Consideraţii succinte pentru cunoaşterea scrierii de tip ideografic. Fundament axiologic şi reper al civilizaţiei în spaţiul lumii extrem orientale

Universul civilizaţiei omului istoric nu ar fi câtuşi de puţin complet fără scrierea ideografică a vechilor chinezi.

Fundament al civilizaţiei şi al cunoaşterii, notarea prin ideograme fonetice reprezintă cea mai veche formă de scriere aflată în uz până în zilele noastre. Subzistă până în ziua de astăzi în mediile erudite atât britanice, cât şi chineze, opinia potrivit căreia originea ideogramelor fonetice este mai veche chiar decât formele de scriere din spaţiul Semilunii Fertile, respectiv, regiunea sud-mesopotamiană şi egipteană.

Geneza anticei civilizaţii chineze şi a formei sale specifice de scriere se dovedeşte potrivit izvoarelor istorice scrise a fi cele peste 160.000 de inscripţii descoperite în arealul chinez, datate în intervalul de timp al tranziţiei de la perioada bronzului către o primă vârstă universală a fierului. Scrierea cunoscând o evoluţie în timp de la pictograme scrijelite pe diferite materiale suport la ideograma fonetică. Din cele peste 3.000 de fonograme-idei antice care au putut fi decriptate începând cu perioada medievală şi a marilor descoperiri geografice, se va dezvolta, ca rezultat direct al activităţii geniului uman, scrierea şi literatura chineză, numită de către cercetători sub denumirea de clasică în timpul dominaţiei dinastiei imperiale Han (206 î.Hr.- 221 d.Hr). Unitatea spirituală a civilizaţiei chineze, în speţă a lumii sale antice, a fost dată şi mai ales a fost asigurată nu de autoritatea politico-militară a uneia sau a alteia dintre dinastii, nici de relativa coeziune a populaţiilor care habitează arealul geografiei chineze, cu atât mai puţin de o geografie politică permisivă, similar altor state, ci de sistemul de scriere comun – ideograma pictată, desenată, scrijelită sau schiţată.

Notarea aceasta fiind fundamental necesară colectării, păstrării istoriei şi transmiterii prin timp a rezultatelor mai importante ale exerciţiului intelectual, social şi îndeosebi cultural. Semnele ideografice nu obiectivează în domeniul realului imediat, sunetele rostite, exprimate, prin intermediul unor litere, ci figurează în mod simbolic, sintetic şi stilizat, imagini concrete, ori noţiuni şi concepte din imediatul apropiat, din spectrul distanţei ori din plan mental şi imagologic. Utilizarea ideogramelor în domeniul scrierii a permis preluarea şi folosirea acestora şi de către alte popoare extrem-orientale, care nu vorbesc limba chineză, precum: japonezii, coreenii, vietnamezii. Fapt cert este că, în urma stilizării continue a ideogramelor antice, scrierea chineză a cunoscut un macroproces de sintetizare şi sistematizare în perioada modernă, mai concret între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea, de la un număr extrem de mare de caractere diferite – aproximativ 49.900 de ideograme – la un număr mai redus, aproximativ 8000, de altfel şi acesta destul de numeros, din care în uzul curent sunt un număr variabil între 3000 şi 5000 de ideograme.

Pe fondul stilizării continue a vechilor ideograme antice, scrierea chineză clasică, redusă şi standardizată din perspectiva numărului de caractere şi a formei definitive a acestora, a generat două ansambluri dinamice distincte în ceea ce priveşte ideogramele propriu-zise şi semnificaţia lor. Se pot astfel deosebi:
– ideogramele simple, acestea nefiind altceva în fond decât proiecţia grafică simbolic-stilizată a obiectelor existente şi vizibile în câmpul realului imediat. Funcţie de anumite determinative discrete şi de nuanţa intonării lor pot reliefa şi obiecte reale însă nu imediat-vizibile, deci nu apropiate ci mai îndepărtate în câmpul realului, şi
– ideogramele complexe, fiind acelea care exprimă şi obiectivează în realitate conceptele abstracte, ideile şi noţiunile folosite de geniul uman în ctitorii de cultură ori de civilizaţie.

Odată cu trecerea timpului, în cursul mileniului I î.Hr. s-a conturat şi a apărut o limbă scrisă, însă erudită, savantă, nefiind accesibilă tuturor ci unui număr restrâns de sacerdoţi ori de funcţionari şi dregători (mandarinii).

