Col. (r) Florin Șinca: 1920-2025. Câteva asemănări și învățăminte

Perioada de după Unirea din 1918 a fost caracterizată prin instabilitate politică (între ianuarie 1918 și ianuarie 1922 Regatul Român a avut nu mai puțin de 9 guverne!), avânt economic, dispute politice foarte aprinse – care lăsau impresia de ireconciliere, inclusiv cu Tronul – ascensiunea meteorică a unor partide, infracționalitate și îmbogățire fără just temei, apariția nenorocitului curent bolșevic. Situația instituțiilor polițienești era precară (Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale fusese creată în anul 1908), multă necinste, în condițiile completării efectivelor și generalizării instituționale la scara întregii țări.

Sincer, nu avea cum să fie altfel, decât în mică măsură. Nu înseamnă că nu a fost și o epocă de consolidări instituționale, de acumulări și merite, inclusiv politice, dar ceea ce intenționez să fac este să arăt asemănările cu perioada de acum, pentru ca noi, cei de acum, să învățăm din greșeli și pentru ca istoria să nu se mai repete.

Regele Ferdinand „avea în fond instinctele despotice ale rasei sale”. Așa a scris cu obidă savantul Nicolae Iorga, cu referire la ziua de 26 martie 1920, când suveranul a dizolvat primul Parlament al țării, rezultat din vot universal, după numai trei luni de existență, considerând – și nu fără temei – că decretul regal de dizolvare a fost „pus de Ion Brătianu în mâinile regelui Ferdinand ca să-l citească generalul Averescu”. Oricare ar fi fost contextul politic (scopul scuză mijloacele?), oare nu găsim asemănări în privința apucăturilor dictatoriale ale sasului Klaus Werner Iohannis din 6 decembrie 2024 și nu numai?

După cum au arătat mulți dintre istoricii noștri, și legionarii și țărăniștii au fost infiltrați cu bolșevici, așa cum se petrece și azi cu partide sau asociații. Când, în 1919, Nicolae Iorga (Partidul Naționalist Democrat) l-a propus, în Consiliul de miniștri prezidat de generalul Arhur Văitoianu, ca ministru de Interne pe doctorul Nicolae Lupu, acesta avea tendințe egalitariste manifestate clar (era membru al țărăniștilor), astfel a venit cu o lege de reducere a jandarmilor de la 37.000 la 5.000 (în condițiile în care ei asigurau posturile comunale) și cu un proiect de lege a chiriilor pe care regele Ferdinand l-a apreciat „cam bolșevic”.

Pe aceste nemulțumiri din societatea românească, pe sărăcie și boli, pe dorința de înnoire politică și pe corupția care lua avânt s-au înșurubat și socialiștii (PDSR), comuniștii de fapt. Adepții lui Ilie Moscovici (zis Tovilie) agitau oamenii, coalizau nemulțumirile, făceau greve. Gândiți-vă doar câtă durere era acumulată, că am ieșit din război cu 340.000 de eroi căzuți pe front (adică vâna țării, capii de familie sau viitori capi de familie!), cu 200.000 de grav răniți, cu 116.000 de căzuți în prizonierat, 36.000 de invalizi de război, cu 56.000 de văduve și 361.000 de orfani de război!

În condițiile în care în majoritatea țărilor europene existau partide comuniste, așa era o parte mică a curentului politic, socialiștii au fost prelucrați la Moscova și au aderat la Internaționala Comunistă, Komintern (5 dec. 1920, afilierea au votat-o la 8 mai 1921).

Kominternul dorea partid unic mondial și combătea unirea, susținând autodeterminarea provinciilor istorice. Vă sună cunoscut, azi?

În vremea asta ungurii adoptaseră „rezistența pasivă” (de pildă, nu mergeau la vot), în 1915 ei puseseră la cale un atentat cu bombă asupra a doi miniștri, primeau bani de la Budapesta pentru publicații și deși aveau toate drepturile asigurate, deputatul Iosif Șandor nu se ferea să scrie că unirea „nu a fost o consecință a autodeterminării majorității române”.

