Contaminarea
Nu e de ajuns să te proclami păzitor al Binelui. Tot ce dă avantajul sacru al Stângii politice și umanitare („moral high ground” – cu o expresie bine fixată în engleză) vine de altundeva. Dintr-un handicap nedrept până la crimă pe care lumea europeană l-a acceptat și l-a transmis din generație în generație.
Suntem, astăzi mai mult ca oricând, supușii muți și impotenți ai Sfintei Stângi Făcătoare de Bine, pentru că lumea occidentală a pierdut tot și a fost subjugată de geniul demonic al unui personaj pe care nu-l înțelegem cu adevărat: I.V. Stalin, executorul testamentar strălucit al lui V.I. Lenin. Anii domniei totale, ucigașe și neînchipuit de abile a lui Stalin (1924-1953) au produs o catastrofă umană locală. Prin export militar, inoculare ideologică, subversiune politică și manipulare morală, această catastrofă a fost transferată asupra lumii și a devenit o condiție globală. În primul rând pentru că tot ce a clădit mistria întunecată a lui Stalin e în picioare și continuă să dea țarcul moral în care credem că ne trăim libertatea. Aici e unicitatea luciferică a stalinismului.
Holocaustul se poate repeta sau nu dar promotorii și influența ideilor care l-au făcut posibil sunt infinit condamnate. În schimb, stalinismul, ca suită de manevre infernale care au eliminat zeci de milioane de oameni și au generat o uriașă pseudo-realitate politică și morală, e activ și decriminalizat. Cum am ajuns aici? Împreună.
Capodopera apocaliptică a lui Stalin e tocmai capacitatea de a asocia în complicitate lumea liberă și de a o transforma într-o gazdă respectuoasă sau chiar recunoscătoare a fanatismului comunist. Operația a fost condusă cu o precizie psihologică și politică diabolică în anii conflictului global pe care îl numim cel de-al Doilea Război Mondial – conflictul pe care stăruim harnic să-l mistificăm, urmând fidel tiparul fixat de Stalin. Suntem – adică – prizonierii târzii ai unui univers moral măsluit de Stalin și parafat de aliații lui de nevoie.
Istoria scrisă de Stalin rămâne în picioare. Creatorul ei a fost secondat, uneori din naivitate, alteori din neputință sau oportunism, de istorici. În aproape 100 de ani, istoria celui de-al Doilea Război Mondial a dat una din cele mai mari biblioteci scrise vreodată. Cu excepții rarisime și lăsând la o parte smintiții resentimentari maladivi, aproape toate nenumăratele istorii ale războiului nu au făcut altceva decât să adauge moloz documentar și anecdotică minoră la versiunea oficială – una și aceeași poveste standard livrată din generație în generație, prin toate sistemele și mediile posibile.
Conținutul fix al versiunii standard stă într-o fabulă simplistă pe care am învățat să o luăm în serios, deși, în orice altă împrejurare de viață, am fi respins și luat în râs o narațiune atât de primitivă.
Această poveste idealizată până la deshidratare spune că între 1939 și 1945, o putere agresoare unică a atacat lumea și a fost învinsă, cu sacrificii colosale, de statul sovietic. Cu această schemă istorică încărcată de mit, suntem foarte aproape de viziunile cosmologice parțiale sau șchioape în care pământul e plat și stă în centrul bolții cerești dictând, de acolo, singur și suveran, logica și ritmurile universului. Avem în față un caz de Hitlero-centrism în care liderul statului nazist german e generator unic de istorie și încearcă să schimbe mecanica universală dar e, în cele din urmă, răpus de contrareacția ei. De loviturile bunului-simț și ale justiției fundamentale, întruchipată, în ciuda unor defecțiuni de parcurs, de URSS și de marele Stalin.