Originea scrierii la vechii chinezi se apreciază a fi apărut cu aproximaţie în perioada dinastiei semilegendare Xsia 3200-1800 î.Hr. sub forma pictogramelor. Despre o scriere ideografică propriu-zisă putem discuta odată cu secolul al cinsprezecelea î.Hr., rolul esenţial revenindu-i unui poet pe nume Fu-Hi. În decursul mileniului I î.Hr. apare şi se dezvoltă în spaţiul chinez o numeroasă intelectualitate, a cărei preocupare devine tot mai evidentă în apariţia şi evoluţia unei limbi literare care să folosească caracterele ideografice în domenii ale cunoaşterii ca filosofia, arta, morala şi guvernarea. În spaţiul Ţării de Mijloc utilizarea în scris a ideogramelor a fost reliefată de amplele descoperiri arheologice care au scos la iveală vestigii privind scrierea îndeosebi în arealul statului chinez Shang-In (actuala provincie Hha-Nang). Scrierea a fost realizată la început pe diferite materiale suport, însă dintre cele care s-au păstrat în arhiva pământului evidenţiem:
– carapacele prelucrate ale broaştelor ţestoase;
– oasele şi craniile aparţinând diferitelor animale şi ale oamenilor;
– sforile cu noduri şi pictografia rupestră.

Semnele acestui sistem de scriere arhaic, denumit pre-clasic, se puteau nota în mai multe moduri, atât pe linie orizontală, cât şi pe verticală, de la dreapta către stânga, precum şi invers. Majoritatea acestor înscrisuri sunt intitulate ku-wen, adică vechea cultură, textele fiind formate din divinaţii, în special din întrebările monarhilor şi din răspunsul oracolelor. Caracterele ideogramelor derivau din simplificarea şi estetizarea însemnelor pictografice, cuprinzând un sistem unitar, format din pictograme, ideograme şi fonograme. De asemenea este important de subliniat că numărul mare de ideograme rezultă din intonaţia cuvintelor, nuanţa acestora şi îndeosebi din sensurile lor. Dialectele locale ale limbii chineze sunt enorme, însă a fost stabilit un număr cuprins între 4 şi 11 dialecte ale limbii chineze cu repercutări la nivelul scrierii ideografice. De pildă, cuvântul chinez, în funcţie de modularea rostirii sale, poate fi substantiv, verb, adjectiv ori adverb.

Exerciţiul propriu-zis al scrierii cu ideograme a fost realizat prin intermediul unui beţişor înmuiat într-un lac de culoare neagră, atât pe scândurile de bambus, cât şi pe bucăți de mătase. În secolul I î.Hr. este inventată hârtia, folosită ca material suport pentru scriere. Pe această hârtie instrumentele necesare scrisului au devenit pensula şi tuşul. În secolul al II-lea î.Hr., potrivit mai multor decrete imperiale, a fost reglementată şi standardizată scrierea chineză prin introducerea unui model standard numit khai-shu – folosit şi menţinut până astăzi.

Perfecţionarea scrierii ideografice debutează odată cu secolele V-VIII, când se descoperă şi utilizează sistemul tiparului de piatră. Odată cu secolul al VII-lea apare şi se difuzează xilografia – tiparul cu ajutorul unei scânduri gravate cu text. În anul 1045 este inventat de către Bhyn-Shang, procedeul tiparului cu litere mobile făcute din lut. Literele ideograme au fost confecţionate ulterior cu ajutorul lemnului prelucrat în forma fiecărei ideograme, iar după secolul al XIII-lea, caracterele scrisului au fost turnate în matriţe cu ajutorul aramei şi fierului. Preluând modelul ideogramelor clasice chineze, în spaţiul coreean apare încă din secolele VII-VIII o notare autohtonă a sunetelor limbii coreene, denumită idu. Pentru aplicarea caracterelor idu şi pentru transcrierea limbii din „Ţara dimineţilor liniştite”, ideogramele chinezeşti au fost transformate în fonograme silabice.

Veacul al XI-lea atrage după sine, în ceea ce priveşte sistemul de scriere coreean, răspândirea şi folosirea xilografiei iar două veacuri mai târziu este introdus tiparul cu litere metalice turnate în matriţe de porţelan. În 1446 se perfectează alfabetul coreean onmun, văzut ca scriere a tuturor locuitorilor „Ţării dimineţilor liniştite”, dar mai ales a omului de rând – alfabetul acesta a fost publicat sub autoritatea decretelor regale în timpul regelui Sejong cel Mare. Sistemul de scriere şi forma specifică a caracterelor în „Ţara de la Soare-Răsareˮ a cunoscut ca geneză scrierea cu ajutorul ideogramelor chineze, deşi sunt documente care atestă existenţa unei forme de scriere nipone arhaice, anterior împrumutului ideogramelor. Sub influenţa scrierii chineze, în secolul al IX-lea învăţaţii din Nara şi Kyoto au creat un sistem fonetic propriu denumit cana în care semnele oscilând între 47 şi 52 au reprezentat iniţial doar silabele. Realitatea demonstrează că au existat două sisteme de notare, folosindu-se ideogramele chinezeşti.
– sistemul katakana derivat din scrierea Khai-shu şi
– sistemul hiragana derivat dintr-o scriere veche chineză cursivă.

