Colonialismul danez: violență discretă, memorie selectivă și continuități imorale. Trump, Groenlanda și orchestra de indignați. Nürnberg

În imaginarul european contemporan, Danemarca ocupă un loc privilegiat. Este adesea invocată ca model de stat social, o democrație matură și o societate „etică”, lipsită de petele sângeroase ale marilor imperii coloniale. Această imagine auto-generată de guvernul danez, întreținută atât intern, cât și extern, a produs o orbire istorică convenabilă: ideea că Danemarca ar fi fost doar marginal implicată în colonialism, și fundamental diferită de ceilalți coloniști, având o înfățișare „mai umană”, mai benignă. O examinare atentă a faptelor istorice contrazice însă radical această narațiune. Colonialismul danez nu a fost mai moral, ci doar mai mic ca scară și mai eficient camuflat în discurs.

Danemarca a fost o putere colonială activă între secolele XVII și XIX, implicată direct în comerțul transatlantic cu sclavi, în administrarea unor colonii bazate pe muncă forțată și într-un regim colonial dur, de lungă durată, în Groenlanda. Diferența față de imperiile britanic sau francez nu constă în natura practicilor, ci în stilul lor: un colonialism mai puțin spectaculos, mai birocratic, mai „curat” în limbaj, dar nu mai puțin violent în efecte.

Participarea daneză la comerțul cu sclavi este un fapt bine documentat, deși adesea minimalizat. Între anii 1670 și 1807, nave daneze au transportat, conform estimărilor istorice, între 90.000 și 120.000 de africani înrobiți din zona Coastei de Aur, astăzi Ghana, către coloniile din Caraibe, cunoscute sub numele de Indiile de Vest Daneze: St. Thomas, St. John și St. Croix, operate prin Compania Daneză de Indiile de Vest. Acești oameni nu au fost simpli „muncitori deplasați”, adică doar mutați cu navele de sclavi din Africa în America, așa cum uneori se sugerează eufemistic, ci victime ale unui sistem organizat de capturare, vânzare, deportare și exploatare până la moarte.

Forturile daneze de pe coasta africană, precum Christiansborg, nu erau simple puncte comerciale, ci noduri ale unei economii a violenței. Africanii erau capturați prin intermediul unor rețele locale stimulate cu arme, alcool și promisiuni, apoi închiși, marcați, și transportați în condiții inumane peste Atlantic. Rata mortalității în timpul traversării – Middle Passage – varia între 10 și 20%, iar cei care supraviețuiau erau vânduți ca bunuri mobile, separați de familii și supuși unui regim extrem de muncă forțată.

Codurile coloniale daneze permiteau pedepse trupești severe, inclusiv biciuiri până la moarte, mutilări și execuții fără proces. Viața sclavilor era strict cuantificată economic: un trup care nu mai producea era înlocuit. Faptul că Danemarca este adesea lăudată pentru că ar fi fost „prima țară europeană care a interzis comerțul cu sclavi”, în 1792, este o mistificare morală. Interdicția a intrat în vigoare abia în 1803 și a fost concepută pentru a maximiza importul de sclavi înainte de termen, consolidând economic plantațiile. Dar sclavia în sine a continuat până în 1848, atunci când o revoltă a sclavilor a forțat abolirea, și nu o iluminare morală a autorităților.

Dacă colonialismul caraibean a fost relativ scurt ca durată, cel din Groenlanda a fost profund, total și de lungă durată. Groenlanda nu a fost o „posesiune îndepărtată”, ci un spațiu colonizat integral, supus unui regim de control economic, cultural și politic aproape absolut. Prin monopolul comercial al statului, Danemarca a distrus autonomia economică a comunităților inuite, impunând dependența structurală. Limba daneză a devenit instrument de putere, iar cultura inuită a fost tratată ca primitivă, un obstacol în calea „modernizării”.

Colonialismul danez în Groenlanda nu s-a limitat la exploatare economică; el a urmărit remodelarea profundă a identității. Inuitul se voia să fie schimbat dintr-un subiect autonom într-un beneficiar pasiv al „civilizației”. Această logică a atins una dintre cele mai crude expresii în 1951, când statul danez a inițiat un experiment social care astăzi este unanim recunoscut ca o crimă morală: transferul forțat al copiilor inuiți.

