Consiliului American pentru Relații Externe și matricea propagandei transatlantice (II)

Citiți prima parte a articolului

Agențiile de informații

Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, aproape toți directorii CIA au fost membri ai Consiliului. Chiar și organizația predecesoare a CIA, Oficiul Serviciilor Strategice (OSS), a fost fondată și condusă de membrii CFR Allen Dulles și William J. Donovan. În acest sens, CIA ar ar fi adecvat să fie văzută mai mult ca un braț al Consiliului care operează sub acoperire și mai puțin ca un serviciu de informații clasic, menit să-i raporteze exclusiv președintelui SUA.

Acest fapt pune, de asemenea, binecunoscuta operațiune Mockingbird într-o lumină oarecum diferită. La mijlocul anilor 1970 a devenit public faptul că CIA avea confidenți în aproape toate mijloacele de informare în masă din SUA și le furniza informații sau dezinformări. Cu toate acestea, șefii mass-media erau oricum implicați de mult timp în Consiliu și era așezați la aceeași masă cu directorii CIA – din acest punct de vedere, nu se poate vorbi cu adevărat de o infiltrare subversivă a unor mijloace de informare în masă altfel independente. Programul a fost în cele din urmă încheiat de directorul CIA și CFR, George H.W. Bush – cel puțin așa au scris ziarele la vremea respectivă.

Fostul ofițer CIA și denunțător John Stockwell a declarat despre munca sa în războiul din Angola: „Scopul de bază era să facă să pară că este vorba de o agresiune inamică. În acest sens, am scris povești care să se potrivească și le-am publicat în mass-media. O treime din echipa mea în această misiune era formată din experți în relații publice, a căror sarcină era să inventeze știri și să le plaseze în presă. Editorii din majoritatea ziarelor occidentale nu sunt prea sceptici în privința știrilor care se conformează opiniilor și prejudecăților comune. Unele dintre poveștile noastre au fost publicate timp de săptămâni întregi. Dar totul a fost inventat.”

Faptul că unii jurnaliști de top din spațiul germanofon lucrează, de asemenea, în strânsă colaborare cu serviciile secrete este exemplificat de cazul lui Otto Schulmeister. Schulmeister a fost redactor-șef al Presse, unul dintre cele mai tradiționale cotidiene austriece, timp de mulți ani. El a menținut contacte strânse cu CIA, fiind în permanență aprovizionat cu „materiale” de către serviciile secrete. Cartierul general al CIA a fost mulțumit de buna colaborare, după cum se poate citi în dosarul său recent declasificat: „Material predat. Un editorial a apărut conform instrucțiunilor noastre”.

Ceea ce este deosebit la serviciile secrete precum CIA este faptul că acestea nu se ocupă doar de extragerea și prelucrarea informațiilor, ci și de operațiuni secrete. De exemplu, serviciile de informații britanice și americane, împreună cu NATO, au organizat zeci de atentate cu bombă în Europa de Vest în timpul Războiului Rece, fiind puse apoi pe seama grupurilor comuniste și arabe (Operațiunea Gladio). Mass-media conformă cu CFR a răspândit întotdeauna narațiunea oficială și nu a pus întrebări critice – un mecanism ce poate fi observat și astăzi.

În acest fel, rețeaua Consiliului poate dirija un întreg lanț de evenimente, de la operațiuni secrete, la acoperirea mediatică, creând o realitate artificială cu ajutorul căreia publicul poate fi dirijat aproape în voie. Sau, după cum a spus fostul director al CIA și reprezentant al Consiliului William Casey: „Programul nostru de dezinformare nu va fi complet până când tot ceea ce crede publicul va fi fals”.

SITE Intelligence Group. Atunci când apare un nou videoclip al-Qaeda sau când misterioasa grupare teroristă ISIS revendică responsabilitatea pentru un atac, mass-media care respectă CFR află de obicei despre eveniment din aceeași sursă: grupul israelian-american SITE Intelligence Group. Ceea ce este special la SITE este faptul că organizația nu numai că primește prima astfel de informații, dar uneori se și implică în producerea lor. În 2011, de exemplu, s-a dovedit într-un proces din München că SITE, împreună cu serviciile de informații americane, a ajutat la înființarea platformei al-Qaeda Global Islamic Media Front (GIMF) în Germania.

