Confucius și Eminescu

„Amicus Plato, sed magis amica Veritas!” (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten Adevărul!) – Aristotel

Kong-Zi a provocat mare bucurie tatălui prin nașterea sa, întrucât pe peretele casei lui Shu Lianghe, ofițer inferior în statul Lu, din târgul Zouyi – Câmpul unghiului, azi Qu-fu, după 9 ani de atârnări a șervetului în dreapta ușii, semn ce anunța naștere de fată, de data asta, a treia nevastă, frumoasa și tânăra de 20 de ani Chen Ze și septuagenarul ei soț, au afișat în stânga ușii un arc, semn că s-a născut un băiat. Era anul 551 î.Hr., în epoca Chun Qui – Primăvara și Toamna.

Statul Lu este situat lângă muntele Nishan, unde părinții lui s-au rugat. Qu înseamnă deal, iar Kong-Zi a văzut lumina în a 27 zi a lunii a 8-a, a vechiului calendar chinez Xia-li, sub domnia lui Xiang-gong, duce de Lu. Copilul nu și-a putut bucura copilăria de frumusețea muntelui, fiindcă în anul 549 î.Hr. i-a murit tatăl și a fost înmormântat pe muntele Fang-shan. A promis însă Cerului că v-a împrumuta din înălțimea și frumusețea muntelui, ceea ce s-a împlinit întocmai.

„Pe lângă-abisul prăvălatec,
În munte, sui pe-o cărăruie
Către bordeiul singuratec
Înscris în zarea albăstruie.”
(Antologia poeziei chineze clasice, sec. XI-lea î.Hr., Du Fu, Preumblare în munți, Biblioteca pentru Toți, 1963)

Mama Chen Ze s-a mutat cu copilul la Jueli, Qu-fu, capitala statului Lu. Sub cerul statului Lu, apăsat de norii negrii ai deselor incursiuni militare, s-a prelins sărăcia, inundând amar copilăria prințului Kong, coborâtor al unui suveran din statul Song, din a 11 generație.

La 4 ani, Kong-Zi a învățat de la mama sa ritualurile, protocolul de la curte, închipuind ceremonii, audiențe și depuneri de ofrande. În prima treaptă școlară – Micul studiu – Xiaoxue, elevul eminent s-a detașat net de colegii lui. Programa școlară impunea prima conduită: treburile casei, regurile politeței, ale etichetei, muzica, tragerea cu arcul, conducerea carelor.

A urmat în capitală Marele Studiu – Daxue, constând în formarea de conducători. Cu un calificativ strălucitor, la 17 ani, Kong-Zi a intrat în serviciul casei regale din Lu, îndeplinind funcțiile de ofițer mijlociu, superior, inspector. În anul 535 î.Hr., a murit și mama lui. Doi ani mai târziu, la 19 ani, Kong-Zi s-a căsătorit cu tânăra Qikuan din familia Jiguan, șeful său din statul Song. În anul 532 î.Hr., i s-a născut un fiu, Li, iar el a fost numit Wei-li, păstrător al cerealelor.

Prestanța sa îi era conferită de maniera de la curte, destul de politicoasă, de rezervată, plus corectitudinea vestimentară, care se mula perfect pe ținuta sa imperială de 2,40 m, la care adăuga perfecta cunoaștere și întrebuințarea regulilor etichetei, dar mai ales înțelepciunea…….

„Sub Carul-Mare stau și nu mă
Mai satur contemplând gorunii…
Frunzișu-i mai frumos sub brumă
Ca primăvara,-n floare, prunii.”
(Antologia poeziei chineze, op. cit.)

I s-au încredințat misiuni diplomatice, precum cea din anul 522 î.Hr, pe lângă Lao Zi, părintele Daoismului, care l-a înrâurit înspre cristalizarea doctrinei sale confuciene, ce apare ca o reacție la Daoismul desprins de lumea materială, la refugiul în nonacțiune al discipolilor „bătrânului maestru”. La 30 de ani, prin conceptul de muncă eficientă, echitate și omenie, zidite pe temelia iubirii de oameni – Ren, se ridica edificiul Calea fidelității – Zhongru Zhi Dao. Confucius era deja un mare filosof, care atinsese cifra astronomică de 3.000 de elevi și 74 de discipoli.