Douăzeci și doi de copii, cu vârste între cinci și opt ani, au fost luați din familiile lor și trimiși în Danemarca pentru a fi „reeducați”. Obiectivul vizat declarat era crearea unei elite groenlandeze modernizate, vorbitoare de daneză, care să funcționeze ca interfață între colonizatori și populația locală. În realitate, a fost un act deliberat de dezrădăcinare culturală. Copiii au fost forțați să-și uite limba maternă, li s-a interzis contactul cu familiile, iar la întoarcere mulți nu își mai recunoșteau părinții.

Consecințele au fost devastatoare. O parte dintre copii nu s-au mai întors niciodată în Groenlanda. Cei care s-au întors au descoperit că nu mai aparțineau niciunei lumi: prea „danezi” pentru comunitatea inuită, dar niciodată acceptați ca egali în Danemarca. Mulți au suferit traume psihice severe, alcoolism, depresie, iar rata sinuciderilor în rândul lor a fost dramatică. Faptul că Danemarca și-a cerut scuze oficiale abia în 2022 nu anulează caracterul colonial al experimentului, ci subliniază cât de târziu și cât de incomplet a fost procesul de asumare.

La aceste politici se adaugă practicile de control demografic din anii 1960-1970, când mii de femei inuite au fost supuse, fără consimțământ informat real, la proceduri contraceptive, inclusiv montarea de sterilet. Sub pretextul „modernizării” și al sănătății publice, statul danez a intervenit direct asupra trupurilor femeilor inuite, tratând natalitatea ca o problemă administrativă. Aceste fapte sunt astăzi investigate ca abuzuri medicale coloniale și violări grave ale drepturilor omului.

Comparativ cu marile imperii coloniale, Danemarca a operat pe o scară mai mică, dar cu o coerență ideologică similară. Marea Britanie a colonizat prin expansiune comercială și dominație navală, Franța prin misiune civilizatoare și asimilare culturală, iar Danemarca printr-un paternalism birocratic rece. Toate au împărtășit însă aceeași premisă: superioritatea morală și culturală a colonizatorului. Diferența constă în faptul că Danemarca a reușit să-și conserve o imagine publică relativ curată, tocmai pentru că violența sa a fost mai puțin vizibilă și mai bine ambalată.

Această moștenire nu este doar un capitol închis al istoriei. Colonialismul danez se prelungește sub forme „soft” în prezent, prin dependențe economice, control strategic și discursuri de tip umanitar. Groenlanda rămâne esențială pentru interesele geopolitice occidentale, iar autonomia sa este limitată de realități economice create chiar de secolele de dominație daneză. Colonialismul nu mai poartă uniforme și bici, ci limbaj tehnocratic, granturi, politici de dezvoltare și expertiză externă.

A vorbi despre crimele colonialismului danez nu înseamnă a produce un rechizitoriu moral retrospectiv gratuit, ci a demonta o mitologie periculoasă: aceea a colonialismului „bun”, „uman” său „minor”. Nu există colonialism benign. Există doar forme diferite de violență, unele stridente, altele tăcute. Danemarca aparține celei de-a două categorii, iar tocmai această discreție face analiza ei cu atât mai necesară.

Copilul ca probă: Helene Thiesen, un copil smuls din lume

Helene avea 7 ani când, în mai 1951, autoritățile daneze au luat-o împreună cu alți 21 de copii inuiți din Nuuk, Groenlanda, într-un proiect prezentat oficial ca o „modernizare” a populației indigene – denumit mai târziu experimentul „Little Danes”. Copiii urmau să fie duși în Danemarca pentru a învăța limba și cultura daneză, cu promisiunea unei „vieți mai bune” și a unei reveniri acasă ca „model cultural”. Pe MS Disko, Helene a pornit spre Danemarca fără să înțeleagă de ce pleacă, unde pleacă, pentru că nici măcar nu știa unde e Danemarca, și fără să înțeleagă decizia mamei sale de a o lăsa să plece, după ce fusese convinsă cu promisiuni oficiale despre educație și oportunități. Helene a fost apoi plasată la diferite familii daneze. Unele au fost reci și punitive; în cele mai multe, găzduirea ei a fost marcată de tratamente medicale restrictive și de sentimente de însingurare. Într-o singură familie, ea vorbește despre o anumită bunătate relativă, dar adaptarea la o viață străină rămânea traumatizantă.