Guvernele

Până la alegerea surprinzătoare a lui Donald Trump, Consiliul a ocupat aproape toate pozițiile cheie din guvernul SUA timp de decenii, furnizând câteva sute de funcționari și consilieri de top pentru fiecare administrație – democrată sau republicană. Fostul senator american Barry Goldwater a spus odată: „Când înlocuim președinții, înseamnă că alegătorii doresc o modificare în politica națională. (…) Până acum, a existat întotdeauna o mare înlocuire de personal, dar nicio modificare de politică, pentru că un membru CFR l-a înlocuit pe celălalt.”

Alte guverne din sfera de influență a SUA au, de obicei, o influență și o marjă de manevră reduse atunci când vine vorba de afaceri geopolitice sau imperiale. Werner Weidenfeld, coordonatorul de lungă durată al guvernului german pentru cooperarea germano-americană, a explicat acest aspect într-un interviu, după cum urmează: „Dacă nu suntem de acord [cu americanii] într-o problemă serioasă, atunci apar materiale de informații care incriminează Germania, și [este vorba de] ori te dai bătut, ori te prăjești.”

Chiar și Elveția, oficial neutră, nu poate scăpa de constrângerile geopolitice: dacă, de exemplu, Confederația Elvețiană nu ar participa la sancțiunile inițiate de SUA împotriva Rusiei, Siriei sau Iranului, atunci ar exista sancțiuni împotriva Elveției (așa cum a fost deja amenințată în contextul Acordului Hotz-Linder) – cu consecințe devastatoare pentru economia și societatea elvețiană. În consecință, mass-media de stat sunt reticente în a relata despre astfel de subiecte.

„Aceia dintre noi care am fost implicați în campania electorală a lui Kennedy, au fost tolerați în guvern și li s-a permis să aibă un cuvânt de spus, dar politica externă era încă în mâinile celor de la Council on Foreign Relations.” – John Kenneth Galbraith, economist de la Harvard și susținător al lui Kennedy (Citat din: Cei mai buni și cei mai străluciți, p. 60)

În cadrul matricei, guvernele îndeplinesc diferite funcții. Pe de o parte, desigur, acestea au fost întotdeauna printre principalii actori în difuzarea directă a propagandei. În comparație cu statele autoritare, democrațiile beneficiază de faptul că guvernele lor, „împovărate” de propagandă, sunt înlocuite la fiecare câțiva ani de succesori proaspeți, cu un nou impuls – astfel încât echilibrul geopolitic al puterii și mecanismele rămân de obicei neschimbate de înlocuirea guvernului (a se vedea figura).

Cu toate acestea, și mai fundamentală este influența statului asupra educației, prin intermediul căreia se formează permanent viziunea unei populații asupra lumii și a istoriei. Istoriografia, în special, este un instrument esențial pentru a defini „binele” și „răul” și pentru a modela imaginea de sine a țărilor. Și, deși toată lumea știe că „învingătorul scrie istoria”, puțini sunt conștienți de faptul că aceasta se petrece de fapt.

La rândul lor, mass-media CFR – precum și enciclopedia online Wikipedia – se asigură că istoriografia imperială rămâne prezentă în sfera publică, în timp ce istoricii critici („revizioniști”) se descurcă adesea chiar mai rău decât colegii lor din jurnalism. Pentru că se aplică dictonul lui George Orwell: „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cel care controlează prezentul controlează trecutul.”

ONU. Atacurile cu gaze toxice ale guvernului sirian au fost susținute de un „raport foarte serios al ONU”, a scris moderatorul televiziunii elvețiene în răspunsul său către un telespectator care a acuzat SRF de informare unilaterală. Dar jurnaliștii americani de investigație au ajuns la concluzia opusă: raportul ONU privind operațiunile cu gaze toxice din Siria avea lacune grave, ignora manipulările și se baza, în cele din urmă, pe acuzații ale milițiilor antiguvernamentale.

De ce publică ONU un raport atât de discutabil? Probabil pentru că Departamentul pentru Afaceri Politice al ONU este condus de un diplomat american care a lucrat anterior în cadrul Autorității de Ocupație din Irak (CPA), în timp ce Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), însărcinată de ONU cu ancheta, este condusă de un diplomat turc, anterior oficial NATO (și participant la Bilderberg). Prin urmare, și rapoartele ONU este necesar să fie întotdeauna examinate critic – mai ales că, din motive evidente, mass-media CFR nu va prelua această sarcină. (Pentru mai multe informații despre rolul ONU: a se vedea aici și aici).