Tradiția pelasgo-geto-tracă decantată în înțelepciunea profetului Zamolxe revela chipul geniului profetului prin 3 imperative: să citești mult, să scrii mult, să cugeți mult! Astfel de năzuințe străvechi și-au găsit o anumită expresie în doctrina lui Kong-Zi – Confucius, care a savurat capodoperele, „Belanginele”, „Iliada și Odiseea”, „Ramayana”, „Mahabharata” ș.a.

Doctrina lui conservatoare își trăgea seva din interpretarea originală a tradiției, care își avea izvoarele în doctrina profetului Zamolxe, renașterea vieții prin renașterea moral-religioasă: har, adevăr, bine, asceză, post, rugă, libertate, cumpătare, cunoașterea naturală, cosmică, curaj, dăruire, jertfă, suferință, meditație, stăpânire de sine, cunoașterea sinelui.

„Adevărul înainte de toate, de oriunde și oricând, iar deasupra lui întotdeauna Dragostea!” Acesta era întâiul apostolat al marelui profet Zamolxe – Luminătorul înaintemergător al lui Iisus.

„Numai cel care-și aprinde
A științei faclă-n suflet
Este vrednic să trăiască
Printre noi, pe-acest pământ”
(Țiui Iuan, Li Sao, p. 34).

Confucius propovăduia cu zel și autoritate renașterea morală a societății chineze și salvarea politică prin practicarea virtuților naturale, cardinale, de către conducători, demnitari, supuși.

„Ceea ce este necesar să înfăptuiești să fie întotdeauna folositor oamenilor!”

„Prin stăpânirea de sine să renaștem vechile rituri, ceea ce nu este altceva decât Ren – Iubirea, iar prin perfecționarea de sine și prin dezvoltarea forțelor tale cotidiene, să lupți până la moarte contra tiraniei violente de sus și contra violenței de jos.”

„Prințul, prin învățarea Căii, ajunge la iubirea de oameni, iar omul de rând, prin învățarea Căii, este ușor de condus. Astfel, prințul să fie prinț (să se manifeste ca atare), demnitarul să fie demnitar, tatăl să fie tată, iar fiul să fie fiu.”

„Acel care nu cunoaște destinul nu poate deveni stăpânitor.”

„Un bun rezultat al muncii este necesar să satisfacă atât pe proprietarii pământurilor și ai celorlalte mijloace de producție, cât și pe producători.”

„Proprietatea, ca și masa producătorilor, este necesar să fie exploatată și nu stoarsă, iar oamenii, atâta vreme cât își îndeplineau corect obligațiile ce decurgeau din poziția lor socială și își îndeplineau aptitudinile, erau demni de respect, de grijă pentru soarta lor, chiar de iubire.”

(Iohanna Șarambei, Nicolae Șarambei, 99 Personalități ale Lumii Antice, București, Ed. Albatros, 1983, p. 91-92).

În Dacia ‒ patria lui Eminescu, a veacului al XIX-lea d.Hr., societatea românească era structurată pe 3 stări: boierimea conservatoare, mare, mijlocie, mică, păstrătoare a tradiției; burghezia liberală, cosmopolită și bancară; țărănimea săracă, plătitoare de bir, jertfă și sânge. Singura doctrină politică era cea de subjugare a românilor, de jefuire și de ruinare a Patriei. Românii trăiau între coșmar și pasivitatea tâmpă (ca azi n.a.), numită contextual „democrație”. Vorba eminentului dacoromân Călin Georgescu, fiul-părinte al pământului strămoșesc: „Trăim într-un haos calculat. Este o lipsă uriașă de criterii în care se trăiește, o atitudine aculturală, manifestată în special de conducerea țării, un exhibiționism. S-a pierdut, practic, rușinea…….” (Călin Georgescu, Marea Renaștere. Adevăr, Libertate, Suveranitate. Ieșirea din Matrix, Ed. Prestige, București-2023)

Într-o asemenea stare, singura salvare a națiunii creștine, când parveniții ei o vând, este venirea profetului ‒ tezaur de înțelepciune al neamului, care prin graiul gândirii și a luptei lui cu sabia cuvântului mângâie plângerile sufletului și vindecă rănile trupului poporului obidit. O patrie, precum națiunea dacoromână, are hărăzire sacră de Sus: naștere, copilărie, creștere, adolescență, bărbăție, chip, menire, dimensiune, continuitate, dăinuire, mântuire.

