Consiliul Relaţiilor Externe, organizaţia care controlează politica mondială

de Mihai Vasilescu
 

„CRE (Consiliul Relaţiilor Externe) este pe punctul de a fi un organ a ceea ce C.Wright Mills numea „Elita puterii” – un grup de bărbaţi, cu interese şi concepţii similare, care pun la cale cursul evenimentelor  din poziţii intangibile, situate în spatele scenei.” – Charles Kraft, membru CRE şi al Comisiei Trilaterale

Cea mai mare parte dintre oficialii aleşi prin vot, în toate ţările democratice din lume, vin şi pleacă. Însă membrii unor grupări precum Masa Rotundă, Bilderberg, Comisia Trilaterală, Consiliul pentru Relaţii Externe (în limba engleză CFR – Council  on Foreign Relations) nu au nevoie să fie votaţi. Ei rămân la putere indiferent de culoarea politică a celor care câştigă alegerile oficiale. Nu au nevoie să fie votaţi pentru că se aleg între ei, după sistemul închis al societăţilor secrete. Din spatele scenei, ei manevrează lucrurile în scopuri total diferite de nevoile maselor de oameni pe spinarea cărora trăiesc. Ei decid războiul şi pacea, stabilesc cine va fi preşedintele unei ţări, fac legi care permit ca multi-naţionalele care îi finanţează să obţină profituri uriaşe. Sunt doar o mică parte, cea care se poate vedea, din Guvernul mondial. Se întâlnesc de câteva ori pe an şi discuţiile lor sunt secrete. Presa oficială, care le este aservită, vorbeşte foarte puţin sau deloc despre întâlnirile lor. Alcătuite din bancheri, avocaţi, brokeri, oameni de afaceri deveniţi apoi politicieni influenţi, aceste grupări îşi justifică existenţa luându-şi numele de „think tank–uri” –  cluburi sau grupuri de dezbatere.
 

Membrii CRE conduc SUA

 
Influenţa CRE în politica americană este atât de mare, încât Servando Gonzalez, autorul cărţii „The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis” scria despre alegerile din 2004: „americanii vor alege care dintre membrii CRE vor controla guvernul SUA în următorii patru ani: cei care acţionează sub masca partidului republican sau cei din partidul democrat.”
 
Scopurile oficiale ale acestei organizaţii sunt doar nişte pretexte pentru a conduce din umbră: „promovarea şi facilitarea înţelegerii politicii externe şi a rolului SUA în lume” şi „descoperirea şi formarea noii generaţii de lideri în politică externă”. În ceea ce priveşte al doilea scop acesta este atins prin „Progamul de Studii David Rockefeller”. Odată recrutaţi şi formaţi în spiritul CRE, tinerii sunt propulsaţi, tot cu sprijinul organizaţiei în poziţii cheie din politică şi afaceri. La fel ca şi Skull&Bones, care îşi recrutează membrii dintre cei mai buni studenţi ai Universităţii Yale, CRE are strânse relaţii cu Universitatea Princeton.
 
Consiliul pentru Relaţii Externe a luat naştere în mod oficial în 1921 la New York, aproape în acelaşi timp cu fratele său geamăn de peste ocean. Spunem frate geamăn pentru că Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale – RIIA este în Marea Britanie celălalt braţ prin care organizaţia Masa Rotundă acţionează în domeniul politicii externe.
 
CRE a luat naştere dintr-un grup de lucru particular şi „discret” (conform propriei descrieri) constituit în iunie 1918 sub conducerea lui Elihu Root – avocatul miliardarului J.P.Morgan şi a colonelului Edward House – bun prieten şi principal consilier al preşedintelui SUA, Woodrow Wilson. Acest grup, numit „The inquiry” (Investigaţia) s-a constituit în preajma Universităţii Princeton unde Woodrow Wilson fusese multă vreme preşedinte. Misiunea lor era să sintetizeze opţiunile pe care le avea lumea – în speţă SUA, după victoria Aliaţilor din primul război mondial. În urma muncii lor au rezultat peste 2500 de documente ce analizau factorii economici, politici şi sociali care descriau tabloul mondial de după sfârşitul războiului. Astfel că strategia oficială a SUA prezentată de preşedinte la Conferinţa de pace din Franţa în 1919 a fost în realitate punctul de vedere al acestui grup. Documentul, intitulat „Cele 14 puncte” conţine în el germenii globalizării, propunând „îndepărtarea barierelor economice şi comerciale dintre toate naţiunile” şi „constituirea unei asociaţii generale a naţiunilor”.
 