Când, peste ani, Helene și ceilalți s-au întors în Groenlanda, situația nu s-a remediat: ei nu mai înțelegeau limba maternă și au fost trimiși într-un orfelinat controlat de Crucea Roșie Daneză, departe de familia pe care credea că o va regăsi. Întâlnirea cu mama ei a durat doar câteva minute, fiind umbrită de bariera lingvistică și de detașarea emoțională pe care o trăise.

Ani mai târziu, abia în anul 1996, Helene a aflat că a făcut parte dintr-un „experiment social”, atunci când o scriitoare daneză i-a descoperit documentele în Arhivele Naționale și i-a dezvăluit adevărul. Revelația a fost șocantă și profund dureroasă, provocând o reacție emoțională puternică și o reconsiderare a propriei identități.

Impactul psihologic al experienței a rămas persistent pe parcursul întregii vieți: Helene a vorbit deschis despre sentimentul de pierdere a identității, dificultatea de a se reconecta cu familia și limba natală, și despre tristețea care a continuat să o afecteze decenii mai târziu, chiar după ce s-a stabilit în Danemarca, căsătorindu-se și întemeindu-și o familie.

Povestea ei nu este una izolată, este simbolică pentru mulți copii inuiți smulși din comunități pentru a servi unor idealuri coloniale care au ignorat suferința reală a oamenilor și au creat, în schimb, o generație marcată de dezechilibru identitar, pierdere culturală și traume intergeneraționale.

Ajunși în Danemarca, copiii au fost cazați într-o tabără numită Fedgaarden, unde li s-a interzis să vorbească limba maternă și unde li s-a impus limba și cultura daneză ca mod de viață. Chiar dacă vizita reginei Danemarcei a urmărit să creeze o imagine festivă, Helene a descris atmosfera ca fiind de confuzie și tristețe. În fotografia oficială cu regina, niciun copil nu zâmbea.

Regina Ingrid vizitând Fedgaarden, în 1951

Helene este un caz reprezentativ. Exact acesta este criteriul prin care un act devine crimă sistemică și nu dramă personală. Copiii inuiți nu au fost luați pentru că erau orfani sau abandonați, ci pentru că aparțineau unui grup considerat modelabil și lipsit de discernământ. Statul danez a decis, în timp de pace, că are dreptul să intervină asupra filiației, limbii și memoriei copiilor inuiți. Or, aceasta este definiția clasică a violenței coloniale: suspendarea umanității celuilalt în numele unui țel pe care colonistul îl consideră superior chiar și ideii de viață în sine a celui colonizat.

În acest punct, comparația pe care o voi face devine inevitabilă. Filmul recent Procesul de la Nürnberg readuce în discuție o întrebare fundamentală: cine poate fi judecat și pentru ce? Tribunalul de la Nürnberg nu a fost doar un act de justiție penală, ci o ruptură conceptuală: ideea că statul nu este deasupra moralei și că obediența față de lege nu absolvă crimele comise sub protecția ei. Este exact principiul care lipsește din evaluarea colonialismului european.

Dacă deportarea, vânzarea și uciderea de oameni în timp de război au fost considerate crime împotriva umanității, de ce aceleași fapte, comise sistematic pe timp de pace, sub steag colonial, sunt tratate astăzi ca simple „erori istorice”?

Ce diferență morală există între un copil smuls din familia sa pentru a fi germanizat și un copil smuls pentru a fi „danizat”? Sau între o populație deportată pentru puritate rasială și una reconfigurată prin experimente sociale în numele progresului?

Țările colonialiste, inclusiv Danemarca, au răpit, vândut și ucis oameni nu în haosul unui colaps, ci în deplină funcționare administrativă. Au făcut-o cu registre, comisii, rapoarte și justificări științifice. Exact acesta este tipul de crimă pe care Nürnbergul a pretins că îl judecă: crima comisă de statul modern asupra celor pe care i-a declarat inferiori.

Scuzele oficiale, oricât de târzii sau ceremonioase, nu sunt echivalentul justiției. O plecăciune simbolică nu restituie copilăria furată, limba pierdută, identitatea distrusă, crima și genocidul. Nici nu creează precedent juridic. Fără responsabilitate reală, colonialismul rămâne o infracțiune fără pedeapsă, iar lecția transmisă este una periculoasă: că există crime suficient de vechi, suficient de bine ambalate și suficient de „civilizate” încât să nu mai conteze.