În această fabulă care dă, mai departe, fundația lumii noastre morale și politice, Stalin și Comunismul sunt victime idealiste, inocente și pasive. Ele sunt supuse unei orgii bestiale greu imaginabile dar rezistă, renasc și înving Monstrul. Stalin devine salvatorul lumii libere care îi rămâne etern datoare. Comunismul devine, firește, Ideea care a biruit întunericul în cel mai greu ceas al democrațiilor occidentale și e, deci, dincolo de imperfecțiuni scuzabile, un ideal nu numai admisibil ci și intangibil.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cel de-al Doilea Război Mondial devine Războiul lui Stalin. Lumea occidentală rămâne un supraviețuitor salvat de sacrificiile fără număr îndurate de Stalin iar aura și prestigiul stângii trec în regim permanent.
Războiul lui Stalin, Stalin’s War, cartea publicată recent de istoricul american Sean McMeekin, reia toată această acumulare istorico-mitologică și o confruntă cu realitatea pe care a ignorat-o sau ocultat-o vreme de 80 de ani.
Al cui e, în definitiv, cel de-al Doilea Război Mondial? – întreabă McMeekin. „Al cui?” în sensul pe care îl dăm acestei întrebări ori de câte ori încercăm să stabilim paternitatea, dirijorul sau beneficiarul unui eveniment. Cine a controlat mersul, a cules roadele și a impus înțelesul celui de-al Doilea Război Mondial? McMeekin răspunde fără ezitare: Stalin. Cartea lui McMeekin nu e o culegere de decrete ci o cercetare încărcată de surse și arhive germane, rusești, britanice, americane, balcanice, turcești și scandinave. Dar ironia amară a acestei cărți extraordinare stă în apelul la fapte și idei disponibile, la adevăruri binecunoscute, aflate sub ochii noștri și atent neglijate sau ignorate de istoria și istoricii oficiali.
Răsturnarea provocată de cartea lui McMeekin a iritat, deja, destui istorici afiliați versiunii standard și, cu sau fără știința lor, corpului de imagini trunchiate sau trucate pe care se sprijină lectura pro-stângistă a celui de-al Doilea Război Mondial. Toți acești scribi pierd, acum, punctul fix pe care se sprijinea edificiul lor semi-fictiv. Stalin reapare în istorie și anume în fruntea istoriei. Estul revine într-o dramă pe care a avut doar dreptul să o sufere nu și permisiunea să o reclame sau să o povestească. Diferența e tragică. Războiul în versiunea standard cu care lucrăm de mai bine de 80 de ani nu e compatibil cu realitatea trăită de Europa de Est. Varianta oficială nu acoperă experiența istorică și umană care începe după Viena și se termină la Beijing.
De ce e al Doilea Război Mondial al lui Stalin? Mai întâi pentru că date și fapte elementare o probează nemijlocit. Numai un enorm act de orbire/evitare poate scoate din joc aceste constatări de bun-simț, aflate la îndemâna oricui sau, mai precis, la dispoziția oricărei ființe care nu a cedat dreptul la proprie judecată în favoarea unei idei împrumutate din registrul recomandat oficial. În al doilea rând, pentru că actele lui Stalin, chiar atunci când au fost bine cunoscute, nu au fost recunoscute ca implementare politică a unei filozofii vizionare și anume a milenarismului comunist, organizat în jurul conceptului-dogmă de Revoluție Mondială.
Faptele brute încep cu însăși definiția celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-am obișnuit să vorbim de intervalul care se deschide pe 1 septembrie 1939 (când Marea Britanie și Franța declară război Germaniei invadatoare a Poloniei) și se încheie în mai 1945 (odată cu capitularea Germaniei) sau în septembrie 1945 (odată cu capitularea Japoniei). Acest interval e, de la un capăt la altul, ocupat de cel de-al Doilea Război Mondial fără să fie, însă, totuna cu cel de-al Doilea Război Mondial. Ciclul de evenimente militar-politico-diplomatice pe care îl numim al Doilea Război Mondial începe, de fapt, în 1931, odată cu atacul japonez asupra Manciuriei și cu dominoul pe care aceste evenimente l-au declanșat în Asia. Războiul e o dramă mult mai întinsă și mai îndelungată decât o permit limitele versiunii standard.