O altă organizaţie ocultă: Masa Rotundă

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că Edward House s-a folosit de acest prilej pentru a se întâlni la Paris cu membrii unei alte organizaţii extrem de influente: Masa Rotundă (The Round table). Carrol Quigley în lucrarea „Tragedy and Hope” arată: „La sfârşitul războiului era clar că organizarea sistemului trebuia extinsă drastic. Sarcina i-a fost încredinţată lui Lionel Curtis care a înfiinţat în Anglia şi în fiecare dominion o organizaţie perdea pentru fiecare Grup local al Mesei Rotunde. În Anglia această organizaţie paravan era Royal Institute of International Affairs, înfiinţată la Londra pe nucleul Mesei Rotunde. În New York era cunoscută drept Council on Foreign Relations, si era un paravan pentru J.P. Morgan and Company. De fapt, planurile originale ale Royal Institute of International Affairs şi Council on Foreign Relations au fost trasate in Paris.”
 
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX apăruseră multe astfel de societăţi şi asociaţii, fundaţii de caritate sau grupuri de dezbatere – toate având în spate societăţi secrete. Masa Rotundă şi organizaţiile sale perdea s-a născut din visele masonului şi miliardarului Cecil Rhodes.  Fondator şi membru al grupării secrete Society of the Elect, acesta acumulase o avere considerabilă în Africa de pe urma minelor de dimante şi era puternic implicat în politică. În Africa era un personaj atât de cunoscut şi influent încât Rhodesia – azi cunoscută drept Zimbabwe, a fost numită după el. În 1877 Rhodes scria în memoriile sale: „De ce să nu ne formăm o  societate secretă care să aibe un singur obiectiv: perpetuarea Imperiul britanic prin aducerea întregii lumi necivilizate sub guvernarea britanică şi recuperarea Statelor Unite pentru a face un mare imperiu al rasei anglo saxone”. „Masa Rotundă” a apărut în 1909 având drept scop „crearea unui guvern mondial federal”. În testamentul său Cecil Rhodes a cerut ca o parte din imensa sa avere să fie destinată finanţării acestui deziderat. Printre mijloace se află şi crearea de burse şi aici trebuie spus că Bill Clinton,  fostul preşedinte ale SUA a „beneficiat” de o bursă Rhodes.
 
Cea mai mare influenţă în constituirea CRE a avut-o la acea vreme J. P. Morgan care a finanţat întregul proces. J.P. Morgan este cunoscut ca un important finanţist, bancher, colecţionar de artă şi filantrop, dar mai ales pentru constituirea în 1892 a mega concernului mondial General Electric. În CRE erau implicate foarte multe persoane din anturajul lui J.P.Morgan: avocaţii, bancherii şi partenerii săi de afaceri, ca şi persoane cheie din companiile sale. Însuşi Elihu Root, cel care a fost numit preşedinte al CRE era avocatul său.
 

Familia Rockefeller şi CRE

 
Pe lângă interesele lui Morgan, un rol important îl joacă în CRE şi cele ale familiei Rockefeller. Rockefeller activează în domeniul petrolului (Standard Oil Company, astăzi Exxon Mobil a avut multă vreme monopol asupra acestei pieţe), în cel bancar, dar are şi numeroase fundaţii, deţine uriaşe clădiri în New York şi chiar o universitate. John D. Rockeffeler a donat importante sume de bani pentru constituirea CRE şi o mai face şi astăzi. Urmaşul său, David Rockeffeler a devenit în 1949 cel mai tânăr director pe care l-a avut vreodată CRE, a ajuns apoi la scurtă vreme preşedinte şi în prezent este preşedinte onorific. Greu de crezut că oameni de afaceri şi corporaţii atât de orientate pe profit cheltuiesc uriaşe sume de bani doar pentru a facilita nişte dezbateri.
 