Cazul Helenei Thiesen arată de ce această amnezie nu este neutră. Ea continuă violența prin uitare. Dacă Nürnbergul a fost un moment de claritate morală pentru Europa postbelică, atunci colonialismul rămâne zona ei de ipocrizie structurală. Nu pentru că nu ar fi existat victime, ci pentru că victimele nu au fost considerate, mult timp, suficient de umane.

Adevărata întrebare nu este dacă statele coloniale „ar merita” un proces similar. Întrebarea este dacă lumea care a inventat conceptul de crime împotriva umanității își poate permite, moral, să excepteze exact crimele pe care le-a comis în numele civilizației.

Uneori nu mai e loc de eufemisme academice sau de „contextualizări istorice”. Uneori vorbim, pur și simplu, despre monstruozitate – una birocratică, rece, repetitivă, care nu urlă, ci semnează ordine și le arhivează.

Imperiile europene n-au fost niște adolescenți rătăciți ai istoriei. Au fost adulți lucizi, perfect conștienți de ceea ce făceau. Au știut că jefuiesc, că distrug societăți, că înfometează populații întregi, că schimbă oameni în „unități de muncă” sau „pierderi colaterale”. Și au continuat nu din ignoranță, ci din calcul.

Monstruozitatea lor nu constă doar în masacre – deși sunt destule încât să umple biblioteci – ci în normalizarea crimei. În momentul în care moartea altuia devine o coloană într-un registru contabil. Când foametea provocată deliberat e redenumită „criză”. Când sclavia e „comerț”, iar exterminarea culturală devine „misiune civilizatoare”.

Franța, Anglia, Spania, Germania, Olanda, Belgia – fiecare cu stilul ei, dar aceeași esență: o violență sistemică ambalată în morală.

Un cinism atât de bine lustruit, încât se predă azi în școli sub formă de „moștenire culturală”.

Și poate cea mai respingătoare trăsătură este că după ce au devastat continente, au avut tupeul să se prezinte drept arbitri morali ai lumii. Să dea lecții despre drepturile omului, democrație și civilizație, stând pe munți de cadavre pe care refuză încă să le numere corect.

Asta nu mai e doar ipocrizie. E obscenitate istorică.

Astăzi, geopolitica colonială pare să-și păstreze nervul intact sub forme noi și surprinzătoare: când Donald Trump a declarat că ar vrea să „anexeze” Groenlanda la Statele Unite, întreaga orchestră a liderilor europeni – urmași, de facto și chiar de iure, ai marilor imperii coloniale – a sărit instantaneu în sus, vociferând indignată. E indignare morală sau doar gelozie strategică, pentru că nu au avut ei inițiativa? În fond, nu ar merita ca, dincolo de toate jocurile puterii, să conteze mai întâi și mai ales voința locuitorilor Groenlandei? Dar adevărul e limpede și nemilos: decizia este treaba personală a groenlandezilor, nu a acestor „apărători” ai democrației care iubesc crimele și războaiele nesfârșite. Restul – indignarea teatrală, pretențiile de morală – sunt doar cortina de fum a intereselor lor reale, care ignoră cu desăvârșire locuitorii Groenlandei și dreptul acestora de a decide ce vor cu propriul lor pământ.

Într-o analogie mai puțin spectaculoasă, dar la fel de relevantă, niciun român nu ar putea pretinde legitim că poate include teritorii în statul nostru fără consimțământul populației respective – totul stă în suveranitatea fiecărui stat și în acordul celor vizați. În aceeași regiune, Insulele Feroe și Islanda, deși mai puțin mediatizate, au urmat drumuri asemănătoare: gestionate inițial ca fiind colonii daneze, ele și-au câștigat treptat autonomie și capacitatea de a decide singure asupra relației lor cu statul-mamă. Această istorie ne reamintește că, în ciuda tendințelor expansioniste și a nostalgiei imperiale, dreptul la autodeterminare rămâne esențial, iar vocile locuitorilor nu pot fi înlocuite de declarațiile sau ambițiile marilor puteri.

Autor: Pascal Ilie Virgil 

Citiți și:
Belgia, Congo și fantoma colonialismului: între sânge, resurse și ipocrizie europeană
Colonialismul britanic: umbra crimelor nu a încetat niciodată să apese asupra „imperiului peste care nu apune soarele” (I)
„Parteneriatul strategic”, mijlocul prin care se realizează „colonialismul modern”

 

yogaesoteric
28 ianuarie 2026