Cea mai veche antologie niponă de scrieri datează din secolul al VII-lea şi este denumită Culegerea celor zece mii de file. Sub influenţa scrierii şi a limbii chineze folosite curent de locuitorii Vietnamului până în secolele II-III d.Hr., aceştia au perfecţionat sistemul de notare denumit nom, formă de scriere care s-a menţinut până la începutul secolului al XX-lea, moment în care s-a trecut la sistemul quoc-ngu, care se foloseşte de literele alfabetului latin, introdus în spaţiul vietnamez de către misionarii catolici (iezuiţi şi dominicani) portughezi, spanioli şi francezi între secolele XV-XVII ca urmare a marilor descoperiri geografice şi a extinderii orizontului geografic şi politic al lumii europene la începutul epocii moderne.

Revenind la scrierea ideografică, este necesar să afirmăm că bazele acesteia se consideră a fi secolul al IV-lea î.Hr., ideogramele fiind monosilabice şi relevând noţiuni şi idei într-o formă schematic-simbolică. Funcţia de bază a unui cuvânt reiese din locaţia sa în cadrul unei fraze şi mai ales din modelarea sa prin intonaţie. Elementele fundamentale care stau la temelia scrierii chinezeşti sunt, deopotrivă, cheia şi ideograma în sine, singura care se pronunţă fiind ideograma. Ca o paralelă, merită afirmat faptul că ideogramele în special prin cheia acestora, deţin cu aproximaţie acelaşi rol pe care-l au determinativele în scrierea hieroglifică veche egipteană. Există în scrierea chineză 214 chei şi tot atâtea ideograme fonetice determinative. Ideogramele sunt obiectivate printr-o exprimare caracteristică, atât prin notare, dar mai ales prin nuanţă şi intonaţie. Regulile de caligrafie sunt esenţiale din perspectiva evitării confuziilor între cele aproximativ 49.990 de ideograme.

Fiecare dintre acestea era necesar să fie înscrisă în interiorul trasat al unui pătrat, iar toate laolaltă erau dispuse în coloane din partea dreaptă sus. Prin estetica sa exprimată în notarea ideogramelor, scrierea chineză combină elemente care provin din artele plastice, prin faptul că sunt apropiate de pictură, punându-se în aplicare aproximativ cu acelaşi tip de instrumente – pensula şi tuşul. Este de asemenea important de subliniat că suma ideogramelor chineze, prin caracterele lor distincte, compune, generic vorbind, limba aflată în uz în spaţiul chinez. Însă aceasta este extrem de fragmentată într-o serie de dialecte regionale şi locale. Sistemul de scriere ideografică reprezintă unica notare utilizată până astăzi. Prin excelenţa nuanţelor sale, prin diversitatea intonaţiilor, limba chineză a fost întotdeauna aptă să exprime cele mai subtile şi intime sensuri ale simţirii şi gândirii geniului uman. Folosind acest tip de scriere, literatura clasică chineză a generat opere de o rară frumuseţe, prin nobleţea sentimentelor, prin eleganţa exprimării, prin profunzimea sensurilor, prin originalitate şi profunzime.

Din perspectiva tradiţiei orale, inventarea scrierii cu ideograme şi pasul de trecere de la pictograme este atribuită legendarului împărat Fu-Hi, undeva în jurul anului 3200 î.Hr. ceea ce, fireşte, este numai o simplă legendă. Privind însă dincolo de dimensiunea acesteia, sistemul scrierii chineze a fost opera a doi mari erudiţi şi dregători antici: Ciang-Kje şi Chi-Sung – curteni ai nu mai puţin legendarului suveran Tia, ei fiind consideraţi şi astăzi de literatura chineză drept ctitorii scrisului, fiind aşezaţi în panteonul zeilor civilizatori.

Printre cele mai vechi izvoare istorice, atât sub forma scrisă a documentelor epocii, cât şi sub accepţiunea artefactelor păstrate şi descoperite în arhiva pământului (pe vase din bronz, pe trepiede necesare ritualurilor, pe carapace de broaşte ţestoase, pe alte materiale etc.) datând din perioada secolelor XV-XIV î.Hr., regăsim vechi însemne proto-ideografice (Kuwen – cultura arhaică) în număr aproximativ de 400 de caractere. Semnele aparţinând culturii arhaice chineze au fost culese şi îmbogăţite în decursul veacurilor XII/XI î.Hr. de învăţatul chinez On-Yang-Hsin. Pe fondul activităţii acestuia, autorul Xsie-Shang-Kwang a adunat şi prelucrat peste 600 de simboluri-ideograme care au reprezentat semnele iniţiale ale vechii forme de scriere clasice, relevând idei, noţiuni şi gânduri cu un conţinut concret, dar şi abstract. Cartea Hai-Sen este cel mai important izvor în vederea studierii limbii chineze şi a scrierii ideografice, prezentând 10.516 caractere, standardul aflat şi astăzi în vigoare. Cartea se compune din 9.355 ideograme simple şi 1.163 simboluri complexe.

