Cine a descoperit teoria relativității, Einstein sau Eminescu? (II)

Citiţi prima parte a articolului

Un alt concept modern, cel al multiversurilor, este ascuns în poezia „Veneră şi Madonă”:

„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.”

Cum adică „Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei”? Ce pot fi „Cerurile cu alte stele” dacă nu alte universuri într-un multivers?

Lumea se întreabă azi dacă teoriile fizicienilor despre multiversuri sunt teorii ştiinţifice. Cum putem şti ce se află cu adevărat în celelalte universuri, dacă niciodată nu putem ajunge acolo? Cum putem crede că vom înţelege ce e acolo doar măsurând ce e aici? Oare să ne fi atins limitele, aşa cum ne făcea atenţi Eminescu acum aproape un secol şi jumătate, în poezia „La moartea lui Neamţu”?

„În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumii cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.”

Adevărul este că omenirea nu poate scăpa de dorinţa de a înţelege Cosmosul, chiar dacă el este un „vis”. Iar atunci când ne atingem limitele, când vedem că matematica ne lasă, dorim să simţim, măcar pentru o fracţiune de secundă, măreţia Creaţiei. Atunci lăsăm formulele şi ne întoarcem la poezie. Şi unde este mai frumos descrisă Creaţia Cosmosului decât în „Scrisoarea I”?

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”

Ce frumos! Ce simfonie! Fiecare cuvânt se aşază la locul lui ca instrumentul dintr-o orchestră şi fiecare literă este potrivită ca o notă muzicală!

Vedem cum creaţia, în viziunea lui Eminescu, seamănă uluitor de mult cu Big Bangul, în forma primară a teoriei sale: „Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!”. Punctul de care vorbeşte Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spaţiu mai mic decât un vârf de ac.

Din nou, Eminescu a avut intuiţia teoriilor lui Einstein, a căror consecinţă este Big Bangul. Desigur, el nu s-a ghidat de teorii matematice, ci cel mai probabil a fost influenţat de ideile filozofice ale creaţiei din nimic, „Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune. Până şi Biblia creştină descrie cum Creatorul a făcut tot cosmosul din nimic. Eminescu a urmărit să îşi imagineze cum ar fi avut loc, iar versurile de mai sus sunt rezultatul acestui efort personal.

Dacă fizica explică doar ceea ce a fost DUPĂ Big Bang, Eminescu căuta să îşi imagineze şi ce a fost înainte. Aceasta este însă de neînchipuit pentru mintea umană, iar asta se vede din formele „apofatice” pe care le construieşte Eminescu. Apofatismul este o modalitate de abordare a transcendenței dumnezeieşti constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este el. Formele apofatice sunt folosite des în mitologie, teologie și poezie, pentru a sugera ceea ce este inefabil şi nu se poate defini. Iată forma construită de Eminescu:

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…”

Știm că, în acest poem, Eminescu a folosit și viziuni despre originile cosmice din „Imnul creațiunii”, cu care se deschide Rig Veda. Iată cum apar aici astfel de forme apofatice (traducere din limba engleză):

„Atunci nu era nici ne-existență, nici existență
Nu era nici aer, nici ceruri deasupra. […]
La început era doar întuneric ascuns de întuneric.”

Eminescu continuă cu următoarele versuri:
„Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…”

Existenţa „întunericului ca o mare” sugerează prezenţa unui spaţiu gol, ceea ce desigur nu a fost aşa, căci, în varianta lui Einstein, timpul şi spaţiul au fost create la Big Bang. De aceea, nu putem spune că Eminescu a „descoperit” Big Bangul înainte de Einstein, ci doar că a avut o intuiție care se regăsește și în mitologia hindusă a Vedelor și a versificat-o extraordinar de frumos în cuvintele limbii române.

Primele momente de după Big Bang sunt descrise foarte bine, poate surprinzător, în poezia „Luceafărul”. Aici, Luceafărul pleacă la Creatorul Cosmosului pentru a-i cere să fie nemuritor. Călătoria către acel loc este descrisă prin comparaţie cu „ziua cea dentâi”:

„Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;”

Ziua cea dintâi este, desigur, Big Bangul, pe care Eminescu îl vede plin de haos, din care iese multă lumină.
Dar aşa este? Să ne aducem aminte cum, într-adevăr, imediat după Big Bang, Cosmosul era haotic. Particulele elementare nu apucaseră să se combine în atomi şi alergau, haotic, dintr-o parte în alta, ciocnindu-se mereu unele de altele. Sau, tot în versurile lui Eminescu:

„Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…”

Pentru că aveau sarcini electrice şi erau accelerate în mişcare, particulele emiteau multă radiaţie electromagnetică, adică lumină, exact aşa cum zice Eminescu. Această lumină a fost emisă şi absorbită încontinuu de particule, până în anul 300.000, atunci când s-au format atomii. Aceştia, fiind neutri electric, nu au mai emis radiaţii electromagnetice iar lumina existentă deja a început să circule liber prin Univers.