Destinul patriei noastre întru sine și întru celelalte națiuni privind comuniunea cu Dumnezeu se ctitorește pe temelia și stâlpul de jertfă curată, sacră a mamelor, profeților, artiștilor, poeților, preoților, filosofilor, monahilor, eroilor, martirilor, conducătorilor și sfinților.

„Mereu viteji între viteji,
Au meritat oșteasca slavă.
Pe ei, eroi ne-nduplecați,
Nu-i poate nimeni birui.

Se stinge trupul muritor
Dar sufletul trăiește veșnic…
Și sufletul căzuților
Rămâne suflet de erou.”
(Antologia……. Țiui Iuan, Li Sao, Moartea pentru patrie, trad., D. Botez)

Mihail Eminescu, poetul-filosof-profet s-a cuminecat permanent, dar însetând de apa înțelepciunii prelinsă din izvorul tradiției pelasge, al marilor înaintași ai spiritului precum, Zamolxis, Orfeu, Musaios, Thamyris, Homer, Lao Zi, Confucius, Pindar, Eschil, Pitagora……. Mihail Eminescu a fost un precursor al savantului-profet Mircea Eliade, privind Istoria Religiilor, însușindu-și și doctrinele marilor înțelepți chinezi precum Lao Zi ori Kong-Zi ‒ Confucius.

Profetul Emin, apărător al tradiției strămoșești milenare, al Bisericii lui Hristos și-a Maicii Sale Maria, surprinde trădarea Țării Românești, având conducător străin de neam, de credință, de interesele poporului; de către burghezia liberală, roșie, inițiată în școlile și lojile francmasonice din Apus, care voiau o revoluție a înnoirii materiale, iluministe, nu spirituale. „Înnoirea” țării prin oameni „noi” și prin legi „noi” ‒ leacul ateu salvator: „libertate, egalitate, fraternitate!”.

Glasul Profetului se prăvălește ca un tunet de cer din vârful muntelui peste patria în pericol. „Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară, cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce aceasta? Pentru că – întorcându-ne la cărarea noastră bătută – orice nu-i icoană, ci viu, e organic, și este necesar să te porți cu el ca și cu orice organism. Iar orice e organic se naște, crește, se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar……. Da-i șoseaua rea, încât se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate, și toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, și s-or plăti. Da-i școala rea, da nu știu profesorii carte, da țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boală de vite?…….  Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune” (M. Eminescu, Articole politice, Ed. Vicovia-Bacău, 2012,p. 6-7).

„În veacul trecut a fost în țara franțuzească tărăboiu mare, pentru că statul încăpuse prin risipa Curții Crăiești într-atâtea datorii, de ajunsese cuțitul la os prin mulțimea dărilor. La noi, Vodă-Știrbei pleacă din Domnie lăsând 16 milioane în Vistieria țării și 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potrivește!

În Franța toate dările erau date în antrepriză, și antreprenorii storceau toate clasele societății, pentru a hrăni Curtea cu trântorii ei. La noi, dările se strângeau, mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moșia lui. Iar nu se potrivește!

În Franța locurile de judecători și din armată se cumpărau cu bani, și dreptatea asemenea, la noi fiecine, după câtă carte învățase și conștiință avea, putea să ajungă alături cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. Iar nu se potrivește!

În Franța nemulțumirea economică era la culme; căci fiecăruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul și modele istoviau averile cele mai mari. La noi fiecare avea strânsură pentru iarnă, și parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult decât îi trebuia, căci, pe atunci, toată țara era «conservatoare». Iar nu se potrivește!” (ibid., p. 7-8).