Datorită numeroaselor variante estetice aflate în uz până în timpul dinastiei Han, s-a procedat prin decretele imperiale ale suveranului Qin-Shih-Huang-ti (aparţinând dinastiei Chʼin pentru a nu exista dubii, domnind între 246-214 î.Hr.) respectiv prin activitatea cancelarului Li-Su s-a impus unificarea scrierii prin utilizarea şi generalizarea standardului denumit khai-shu. O altă amplă sistematizare a ideogramelor se realizează în cursul anului 1615, când filosoful Mei-Than, în opera sa capitală intitulată Ordinea semnelor, emite principiile de bază ale scrierii modeme. Conform dicţionarului Khang-hsi, editat la începutul anului 1700, se puteau număra 44.449 de ideograme, în decursul unui mileniu existând o dinamică de restrângere a acestora de la 49.900 la 44.449 de caractere aflate în uz.

Epoca modernă impune şi în China mai multe tentative de reformare a scrierii, pornindu-se de la alfabetul latin. Evidenţiindu-se în acest sens următoarele momente: anul 1605, prin activitatea susţinută de misionarul iezuit Matteo Recci, acesta fiind cel dintâi care face uz de caracterele alfabetului latin în notarea pronunţiei sunetelor limbii chineze. În 1625, misionarul catolic francez Nicolas Trigault a publicat un volum în care descrie cu minuţiozitate modul prin care pot fi redate ideogramele folosindu-se caracterele alfabetului latin. În decursul anului 1867, medicul britanic Thomas Francis Wade compune un alfabet fonetic chinezesc, mai precis al dialectului aflat în uz în regiunea Amoy, folosit în corespondenţă şi în districtul portuar Amoy. Noul alfabet chinez, operă a filologului Lu-Chung-ciang, a fost publicat în 1842 și urmărea o restrângere activă a numărului mare de ideograme. Odată cu a treia decadă a secolului al XX-lea, filologii Chien-Hsuangtung, Li Chin si Ciao-Luang-jen au elaborat, după Primul Război Mondial, scrierea standard naţională a Chinei contemporane (alfabetul giuindzîmu) pornind demersul lor de la alfabetul latin. Scrierea aceasta deşi se foloseşte în continuare de ideograme, se numeşte Guoien-Romati iar după 1932 apare o formulă novatoare a ideogramelor latinizate intitulată Latinxua Sin Wenz, autorii acesteia fiind profesorii Chiu-Cip-pai şi U-Iuciang. Între anii 1956-1965, Consiliul de Stat al Chinei a publicat prima listă oficială cu 230 de caractere permanente aflate în articularea sistemului standardizat de scriere. A urmat o a doua listă, cu 235 de caractere stilizate folosite în redactarea actelor oficiale, a diferitelor cărţi, a manualelor şcolare, a publicaţiilor şi periodicelor, respectiv în demersul jurnalistic. Inclusiv astăzi efortul de sistematizare a scrierii chineze continuă.

Cele mai importante scrieri ale literaturii clasice chineze sunt cele ale gânditorului antic Kung-Fu-tse: Cartea Documentelor (Shu-Jing), Cartea Odelor (Shi-Jing), Cartea Transformărilor (Yi-Jing), Cartea Riturilor şi Riturile Zhou (LiZhou- Jiang) şi Analele Primăvara şi Toamna (Chun-Qin).

Printre alte opere semnificative ale literaturii clasice chineze amintim: poemul „Li-sao” (Tristeţea îndepărtărilor) al poetului Qu-Yuan, cel mai vechi poet chinez cunoscut; „Peştera Zânelorˮ al poetului Chiang-Tzu (657-730); romanele: Pe ţărmul fluviului, pentru secolele XII-XIV, Romanul celor trei regate, în secolul al XV-lea şi Floarea de prun din vasul de aur, în veacul al XVI-lea, Visul din pavilionul roşu şi Soarta oglinzilor şi a florilor, în secolul al XVII-lea, respectiv Parfumul bujorilor şi Evantaiul cu flori de piersici în decursul veacurilor XVIII-XIX, sunt alte două opere capitale aparţinând literaturii chineze clasice, scrise cu ajutorul ideogramelor.

Citiți și:

Aspecte mai puţin cunoscute referitoare la Confucius – Filosofia celor şase virtuţi, care corespund totodată unor importante atribute dumnezeieşti

5 aspecte uimitoare, inedite și mai puțin cunoscute despre Marele Zid Chinezesc

 

yogaesoteric
8 iulie 2019

Also available in: Français