De aici, întrebările? Al cui a fost războiul? Al lui Adolf Hitler, prezentat mereu ca inițiator unic dar ajuns la putere la doi ani după declanșarea conflictului și dispărut cu patru luni înainte de încheierea lui? Sau al lui I.V. Stalin, la putere în tot acest interval, comandant pe toate fronturile de luptă, învingător al ambelor supraputeri ale Axei (Germania și Japonia) și beneficiar al unei extinderi teritoriale care a dus imperiul sovietic la dimensiuni maxime? Răspunsul e evident.
Dar a pune războiul în posesia lui Stalin nu înseamnă doar a spune că Stalin a câștigat militar tot ce se putea câștiga. Partea nevăzută și neînțeleasă sau rău înțeleasă a războiului e mult mai importantă. E vorba de travaliul malefic și subtil care i-a permis lui Stalin să facă din război un aparat de generat evenimente și un instrument ideologic fără egal. Tot acest efort cinic de subterană și toată această regie fanatică de imagine au fost scoase din discuție și se întorc unde le e locul abia acum, odată cu lucrarea lui McMeekin. Ce ne-a scăpat, deci?
Înainte de orice, înțelesul celei mai rafinate și abjecte lovituri diplomatice vreodată cunoscute: Pactul Ribbentrop-Molotov, alianța care i-a legat pe Stalin și Hitler între 1939 și 1941. Cooperarea Hitler-Stalin a fost explicată în multe feluri dar, de fiecare dată, în afara logicii elementare. De ce avea nevoie Stalin de o alianță cu Hitler? Răspunsul esențial e de găsit în viziunea fundamentală de politică externă și în misiunea ultimă a statului bolșevic: necesitatea legică a stimulării conflictelor în sânul lumii capitalist-non-comuniste, antagonizarea și slăbirea acestor state prin uzura provocată de un război generalizat, urmat de lovitura finală care aduce la putere Partidul Comunist și grăbește o Revoluție Mondială.
Apropierea nazist-comunistă nu a început odată cu Alianța semnată în 1939. Episodul faimosului proces Dimitrov din 1933 (o mascaradă organizată în complicitate) vorbește de o coordonare bine cultivată. La capătul unei înțelegeri prestabilite, Dimitrov „eroul de la Leipzig” a fost trimis acasă, în URSS, cu un avion furnizat de guvernul nazist. În plan tactic, Pactul sovieto-nazist a urmărit să asigure spatele Germaniei și să încurajeze ideea unei agresiuni naziste fără riscuri, în Vest. Germania și Hitler au jucat perfect în piesa propusă abil de Stalin. Germania avea să afle curând că e o marionetă perdantă propagandistic.
Contrar așteptărilor Berlinului, pe 1 septembrie 1939, Stalin nu a invadat Polonia în același timp cu trupele germane ci a așteptat ca mai întâi acestea să suprime statul polonez. Schema avea să fie repetată în 1944, la porțile Varșoviei, când trupele sovietice s-au oprit și au așteptat ca armata germană să lichideze insurecția poloneză. De data asta, Stalin folosea armata germană pentru a scăpa de un concurent legitim și popular.
Revenind la 1939, Armata Roșie a ocupat restul Poloniei abia la două săptămâni după invazia partenerului german. Stalin a pretins că operează fără legătură cu Germania și că încearcă să salveze ce a mai rămas din Polonia. Cu această mișcare de imagine, Stalin a lipit de Germania imaginea agresorului unic și a continuat să repete implacabil refrenul „URSS vrea pacea”. După alte câteva săptămâni, comandouri NKVD au preluat 25.000 de prizonieri polonezi (crema profesională a țării) și i-au executat, lucrând zi și noapte, la Katyn și în alte câteva poligoane de exterminare. Masacrul a fost negat de sovietici și pus în seama trupelor germane, până în 1990. Guvernele occidentale au evitat subiectul și au lăsat în circulație minciuna propagandistică sovietică. În paralel, suita de anexări, masacre și deportări dezlănțuită de Stalin în România, statele baltice, Caucaz și Asia Centrală după 1939 nici măcar n-a trecut pragul atenției politice occidentale și a fost, practic, obliterată.