Hollywood

Pe lângă mass-media tradiționale, industria cinematografică de la Hollywood este, de asemenea, parte integrantă a matricei CFR, mai ales că directorii tuturor studiourilor de film cunoscute – de la Disney la Universal și 20th Century Fox – sunt implicați în Consiliu. Prin urmare, nu este de mirare că Hollywood, de la American Sniper la Zero Dark Thirty, aduce în cinematografe filme de propagandă unul după altul, influențând astfel – pe lângă lecțiile școlare – imaginea lumii și a istoriei unor largi segmente ale populației într-un mod mai mult sau mai puțin subtil.

Studiourile de film nu acționează independent de ceilalți actori din matricea CFR: Potrivit unor documente publicate recent, Pentagonul și CIA au editat scenariile a cel puțin 800 de filme cinematografice și a peste 1000 de producții de televiziune, până la dialoguri și personaje individuale, pentru a transmite publicului mesajele și stereotipurile dorite. Acest efort este deosebit de valoros atunci când producția cinematografică respectivă primește un Oscar la sfârșitul anului – așa cum a fost cazul recent cu „documentarul” despre sinistrele Căști Albe din Siria.

„Filmul cinematografic este unul dintre cele mai puternice instrumente de propagandă, la dispoziția Statelor Unite.” (Citat din: Filmul ca armă de război psihologic, Documentul de strategie al Serviciului Secret al SUA OSS)

Dar nu numai studiourile de film, ci și unele dintre cele mai faimoase vedete de la Hollywood sunt, de asemenea, membre ale CFR, fiind implicate în proiectele sale internaționale. Atunci când Angelina Jolie zboară în Libia pentru a-și arăta solidaritatea cu revoluționarii NATO și a-i lăuda pentru eforturile lor, sau când George Clooney susține (de dragul copiilor înfometați) divizarea Sudanului (bogat în petrol și favorabil Chinei) sub supravegherea SUA, mass-media CFR relatează pe larg – și nu menționează decât un singur aspect: că acești actori sunt, de asemenea, membri ai Consiliului.

Agențiile de presă

Agențiile de știri ocupă un rol special în matricea informațională. Fostul director general al agenției austriece de știri APA a descris funcția lor: „Agențiile de știri sunt rareori în centrul interesului public. Cu toate acestea, ele sunt unul dintre cele mai influente și, în același timp, unul dintre cele mai puțin cunoscute genuri media. Sunt instituții-cheie cu o importanță substanțială pentru orice sistem media. Ele sunt centrul nervos invizibil care conectează toate părțile sistemului.” (Segbers 2007, p.10)

De fapt, în cazul evenimentelor internaționale, aproape toate textele și imaginile folosite de mass-media CFR provin de la doar trei agenții de presă globale: Associated Press (AP) din SUA, Thomson-Reuters din Marea Britanie și Canada și Agenția France-Presse (AFP) din Franța. Chiar și corespondenții internaționali este necesar să se bazeze în mare parte pe aceste agenții pentru munca lor, după cum a descris, în mod impresionant, corespondentul de război olandez Joris Luyendijk, în cartea sa Despre imagini și minciuni în timp de război.

Pe de o parte, dominația celor trei agenții globale are drept consecință faptul că mass-media CFR de la Viena până la Washington conțin de obicei aproximativ aceleași informații – și aceleași informații lipsesc. Pe de altă parte, distribuirea centralizată a informațiilor facilitează activitatea acelor actori care doresc să alimenteze propaganda și dezinformarea în sistemul mediatic global, în momente cruciale.

Corespondentul de război al Reuters, Fred Bridgland, a descris fenomenul într-un reportaj remarcabil al postului britanic Channel 4, după cum urmează: „Ne-am bazat rapoartele noastre pe comunicările oficiale. Abia ani mai târziu am aflat că în ambasada SUA exista un expert în dezinformare al CIA care inventa aceste mesaje. Ele nu aveau nicio legătură cu realitatea. (…) Dar, sincer, indiferent ce publică agențiile, oricum este preluat de editori.”

În timp ce Reuters și AP sunt implicate direct în Consiliu, AFP aparține statului francez, care la rândul său este integrat în structurile transatlantice prin intermediul Grupului Bilderberg și al NATO. De fapt, agențiile globale funcționează astfel ca un fel de „multiplicator de propagandă” cu ajutorul căruia operatorii CFR și partenerii lor pot răspândi mesajele dorite în întreaga lume (a se vedea studiul aprofundat). În acest fel, ei beneficiază de faptul că agențiile lucrează în mod normal cu maximă seriozitate și, prin urmare, se bucură de o reputație excelentă.