În Transilvania, evreii erau purtătorii de cuvânt ai maghiarismului (am mai scris cum i-au asimilat ungurii), Partidul Maghiar „a avut o permanentă și vehementă critică la adresa statului român” (I. Scurtu).

În anii ’30, Nicolae Titulescu – căruia multe i se pot reproșa, dar era un democrat fără cusur – constata că, în vreme ce românii se adresau instanțelor românești, ungurii („cei care au ținut în robie poporul român”, n. N. Titulescu), umblau cu plângeri la Societatea Națiunilor „pentru orice fleac”, cu limbaj meșteșugit care avea „venin și ură”, ca niște „privilegiați internaționali”. Așa cum a constatat academicianul Ioan Scurtu, în zona secuiască, statul român nu a construit școli, biserici sau instituții de cultură, paradoxal, procesul de maghiarizare practicat de monarhia dualistă înainte de 1918 continuând și după unire!

Comuniștii continuau acțiunile și propaganda pentru despărțirea Basarabiei și a Transilvaniei de Regatul Român, potrivit directivelor primite de la Moscova. Prin urmare, statul român era silit să acționeze, pentru că nu vedem cum ne-am fi apărat altfel în fața parșiveniei acestui curent perpetuat, iată, până azi. A doua zi după votare, 51 din cei 77 de delegați, inclusiv 5 deputați, au fost arestați de poliție sub acuzația de „atentat contra siguranței statului” și băgați la Jilava și Văcărești. Așa cum avea să noteze în savuroasele sale memorii ministrul de Interne, olteanul Constantin Argetoianu, acesta le-a zis miniștrilor: „pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România.” Iorga, Maniu, Rădulescu-Motru au combătut arestările, iar N. Lupu le-a socotit „o samavolnicie”.

În acțiunea lui, Argetoianu s-a sprijinit pe mâna forte a Ministerului de Interne, șeful Siguranței, Romulus Voinescu. Acesta din urmă declara deschis că, „din trei comuniști, doi sunt agenții mei”. Casa lui de pe Mămulari 21 a rezistat în acest București răscolit permanent de buldozere și de mafie. Ministrul nota că acesta „a fost un farsor, dar plin de patimă pentru profesiunile de polițist și de autor dramatic; la teatru n-a ajuns la nimic, în poliție a ajuns director general al Siguranței Statului, situație în care mi-a dat un apreciat ajutor în 1920 și 1921 pentru stârpirea comunismului. Ca ministru de Interne din acele grele vremuri, i-am rămas foarte îndatorat”.

Argumentul șefului internelor era unul corect: după ce fusese arestat, Lenin a fost pus în libertate și a ajuns la putere. „Noi voim pe Lenin să-l omorâm în ou la noi”, a spus atunci boierul de la Breasta.

Pe acest fond, la 8 decembrie 1920, a fost atentatul de la Senat, când au murit ministrul Justiției (D. Greceanu), episcopul unit Demetriu Radu al Oradiei, senatorul Spirescu, iar generalul Coandă (președintele Senatului) a fost grav rănit. Atentatorul Max Goldstein, evreu, a fost prins abia după trei luni când încerca să fugă din țară (l-a împușcat pe un grănicer!), condamnat și închis la Doftana (comuna Telega, jud. Prahova) unde a și murit de greva foamei.

Clasa politică a remarcat că, militar de mare prestigiu, iubit de popor, generalul Alexandru Averescu a renunțat la ,,răspunderi” după ce practic a fost adus la putere de Ionel Brătianu. La alegeri, din totalul de 369 de mandate, luase 206 de locuri de deputați, în vreme ce Partidul Național avea doar 27, țărăniștii 25, socialiștii 19, liberalii 16 etc. Din păcate pentru nădejdile poporului, „mitul generalului” a dispărut tot așa de rapid cum răsărise în rândul mai ales al sătenilor, pentru că, printre altele, promisese multe și a făcut puține. Neavând oameni și organizații, s-a risipit în derizoriu. Dar marele lui merit este și acela că viitorul mareșal a pus în aplicare Legea reformei agrare, cerută de soldați încă de când luptau în tranșee, trecând la fapte și reușind astfel să oprească astfel funestul curent comunist (extrema stângă) care lua avânt în condițiile foarte grele de după război.