„Oare ce făcuseră moșnegii, ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cât îi ajunsese și pe ei capul! Biserici, mănăstiri, școli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească și lor numele, când va crește iarba de-asupra lor. Mulți dintre ei au scos punga din buzunar și-au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteți, «înlăuntru-afară», ca să învețe carte, să se procopsească spre fericirea neamului. Și-au crescut șerpi-n sân cu alte cuvinte. Căci acest tineret s-a fost dus într-o țară bolnavă în privința vieții sociale. Acolo, în loc să învețe cunoștințe folositoare; cum se ară, se seamănă, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomac, cum se țese pânza, cum se toarce inul……., s-au pus aproape toți pe politică. Au adunat multă învățătură din Figaro, Petite republique francaise, și cu capul gol și cu punga idem, s-au întors rânduri, rânduri în țară, ca să ne puie la cale” (ibid., p. 8).

„Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate față de nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o păsărească conruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor, măsurând oamenii și împrejurările cu capul lor strâmt, și desaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier……. (nu vi se pare prea mare coincidența cu vremea noastră de azi?! – n.a.). Nu înțelegea nimenea atunci la noi ‒ și abia acum au început să înțeleagă pe ici pe colea ‒ că temeiul unui stat e munca și nu legile. Nu înțelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăția unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă!” (ibid., p. 9, 12).

Confucius după ce a aprofundat domeniile învățământului filosofic, studiul moral și politic, a pus bazele unor școli particulare pentru poporul de rând, acceptând un număr mare de ucenici. Elevii, indiferent de mediul social, erau tratați în mod egal, diferențiindu-se doar prin capacitatea meritorie a fiecăruia. În orientarea didactică prioritar era însă cercetarea trecutului.

„A stăpâni vechiul pentru a cunoaște noul!”

„Învățătura fără cugetarea proprie este fără noimă, iar cugetarea proprie fără învățătură este ca lucrul născut mort!”

„Guvernarea este necesar să reprezinte doar ceea ce este drept și cinstit!”

„Omul – ființă morală perfectibilă, în relațiile sale de familie și ca membru al societății, este necesar să fie adevărata expresie a naturii veritabile a omului, în armonie cu celelalte legi ale lumii vizibile, transmise de înaintași, pentru a-și împlini rolul de învățător al speciei umane.”

(Doctrina lui Confucius, Timpul, Lun-yu, cap. XII, p. 17-18)

„Cunoaște-te pe tine însuți!” era dezideratul înțelepciunii pelasgo-geto-trace, a profetului Zamolxe, pe care discipolul său, profetul Apollo l-a înscris la intrarea în Templul din Delfi.

Acest imperativ al cunoașterii a fost axa vieții și înțelepciunii profetului Kong-Zi – Confucius. „Putând cunoaște în profunzime natura celorlalți oameni, legea ființei lor și putând să le arate obligațiile pe care le au pentru îndeplinirea mandatului Cerului, aceștia pot, prin aceasta, să cunoască în profunzime natura celorlalte ființe vii și vegetale, și să le ajute să-și împlinească legea lor de vitalitate conform propriei lor naturi” (ibid, Lun-yu, – Zi-xe, cap. XXIII).

Tulburările din statul Lu, prin lovitura de palat din 517 î.Hr., l-a adus în fruntea statului pe regent, dușman al lui Confucius, determinându-l să plece în statul Qi, unde a perfectat muzica. Apoi, pe la 50 de ani, a răsărit astrul politic și peste înțelept, devenind ministrul Capitalei, șeful timpului liber, șeful dreptății, marele judecător, marele maestru de ceremonii.

Prin deviza: „Să înstăpâniți pe cei răi și să-i întărești pe cei buni!”, suveranul-duce, încântat de înțelepciunea lui Confucius, l-a numit regent în anul 497 î.Hr. Doctrina lui Confucius viza însă pe toți oamenii, mici și mari, inclusiv pe ducele oricărui stat, ori pe marele Suveran. În loc să ceară ajutorul diplomatic al lui Confucius, ducele statului Qi i-a trimis confratelui din Lu 80 de femei frumoase și 120 de cai. Evident, darul care nu echivala cu înțelepciunea a fost acceptat.

Dezamăgit de suveranul său, înțeleptul a luat calea exilului, peregrinând astfel prin Song, Wei, Chen, Cai, Qi, Chu etc., insistând pe aplicarea metodelor sale politice, dar fără mari succese.