Datorită expansiunii spaţiului, lungimea de undă a luminii a crescut, iar lumina aceasta ancestrală a ajuns în domeniul microundelor. Astăzi, o parte din ea o „vedem” în „puricii” televizoarelor cu tuburi catodice. O numim „radiaţie de fond”. De aceea, de câte ori citim „Luceafărul”, să ne aducem aminte că el ascunde intuiţia poetului despre prima radiaţie luminoasă a Cosmosului: radiaţia de fond.

Să continuăm „Scrisoarea I”, cu descrierea atât de poetică a viitorului:

„În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’.”

Dincolo de frumuseţea versurilor, recunoaştem încă o dată limitările intuiţiei, când ea nu dispune de informaţiile ştiinţifice necesare. Astfel, e adevărat că, la sfârşitul vieţii sale, Soarele va fi roşu. Cu toate acestea, el nu se va stinge, ci din contră, va creşte şi va „înghiţi” Pământul. De aceea, unii „planeţi”, cum este Pământul, nu vor îngheţa, ci vor arde.

După un timp, în locul Soarelui se va forma o pitică albă, adică o stea ce arde mocnit. Planetele care vor supravieţui, cum sunt cele mai îndepărtate, nu vor scăpa totuşi de atracţia gravitaţională a piticii albe, deoarece aceasta este încă masivă, având jumătate din masa Soarelui.

Dragostea lui Eminescu de ştiinţă se găseşte însă nu numai în ecuaţii, ci şi în manuscrisele sale. Printre ele, cel mai surprinzător este manuscrisul cu numărul 2267 care conţine, vă vine sau nu să credeţi, cunoscuta relaţie a lui Einstein E=mc2. Iată ce spune acest manuscris:

deci v (puterea de cădere) = md (masa multiplicată cu ridicarea) sau = mc2(masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat)

Vedem cum, în manuscrisul lui Eminescu, ecuaţia apare sub forma v=mc2. Pentru a înţelege semnificaţia termenilor, citim în manuscris că:
„Mărimea puterii de cădere, v, stă în proporţie directă cu mărimea masei m şi cu mărimea ridicării ei d.”

Cu alte cuvinte, dacă ridicăm un corp de masă m la înălţimea d, acesta va avea o „putere de cădere” proporţională cu m și d. Ştim însă, de la mecanică, faptul că energia potenţială a unui corp de masă m, ridicat la înălţimea d, este mgd. Deci „puterea de cădere” v este de fapt energia potenţială, pe care o putem nota cu E. Avem atunci, în manuscrisul lui Eminescu, formula E=mc2, unde c, ne spune Eminescu, este „repejunea finală”, adică viteza!

Observând aceste relaţii, profesorul de fizică Ioan Câmpan a emis ipoteza că relaţia de mai sus chiar este ecuaţia lui Einstein, mai ales că, spune profesorul Câmpan, „repejunea finală” c este necesar să fie interpretată ca viteza maximă pe care o poate avea un obiect, adică viteza luminii, c!

Să fie aşa? Să fi descoperit Eminescu celebra formula E=mc2 cu câteva zeci de ani înaintea lui Einstein? Doar este scris în manuscris, ne spune profesorul Câmpan! Ipoteza explodează în spaţiul public în anul 2016, atunci când Gheorghe Funar o face publică şi îl acuză pe Einstein de fraudă! Dar este aşa?

Nu am găsit imediat un răspuns complet al întregii poveşti, aşa încât am căutat singur să văd care e adevărul, mai ales că, aşa cum am văzut şi eu cu ochii mei, relaţia chiar există în manuscrisul lui Eminescu. Nu mi-a fost greu să găsesc adevărul, pornind chiar de la titlul manuscrisului, care este „F.R. Mayer: Observaţiuni asupra puterilor naturii nevieţuitoare”.

Astfel, titlul ne arată că textul lui Eminescu este o traducere după un articol al lui Robert Mayer, care a trăit cu câteva zeci de ani înaintea lui Eminescu. Mayer era un chirurg cunoscut în Germania, care a descoperit primul principiu al termodinamicii, cel de conservare a energiei.
Robert Mayer

Astfel, el observase că oamenii de la ecuator au sângele mai închis la culoare. Curios, a studiat sângele şi a descoperit că el conţine mai puţin oxigen. Lipsa de oxigen l-a intrigat şi s-a gândit că se datorează căldurii tropicale. Simplu spus, pentru că e deja cald acolo, trupul oamenilor are nevoie de mai puţin oxigen să îşi menţină temperatura, deci de mai puţină energie. Asta sună deja a conservarea energiei, nu-i aşa?

În şederea sa la Berlin, Eminescu a urmărit cursurile lui Hermann Helmholtz, care era pe urmele aceluiaşi principiu de conservare a energiei, iar la acesta a găsit articolul lui Robert Mayer.