Doar datorită celor trei agenții globale, rapoartele dubioase ale Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului, de exemplu, sau analizele îndoielnice privind Ucraina ale Bellingcat au ajuns la sute de media internaționale și, prin urmare, la o audiență mondială de miliarde de persoane.

Imaginile cu convoiul de ajutoare ONU incendiat lângă Alep în septembrie 2016 și cu „atacul cu gaz toxic” de la Khan Sheikhoun din aprilie 2017 – ambele evenimente nu au fost încă clarificate – au făcut, de asemenea, înconjurul lumii și au provocat reacții diplomatice și chiar militare masive. În ambele cazuri, fotografiile au fost realizate de aceiași fotografi de agenție care au lucrat cu milițiile susținute de SUA.

Pe de altă parte, activitatea reporterilor independenți ajunge rareori o știre în timpul evenimentelor explozive din punct de vedere geopolitic. Norvegianul Jan Oberg a fost unul dintre puținii fotografi aflați la fața locului în Alep, recucerit în decembrie 2016, dar nu a putut să își plaseze imaginile în niciun mediu – „nu s-ar fi încadrat în narațiunea occidentală”. Iar Karin Leukefeld, corespondent de lungă durată în Orientul Mijlociu și expert în Siria, a fost informată că reportajele sale nu mai pot fi folosite deoarece nu a respectat „rapoartele agențiilor relevante”.

Datorită viziunii lor asupra peisajului mediatic, șefii agențiilor de știri au uneori sarcini complet diferite: În timpul Războiului Rece, de exemplu, directorul Agenției elvețiene de dispecerat (SDA) era personal responsabil de raportarea jurnaliștilor elvețieni suspectați de „părtinire de stânga”. Ei au fost raportați către poliția federală în scopul urmăririi și supravegherii.

Agenții de PR

Dacă guvernele, armata și serviciile secrete nu pot sau nu vor să facă ceva, sarcina este preluată de agențiile externe de PR. De exemplu, binecunoscuta „minciună a incubatorului” (a se vedea mai sus) a fost pusă în scenă de agenția americană Hill & Knowlton, care a transformat-o pe fiica ambasadorului kuweitian într-o asistentă medicală și a pregătit-o pentru mărturia falsă în fața Congresului american.

Personajul cheie la acea vreme a fost John E. Porter, care a condus Comitetul Congresului și, în același timp, a cooperat cu agenția de PR. Având în vedere o astfel de complicitate, chiar și New York Times, care se pricepe la CFR, a cerut consecințe – și acestea s-au produs: Porter a fost ales în Consiliu la scurt timp după aceea.

Citiți continuarea articolului

Un studiu realizat de Swiss Propaganda Research

Note și bibliografie:

Domhoff, William G. (2014): The Council on Foreign Relations and the Grand Area: Case Studies on the Origins of the IMF and the Vietnam War; Class, Race and Corporate Power: Vol. 2 : Iss. 1. (PDF)
Grose, Peter (1996/2006): Continuing the Inquiry – The Council on Foreign Relations from 1921 to 1996, CFR Press, New York. (PDF)
Parmar, Inderjeet (1999): Mobilizarea Americii pentru o politică externă internaționalistă: Rolul Consiliului pentru Relații Externe. Studies in American Political Development, 13(2), pp. 337-373 (PDF).

Schulzinger, R.D. (1984): The Wise Men of Foreign Affairs. Istoria Consiliului pentru Relații Externe. Columbia University Press, New York.
Shoup, Laurence H. (2015): Wall Street’s Think Tank: The Council on Foreign Relations and the Empire of Neoliberal Geopolitics, 1976-2014. Monthly Review Press, New York. (Web)
Shoup, Laurence & Minter, William (1977): Imperial Brain Trust – The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy. Monthly Review Press, New York. (PDF)

Propaganda: teorie și practică

Baines, Paul R (2013): Propaganda. Volumele I-IV. SAGE Library of Military and Strategic Studies, Londra.
Altschull, Herbert J. (1984/1995): Agenți ai puterii. Mass-media și politicile publice. Longman, New York.
Becker, Jörg (2015): Medien im Krieg – Krieg in den Medien. Springer Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden.

Becker, Jörg & Beham, Miram (2008): Operation Balkan: Advertising War and Death. Nomos, Baden-Baden.
Bittermann, Klaus (1994): Serbien muss sterbien. Adevăr și minciuni în războiul civil iugoslav. Ediția TIAMAT, Berlin.
Bussemer, Thymian (2008): Propaganda. Concepte și teorii. VS Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden.