Pe lângă aceste două mega companii, din CRE fac astăzi parte la secţiunea pentru corporaţii şi alte multinaţionale situate în topul celor mai bogate şi mai influente din lume: Chevron, IBM, Merck, Boeing, Citigroup, Shell Oil, Time Warner, Avon Products, Bechtel, Coca Cola, Pepsi Cola, Ford Motor, Hewlett-Packard, Johnson & Johnson, Levi Strauss & Co., Procter & Gamble, Xerox, Yahoo.
 

O grupare alcătuită din preşedinţi şi secretari de stat, dar „neimplicată în crearea politicii SUA”

În CRE se află înscrişi în prezent 3700 de membrii aleşi pe viaţă. Modul în care cineva devine membru este asemănător cu cel din masonerie. „Candidatul” trebuie să fie propus de unul dintre membrii aleşi pe viaţă, cererea acestuia fiind însoţită în mod obligatoriu de scrisori de recomandare din partea altor trei membrii. Avem deci de-a face cu o grupare închisă şi elitistă. Printre membrii se află multe nume sonore: consilieri, secretari de stat, militari, directori şi ofiţeri CIA, bancheri, profesori, oameni de media şi chiar actori. Mulţi dintre ei ai au ajuns persoane influente tocmai datorită apartenenţei la CRE.
 
Aproape toţi preşedinţii SUA de după cel de-al doilea război mondial au fost membrii CRE: Herbert Hoover, Dwight Eisenhower, Richard Nixon, Gerald Ford, James Carter, George Bush Senior si Bill Clinton. La fel stau lucrrurile şi cu cele mai influente persoane din Departamentul de Stat al SUA. Însuşi Elihu Root a fost secretar de stat în timpul guvernării lui Theodore Roosevelt.
 
Un  studiu realizat de Laurence Shoup şi William Minter a arătat că din cei 502 oficiali pe care i-a avut guvernul SUA între 1945 şi 1972, mai mult de jumătate au fost membrii CRE.
 
În prezent pe lista membrilor CRE îi regăsim pe:
–      Madeleine Albright – Secretar de stat în administraţia Clinton (şi prima femeie pe această funcţie),
–      Colin Powell – Secretar de stat în administraţia Bush până în 2005 (şi primul afro-american pe această funcţie). Şef al Statului Major şi conducător al armatei americane în timpul Războiului din Golf.
–      Henry Kissinger – consilier pe probleme de securitate naţională şi secretar de stat în administraţia Nixon, secretar de stat în administraţia Ford, implicat în războiul din Vietnam. El a primit premiul Nobel pentru pace datorită contribuţiei sale la negocierile privind încetarea focului în Vietnam, cu toate că acestea s-au dovedit a fi un eşec, războiul continuând apoi câţiva ani. Tot el a jucat un rol cheie în campania de bombardare a Cambodgiei organizată în secret de SUA, care a contribuit la un sângeros război civil.
–      Dick Chenney – vicepreşedinte SUA, acuzat în prezent ca a „înşelat” cetăţenii americani pentru a justifica războiul din Irak şi că a ameninţat Iranul cu o ofensivă, încălcând astfel interesele securităţii naţionale a Statelor Unite.
–      Condolezza Rice – actualul secretar american de stat.
–      Donald Rumsfeld – consilier al preşedintelui Nixon, secretar al apărării în timpul administraţiei Ford şi în timpul administraţiei Bush, ambasador al SUA la NATO.  Este interesant de remarcat faptul că Rumsfeld a cerut ca numele său să fie şters de pe lista actuală cu membri CRE.
–      Paul Wolfowitz – fost secretar al apărării SUA şi până în mai 2005 preşedinte al Băncii Mondiale. Strategia de siguranţă naţională construită de Paul Wolfowitz în 2000 a promovat ideile unui alt think tank alcătuit din membrii CRE: “Proiectului pentru Noul Secol American”. Alături de Dick Chenney şi Donald Rumsfeld, Wolfowitz a stabilit: mărirea bugetului militar american cu 100 de miliarde de dolari, refuzul folosirii spaţiului cosmic de alte naţiuni şi adoptarea unei politici militare agresive care permite atacarea preventivă a ţărilor pe tot globul. În aceste documente se specifică: „procesul transformarii va fi probabil unul lung, daca sunt absente evenimente catastrofice şi catalizatoare, cum ar fi un nou Peal Harbor”. Războiul perpetuu în care s-au trezit târâţi americanii şi alături de ei întreaga lume este rezultatul planurilor construite în laboratoarele CRE cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Aşa zisele atacuri de la WTC au oferit apoi  pretextul necesar pentru a explica implementarea unor planuri deja existente.
 
