare, este reprezentată de Occident. Simțind amenințarea, a lansat proiectele BRI și cele vizând integrarea cu așa-numitul „Sud Global” pentru a urmări, prin impulsul integrării-dezvoltării acestor zone, să compenseze pierderea previzibilă a pieței Occidentale. Iar această pierdere nu apare astfel doar prin prisma sancțiunilor, ci și ca un fapt inevitabil.

Fenomenul, în esență e simplu. China s-a maturizat și nu mai poate exporta deflație! Astfel, impulsul creditului occidental se veștejește. Mai mult, efectele expansiunii creditului și a politicii de stimulare fiscală conduc, logic, la o presiune inflaționistă fără precedent, deoarece nu mai sunt compensate de deflația chinezească.

Acum este necesar să înțelegem că, pe plan mondial, nu mai există un alt exportator de deflație precum China. S-a încercat cu India, dar s-a dovedit imposibil, deoarece haosul de acolo nu este manageriabil. Și acum vine partea complicată a situației. Prin stimulare fiscală sau impulsionarea creditului nu se mai poate face nimic în Occident, deoarece aceste instrumente conduc iremediabil la inflație. De altfel s-a și văzut asta când Powell a tăiat artificial dobânda. Trezoreriile la zece ani au decolat, iar inflația începe să se resimtă. Cu alte cuvinte, aceste instrumente devin de neutilizat, întrucât atunci când arunci bani în sistem nu faci altceva decât să accelerezi inflația și să crești dobânzile. Practic, atât FED-ul cât și Guvernul sunt cu mâinile legate, fără posibilitatea de mai arunca bani în economie. Chestiune pe care am spus-o de nenumărate ori! Ceea ce înseamnă că singura opțiune este restructurarea economiei. Adică trecerea prin furcile caudine ale realității, așa cum s-a petrecut în anii ’90 cu economia sovietică.

După cum puteți înțelege, suntem destul de aproape de momentul în care atât țările, cât și economiile se vor închide în sine, forțându-se deglobalizarea accelerată. Cu alte cuvinte, suntem foarte aproape de ajungerea pe „fundul găleții”, moment care va coincide cu schimbarea leadership-ului mondial.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
SUA își presează aliații să limiteze cooperarea cu China
China și participarea mai echitabilă a Sudului Global la „guvernanța mondială”

yogaesoteric
26 octombrie 2024