„Să lupți până la moarte contra tiraniei violente de sus și contra violenței de jos!”, grăia un postulat filosofic al lui Confucius, ce a atins starea de luptă aprigă pe care justițiarul naționalist, conservatorul jurnalist Eminescu o susținea împotriva „clasei patrioților – partidei roșilor”. Organul lor de presă, numit Românul, ca o blasfemie la adresa poporului dreptmăritor creștin și a elitei lui spirituale, tuna în stânga și în dreapta despre marile lor realizări, în contrapondere cu cele ale conservatorilor, când de fapt „realizările” roșilor-liberali erau ale celor pe care îi blamau constant.

Radiografia guvernării liberale în timpul vieții sale o face pertinent și constant profetul nostru ‒ „Doctorul fără de arginți” al nației, Mihail Eminescu.

„E dovedit că bugetul cheltuielilor statului s-a urcat în patru ani cu 30 la sută. Această urcare stă însă în vreun raport cu înmulțirea producțiunii, cu îmbunătățirea culturei agricole, cu înmulțirea numărului muncitorilor măcar? Nu! Producțiunea e aceeași, sau mai mică, cultura agricolă se face azi în același chip ca acum două sute de ani, numărul muncitorilor agricoli scade și cu tot regresul acesta pe toate terenurile, budgetul cheltuielilor statului se urcă cu 30 la sută.

E dovedit asemenea că balanța comercială e nefavorabilă. Toată munca țării nu ajunge să acopere exigența orașelor; se importă mai multe valori de peste graniță, de cum se exportă. (Azi se importă totul și se exportă doar 0% – n.a.) Venind roșii la putere, se înmulțesc funcțiunile, se măresc lefurile patrioților, dovadă sporul cu 30% al bugetului cheltuielilor și sporirea analogă a oricărui buget comunal și județean.

Ori unde există buget public, fie în comună, fie în județ, în stat, la spitaluri, resursele sunt strânse cu mâna de fier a patriotismului subliniat, toți patrioții se-nțolesc. E însă evident că un patriot înțolit e exigent, că devine consumator de articole de lux (ceasuri, mașini, secretare n.a.) din străinătate.

Închipuiască-și acum cineva câteva mii de patrioți, deveniți boeri mari (baronii azi) prin favorurile ce și le acordă singuri și va putea calcula aproximativ milioanele ce cată să iasă din țară pentru a face pe patrioți să semene ca scoși din cutie. Când vin d-ni Rosetti-Brătianu la putere, se creiază o nouă clasă consumatoare, care cade ca lăcusta asupra țării: clasa patrioților.”

Eminescu, numai pentru „dragostea” sa pentru roșii liberali, merită să fie iubit pururea!

„Atunci din paracliseri se fac deputați, din stâlpi de cafenele oameni mari. Precum importul și consumația se mărește în timpul unei invazii, tot astfel, când vine invazia roșie în viața publică, când mii de oameni noi încep a trăi din iubirea ce o au pentru budgetul patriei, consumația de bunuri importate cată să se mărească, importul cată să urce și să întreacă chiar exportul…….

Prin venirea roșilor la putere, clasele avute și inteligente sunt înlăturate de la controlul afacerilor publice și de la partea ce li se cuvine în conducerea statului și, în locul lor, se substitue o clasă nouă, care voește să trăiască bine și să se îmbogățească în socoteala statului: clasa patrioților” (M. Eminescu, Articole politice, op. cit., p. 107-108).

Dumnezeu ‒ Dragostea absolută, săvârșind creația Sa prin dragostea față de Cer și Pământ, față de aștrii și planete, față de Om și destinul său și prin sentimentul sacru față de celelalte ființe, a hărăzit fiecărei seminții, fiecărei epoci geniul ei, profetul ei ‒ profetul Cerului.

Prin acești binecuvântați aleși celești, în conlucrare cu harul dumnezeiesc s-a izvorât puterea creatoare a profetului, purtător de destin al nației, al neamului, al poporului.

Orice asemănare cu prezentul nu este întâmplătoare! Amin!

Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

Citiți și:
Shakespeare și Eminescu – Titani ai tuturor timpurilor
Profetismul lui Mihail Eminescu

 

yogaesoteric
19 aprilie 2024