După doar o lună de existență, guvernul condus de fiul de negustor ploieștean, Take Ionescu (care-și doarme somnul de veci în incinta Mănăstirii Sinaia), a căzut prin moțiune (ianuarie 1922). Au urmat 4 ani de guvernare liberală (similitudinea cu „peroada” actuală, când se invocă „stabilitatea țării” pentru a menține la putere coaliția UDMR-PSD-PNL este evidentă), timp în care lumea politică românească a fost mai dezbinată ca oricând. Astfel, opoziția a refuzat să ia parte la Cotroceni până și la botezul viitorului rege Mihai, invocând motivul că însuși regele a adus la putere „un guvern de partid îndușmănit de opinia publică” (Universul, 26 ian. 1922). Partidul Național (din Transilvania) considera că lumea politică dâmbovițeană e stăpânită de cei vechi, de ciocoi, iar Iorga a scris: „ignorat, am dreptul să ignor Coroana, ajunsă vasală Brătienilor”.

Cu generalul Arhur Văitoianu, înscris în PNL, ajuns ministru de Interne, liberalii au organizat alegerile pe care le-au câștigat, după vechiul obicei că nu alegerile și parlamentul dau guvernul, ci invers. Ceva nou? Liberalii au luat 222 de mandate, după ei la mare distanță fiind țărăniștii cu 40. Au fost „cele dintâi alegeri falsificate sub regimul votului universal” (I. Scurtu). Țărăniștii considerau că suveranul crede că „prostimea-i prostime” și că a căzut „în lanțurile unei cucoane, Camarila”.

Pe principiul ocupării vidului, după diminuarea acțiunii comuniste (poliția și siguranța arătau că ea continua), țărăniștii continuau cu apucături populiste. Reuniți la un congres (oct. 1922) au acuzat implicarea Ministerului de Interne în alegeri (aveau dreptate), au cerut desființarea Senatului, desființarea poliției secrete (Siguranței) și a jandarmeriei rurale, reorganizarea poliției și subordonarea acesteia autorităților locale. Toate se înscriau în șirul de atacuri subsumate ideii „dai foc la cojoc pentru un păduche”.

Și încoronarea de la Alba Iulia (15 oct. 1922) ne-a găsit dezbinați, chiar Partidul Național, adică ardelenii, afirma că liberalii au venit la putere prin „furt, fraudă și violență”. Adoptarea noii Constituții (26 martie 1923), adică a doua zi după Buna-Vestire, a fost cu adevărat o realizare, o veste bună, dar a fost însoțită de manifestări violente de stradă. Guvernul a reprimat protestul de la sala Dacia (Hanul lui Manuc), folosind armata și pompierii. Chiar la Cameră, în timpul ședinței, un deputat țărănist a aruncat o sticlă cu gaze lacrimogene! Deși au declarat-o „de drept nulă”, cinci ani mai târziu, țărăniștii au guvernat după ea. Curat caragialesc, coane Fănică.

În această atmosferă de dezbinare și dezbateri aprinse, a apărut și la noi tot mai pronunțat curentul de dreapta, sau de extremă dreapta, cum a mai fost numit. El s-a însăilat și în alte țări. La noi contextul a fost acela al rolului tot mai prezent și acaparator al evreilor în economie, acțiunea insidioasă comunistă și criza morală a societății, din care politicul nu putea fi nicidecum exclus. Așa a apărut, sub conducerea lui A.C. Cuza, Liga Apărării Național-Creștine (1923).

Rândurile de față sunt menite să arate metehnele trecutului – de care este necesar să ne vindecăm – asemănările cu vremurile de acum, tendința oamenilor politici de a exagera, dezbinarea care a fost și persistă, tendințele abuzive. Fără unire și temeinicie, fără dragoste de patrie și muncă, fără așezare și credință, nu vom putea construi nimic trainic.

Autor: Col. (r) Florin Șinca

Citiți și:
Col. (r) Florin Șinca: Răspunderile partidelor politice
Col (r) Florin Șinca: Călin Georgescu nu mai poate fi oprit! Țara va redeveni suverană

 

yogaesoteric
12 februarie 2025