Coliziunile acestor neobarbari cu textul sacru…

Există în teoria comunicării un concept care se numeşte „istorie conversaţională”. Pe scurt, acesta postulează faptul că atunci când doi oameni care se cunosc de ceva vreme vorbesc, ei antrenează în bună parte toate convorbirile lor anterioare.

Să dăm un exemplu simplu: doi prieteni se amuză copios de zicerea populară „vai săracu’ omul prost, bun odor la cas’ o fost”. Întorc vorba asta pe toate părţile, se minunează de inspiraţia autorului anonim, chicotesc, fac aşadar, involuntar, tot ceea ce este necesar ca să le rămână în memorie. După ceva vreme, cei doi dau de un al treilea despre care spun cu voce tare: „bun odor”. Atât. Nu zicerea integrală, ci vârful aisbergului. Îşi amintesc fulgerător conversaţia şi ştiu că în spatele etichetei „bun odor” se află de fapt afirmaţia că terţul este tâmpit. Numai că doar ei doi înţeleg, oricine asistă la noua conversaţie e în ceaţă. Şi asta pentru că istoria conversaţională este o colecţie de subînţelesuri cu circuit exclusivist.

Umberto Eco spune în Lector in fabula că atunci când citim, o facem cu toate lecturile noastre anterioare. Nimeni nu citeşte inocent, poate doar copilul care abia a dezlegat misterul literelor, dar în realitate nici el, pentru că actul lecturii antrenează în cazul lui tot ce a auzit de la adulţi, de la prietenii de joacă ş.a.m.d. Nimeni nu se apropie de un text de la zero, există o istorie culturală în conștiința fiecăruia. O receptare „pură” este un ideal de oligofren, după cum conversaţia fără o istorie prealabilă presupune un eremit cultural a cărui asceză constă în a nu avea subînţelesuri comune cu nimeni. A participa la mersul lumii nu se poate fără conversaţii cu tot ce-am conversat şi lecturi cu tot ce-am lecturat.

Pornind de la aceste consideraţii putem înţelege de ce argumentul „dar nu scrie în Biblie aşa ceva” trădează un trist tembelism hermeneutic, dublat de o naufragiere logică, pentru că emitentul presupune triumfător că ceea ce nu este scris nu există, iar această genuflexiune tragică are în ochii lui valoarea unei demonstraţii irefutabile. Grav atins de sedentarism cultural şi oropsit de sărăcie epistemică, ignoră aria opticii în care a văzut lumina zilei textul sacru, cu tot ce presupune ea la nivel retoric, intertextual şi intelectual. Nu e dispus să caute lămuriri formulate de cei care pricep, nici nu se întreabă cui se adresează într-o primă etapă textul, ce puteau citi în el cei familiarizaţi cu aluziile inevitabile într-un astfel de demers.

Vorbim aici de un prizonier intelectual încătuşat solid în lumea postmodernă, tributar activ şi inconştient al tuturor impulsurilor, fetişurilor şi automatismelor epocii, a căror existenţă nici măcar nu o bănuieşte. Modelul textual cu care poate avea o relaţie este cel al manualului de utilizare pe care-l primeşte la pachet cu aparatele ce-i populează lumea şi intelectul. Nu putem aştepta prea mult de la cineva în conștiința căruia nu se află idei, ci maşini.

Anecdota cu tipul care a dat în judecată fabricantul unei maşini pe care o pusese pe pilot automat ţine de istoria hermeneuticii cu mult mai mult decât de istoria dreptului. Ipochimenul a setat pilotul automat apoi a părăsit scaunul şoferului ca să-şi facă o cafea pe una din şoselele nesfârşite ale Americii. Vanul a mers bine până când şoseaua a schimbat direcţia, prilej cu care o parte din lichid s-a vărsat peste iubitorul de cafea. Apoi a dat în judecată producătorul vehiculului pentru că nu menţionase, negru pe alb, că este interzisă abandonarea volanului pe durata activării pilotului automat. Şi a câştigat, pentru că instanţa a fost de acord cu hermeneutica: ceea ce nu este scris nu poate fi subînţeles. Altfel spus, nimic nu mai este evident, nicio istorie conversaţională nu mai este antrenată în schimburile interumane, nicio lectură prealabilă nu mai poate fi cerută.

Ideile expuse este necesar să fie atât de clare, încât singura achiziţie pe care o mai poate presupune un text este mânuirea alfabetului. Dacă astăzi citim în manualele de utilizare că este interzis să băgăm cuie în priză, ori că este periculos să sărim într-o piscină adâncă de 2 metri fără să avem un atestat de înotător, este pentru că undeva în a doua jumătate a secolului XX subînţelesul a fost condamnat la moarte şi executat.

Printre cele mai mari bucurii pe care le aduc o dragoste ori o prietenie de lungă durată este, neîndoios, conversaţia. Savoarea discuţiilor cu cineva cu care ai o mulţime de elemente în comun, dar şi delicioase divergenţe, nu se poate compara cu nimic. Istoria conversaţională unică pe care o avem cu fiecare persoană importantă din viaţa noastră e un imens dulap plin de rafturi mai mari sau mai mici, în funcţie de fiecare relaţie. Nu e o mobilă inutilă şi împovărătoare, ci o bogăţie şi un dar al vieţii.

Ei bine, hermeneuţii de rit nou se comportă ca şi cum nu şi-ar cunoaşte nici mama, nici iubirea, nici colegii de mai mult de o săptămână, răstimp în care n-ar fi comunicat cu ei decât despre aspecte materiale: pâine, asfalt, ficat ş.a. Totul explicit, nimic subînţeles, aşa se preface orice text în zid ori carne. Coliziunile acestor neobarbari cu textul sacru nu pot depăşi nici ele acest nivel: dacă nu scrie că n-ai voie să te ridici de la volan, înseamnă că ai voie. Apoi mare supărare când se dau peste cap în timp ce-şi beau cafeaua, cu maşină cu tot.

Citiți și:
Despre atitudinea anti-prostie și anti-ipocrizie
Dietrich Bonhoeffer despre prostie

yogaesoteric
21 iunie 2023