Chomsky, Noam (1997): What Makes Mainstream Media Mainstream. Revista Z Magazine. (PDF)
Chomsky, Noam & Herman, Edward (1988): A Propaganda Model. (Web)
Gritsch, Kurt (2010): „Staging a Just War? Intellectuals, Media and the „Kosovo War” 1999, Georg Olms Verlag, Hildesheim.

Hird, Christopher (1985): Tehnici standard. Diverse reportaje, Channel 4 TV. 30 octombrie 1985 (Web).
Krüger, Uwe (2013): Meinungsmacht. Influența elitelor asupra jurnaliștilor din mass-media și a jurnaliștilor alfa – o analiză critică a rețelei. Herbert von Halem Verlag, Köln.
Luyendijk, Joris (2015): Von Bildern und Lügen in Zeiten des Krieges: Aus dem Leben eines Kriegsberichterstatters – Aktualisierte Neuausgabe. Tropi, Stuttgart.

Morelli, Anne (2004): The Principles of War Propaganda. zu Klampen, Springe.
Mükke, Lutz (2014): Corespondenți în Războiul Rece. Între propagandă și autoafirmare. Herbert von Halem Verlag, Köln.
Ponsonby, Arthur (1928): Falsehood in War-Time. George Allen & Unwin, Londra.

Starkulla, Heinz jr. (2015): Propaganda: Begriffe, Typen, Phänomene. Nomos, Baden-Baden.
Tilgner, Ulrich (2003): Der inszenierte Krieg – Täuschung und Wahrheit beim Sturz Saddam Husseins. Rowohlt, Reinbek.

Agențiile de presă

Blum, Roger et al. (eds.) (1995): Die AktualiTäter. Agențiile de presă din Elveția. Verlag Paul Haupt, Berna.
Höhne, Hansjoachim (1977): Raport privind agențiile de știri. Volumul 1: Situația pe piețele de știri din lume. Volumul 2: Istoria știrilor și a celor care le difuzează. Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden.
Johnston, Jane & Forde, Susan (2011): The Silent Partner: Agențiile de știri și știrile secolului XXI. Jurnalul internațional de comunicare 5 (2011), p. 195-214. (PDF)

MacGregor, Phil (2013): Agențiile internaționale de știri. Ochi globali care nu clipesc niciodată. În: Fowler-Watt/Allan (ed.): Journalism: New Challenges. Centrul de cercetare în jurnalism și comunicare, Universitatea Bournemouth. (PDF)
Schulten-Jaspers, Yasmin (2013): Zukunft der Nachrichtenagenturen. Situație, evoluție, previziuni. Nomos, Baden-Baden.
Segbers, Michael (2007): Die Ware Nachricht. Cum funcționează agențiile de știri. UVK, Konstanz.

Steffens, Manfred [Ziegler, Stefan] (1969): Das Geschäft mit der Nachricht. Agenții, redacții, jurnaliști. Hoffmann und Campe, Hamburg.
Wilke, Jürgen (ed.) (2000): Von der Agentur zur Redaktion. Böhlau, Köln.
Barnett, Thomas P.M. (2005): The Pentagon’s New Map: Război și pace în secolul XXI. Putnam Publishing Group, New York. (web)

Blum, William (2014): Killing Hope: US Military and CIA Interventions Since World War II – Ediție actualizată. ZED BOOKS, Londra.
Brzezinski, Zbigniew (1998): The Grand Chessboard: American Primacy And Its Geostrategic Imperatives. Basic Books, New York. (PDF)
Brzezinski, Zbigniew (2005): The Choice: Global Domination or Global Leadership. Basic Books, New York.

Haass, Richard (2017): O lume în dezordine: Politica externă americană și criza vechii ordini. Penguin Press, Londra.
Kagan, Robert (1998): The Benevolent Empire. Revista Foreign Policy. (PDF)
Kissinger, Henry Kissinger (2015): Ordinea mondială. Penguin Books, Londra.
Sylvan, David & Majeski, Stephen (2009): U.S. Foreign Policy in Perspective: Clients, Enemies and Empire. Routledge, Londra. (Web)

Citiți și:
Fabrica de fake-uri și adevărații ei stăpâni
Cum a devenit presa o inchiziție externalizată a serviciilor

 

yogaesoteric
24 iunie 2022