Am căutat şi eu articolul original al lui Mayer şi l-am găsit pe internet. Nu mi-a fost greu să văd că manuscrisul lui Eminescu este o traducere cuvânt cu cuvânt a articolului lui Robert Mayer, apărut cu aproape zece ani înainte ca Eminescu să îşi înceapă studiile. Deci, nici vorbă de vreo prioritate a lui Eminescu. Dacă este vreo prioritate, atunci ar fi a lui Robert Mayer.

Cu toate acestea, enigma nu mi se părea rezolvată, pentru că şi în articolul lui Mayer apare aceeaşi formulă E=mc2, înainte ca Einstein să se nască. Totuşi, articolul lui Mayer lămureşte termenii. Astfel, aici se vede bine cum c nu este viteza maximă a obiectelor în cosmos (adică viteza luminii) ci viteza finală pe care o are un obiect de masă m, aflat în cădere liberă. Ecuaţia E=mc2 e nevoie să fie citită atunci ca energia cinetică pe care o are un corp în cădere liberă, atunci când viteza lui este c. Sau, dacă notăm cu v viteza finală, energia ar fi E=mv2. Acum, însă, orice elev care trece prin fizica de liceu ştie că energia cinetică a unui corp este E=mv2/2. A pierdut Robert Mayer factorul de 2?

Răspunsul este pozitiv, iar asta este ultima piesă din puzzle. Într-adevăr, valoarea energiei cinetice nu s-a ştiut cu precizie în vremea lui Mayer. De fapt, factorul de 2 care lipseşte la Mayer fusese descoperit doar cu 10 ani înainte de fizicianul Rudolf Clausius. Pe de o parte, Mayer nu aflase de acest factor 2, pe de altă parte el era un chirurg, mai puţin familiarizat cu uneltele matematice ale fizicii. Şi, uite aşa, Mayer a ignorat un factor de 2, ajungând să scrie o ecuaţie identică cu cea a lui Einstein, care va apărea apoi în manuscrisul lui Eminescu, cu mult înainte ca Einstein să o descopere!

Legătura dintre Eminescu şi Einstein nu se termină totuşi aici. Chiar dacă formula E=mc2 nu este creaţia lui Eminescu, o altă legătură există, iar ea poartă numele unei tinere femei: Melania Şerbu.
Melania Şerbu

În anul 1928, aceasta locuia în Braşov şi era fascinată atât de poezia lui Eminescu cât şi de teoria relativităţii, dezvoltată de Einstein. Melania recunoştea conceptele de relativitate din nuvela „Sărmanul Dionis”, pe care le-am menţionat şi noi. Sub impresia lor, Melania îşi ia inima în dinţi şi îi scrie direct lui Einstein, cu adresa simplă: Albert Einstein, Berlin. Îi traduce în limba germană vorbele poetului şi îl roagă să o ajute să le înţeleagă.

Spre surpriza ei, scrisoarea ajunge la Einstein, care iată, ia prima dată contact cu Eminescu, la aproape o jumătate de secol de la moartea poetului! Şi astfel, peste veacuri, cei doi îşi dau mâna: un fizician şi un poet. Fiecare cu felul său de a înţelege și de a reprezenta Cosmosul şi omul din el.

Einstein nu numai că citeşte scrisoarea Melaniei, dar îi şi răspunde franc:
„Mult stimată domnişoară Şerbu. Dv. consideraţi că pasajele citate din nuvelă ar avea vreo legătură cu această teorie, însă fără cunoştinţe de fizică teoria relativităţii nu poate fi înţeleasă.

Cu alte cuvinte, dacă poetul şi fizicianul sunt uniţi în căutarea înţelesului cosmosului şi al vieţii, totuşi, îi desparte metoda. Fizicianul foloseşte creionul pentru a scrie ecuaţii, iar poetul foloseşte acelaşi creion, dar pentru a scrie versuri şi a trezi emoţia.”

Corespondenţa dintre Melania Şerbu şi Einstein continuă apoi zeci de ani, Melania fiind ajutată să urmeze calea fizicii. Einstein ajunge să îi scrie chiar lui Nicolae Iorga, sugerându-i să schimbe legile ţării pentru a permite unui grup mai mare de elevi să urmeze studiile universitare, aşa cum era cazul Melaniei. Impresionat de scrisoare, Iorga chiar face asta. În final, Melania îşi îndeplineşte visul şi ajunge profesoară de fizică în Israel.

Vă spun sincer, de fiecare dată când citesc ecuaţiile lui Einstein sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaşte în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie. Iată cum spune asta chiar el, în poezia „Numai poetul”.

„Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului
În ramurile gândului,
În sfintele lunci
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.”

Autor: Cristian Presură, doctor în fizică și cercetător la Philips Research Eindhoven, autorul cărții Fizica povestită.

Citiţi şi:
O româncă l-a atenţionat pe Einstein că în Sărmanul Dionis al lui Eminescu (1872) apar elemente ale teoriei relativităţii restrânse (1905)
Adevăratul Eminescu
Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică

yogaesoteric
21 ianuarie 2021