Cu toate cele enumerate mai sus CRE continuă să susţină că „nu este o organizaţie angajată în crearea politicii externe a SUA”.
 

Scop declarat, manipularea opiniei publice

O altă direcţie cheie a acestei grupări dezvăluită chiar de cel care i-a fost multă vreme conducător – Elihu Root, este „ghidarea opiniei publice americane”. Întrucât termenul utilizat iniţial era prea bătător la ochi, el a fost înlocuit în 1970 cu „informarea opiniei publice americane”. Oricum s-ar numi, manipularea opiniei publice de către CRE este certă. Printre  membrii săi găsim personaje plasate în poziţii cheie din numeroase publicaţii: Washington Post, Association of American Publishers, Business Week, Forbes, USA Today, Wall Street Journal, Los Angeles Times, New York Times, National Geographic, Newsweek sau canale de televiziune precum ABC, CBS, CNN, Fox News, NBC, RCA şi Walt Disney Company. De curând actriţa Angelina Jolie a fost acceptată ca membru în CRE.
 
Arthur Schelsinger scria într-o carte despre preşedintele Kennedy: „Această comunitate (CRE, n.n.) este chiar inima administraţiei americane. Zeităţile sale preferate sunt Henry Stimson şi Elihu Root. Organizaţiile sale sunt fundaţiile Rockefeller, Ford şi Carnegie. Publicaţiile sale sunt New York Times şi Foreign Affairs”.  
 
Cele enumerate mai sus ar fi suficiente pentru  a ridica multe semne de întrebare asupra acestei organizaţii. Membrii ei spun că se întâlnesc doar pentru a dezbate probleme majore legate de afacerile externe ale SUA. La prima vedere nimic mai firesc. Oricine are dreptul să dezbată ce subiecte doreşte. Aici însă vorbim de persoane care deţin poziţii de vârf în politica mondială. Deciziile lor influenţează viaţa a milioane de oameni. Sub umbrela CRE aceste persoane se întâlnesc în secret, primesc finanţări din partea unor mari corporaţii şi după cum am văzut nu se rezumă doar la nişte simple dezbateri. Rezultatul întâlnirilor lor se concretizează în  strategii naţionale sau internaţionale de acţiune care de cele mai multe ori stabilesc unde şi când va fi pace sau război.
 
Vă recomandăm să citiţi şi:

Comitetul celor 300: dezvăluiri despre ierarhia conspiratorilor 
Operaţiunea Northwood: dovada cutremurătoare că SUA a pus la cale acţiuni teroriste împotriva cetăţenilor americani 
Topul celor mai importante ştiri cenzurate (1) 

Bibliografie:
1.      James Perloff : The Shadows of Power – The Council on Foreign Relations and the American Decline, Appleton, 1988.
2.      Robert Gaylon, Sr. Ross: Who’s Who of the Elite : Members of the Bilderbergs, Council on Foreign Relations, Trilateral Commission, Paperback, 2000
3.      Robert Schulzinger:  Wise Men of Foreign Affairs, Columbia University Press, 1984     
4.      Servando Gonzalez:  The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis. The Secret Fidel Castro: Deconstructing the Symbol, Spooks Books, 2001
5.      Inderjeet Parmar: Think Tanks and Power in Foreign Policy. A Comparative Study of the Role and Influence of the Council on Foreign Relations and the Royal Institure of International Affairs, 1939-1945, Hardcover, 2005
6.      Carrol Quigley: Tragedy and Hope, Macmillan Publishing Company, 2000
7.      H. Laurence Shoup, William Minter: Imperial Brain Trust: The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy, Authors Choice Press, 2004.
8.        Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
 

yogaesoteric
iunie 2007

Also available in: Français