Același joc de oglinzi și iluzii a fost folosit cu brio de Stalin pentru a maximiza – în linia doctrinei leniniste – slăbiciunea „lagărului imperialist”. Strategic vorbind, bilanțul războiului e o suită de inversiuni și contradicții care aduc pierderi istorice tuturor combatanților în afară de Stalin. Astfel, Germania a purtat un război împotriva inamicilor pe care nu și-i dorea (Marea Britanie). Polonia, punctul de plecare al conflictului franco-britano-german, sfârșește sub ocupație sovietică. Marea Britanie și Franța încheie războiul victorioase dar decad din rangul de supraputeri și își pierd, curând, Imperiile Coloniale. În schimb, Stalin capturează jumătatea Estică a Europei și fixează tabla de valori a ideologiei politice europene.
În noua lor alcătuire, valorile europene acceptate nu se mai pot dispensa de mitul comunismului salvator. Stalin, agresor egal cu Hitler (fiecare atacă același număr de state independente înainte de ciocnirea din 1941), devine sfătosul „Uncle Joe” din propaganda anglo-americană, reține monopolul patriotismului eroic și confiscă aura de lider al luptei pentru pace. Manevrele repetate care au provocat o fricțiune atroce în „lumea capitalistă” au produs rezultate formidabile.
În acest punct, ne apropiem de enigma dogmatică pe care occidentul a preferat sau a fost nevoit să o accepte: natura mesianică a statului bolșevic. Miezul și rostul pe lume al comunismului statal.
Esența acestei doctrine a fost formulată explicit de Lenin și Stalin, în lucrări și enunțuri publice, încă din 1918. Astfel, miza nenegociabilă a statului comunist e Revoluția Mondială, suprimarea generală a capitalismului și „eliberarea” umanității în interiorul unui stat comunist global. În mod necesar, comunismul redefinește toate valorile și, ca orice bună filozofie milenaristă, proclamă idealul prizonieratului uman în limitele fără de limită ale egalității și fericirii colective, sub conducerea Partidului și Ideii Unice.
Stimularea conflictelor interne ale lumii capitaliste, subversiunea activă și încurajarea conflictelor militare interne sunt instrumente obligatorii. E de amintit că, în paralel cu desfășurările militare și manevrele diplomatice, Stalin a infiltrat sistematic establishment-ul politic, birocratic și academic american și britanic. O rețea se spionaj largă, alcătuită de simpatizanți sau comuniști activi occidentali, a furnizat Moscovei informații politice și tehnologice de vârf, sustrase din documentele secrete ale guvernelor și centrelor de cercetare militară occidentală. În anii războiului, Partidul Comunist American avea, de pildă, doar câteva zeci de mii de membri dar acest efectiv redus nu trebuie să înșele. E vorba de vârfuri ale lumii „bune” americane. McMeekin reia catalogul și găsește o distribuție influentă, întinsă de la Holywood la Ministerele Apărării și Agriculturii și de la Departamentul de Stat la marii producători ai industriei aeronautice. Situația e aceeași în Marea Britanie.
La capătul acestei opere de uzură / prelucrare / derutare vine, conform doctrinei leniniste, lovitura finală, aplicată cu toată forța de „forțele progresiste”, adică de URSS. Istoricii au uitat sau au ezitat să așeze în această schemă repetatele războaie de agresiune și insurecțiile prin care statul bolșevic a încercat să preia puterea, în perioada 1918-1920, în Germania, Ungaria, Austria, Italia, Finlanda și, mai târziu, prin manevra Fronturilor Populare, în Franța și Spania. Subversiunea nu a încetat nici după război ci a împrumutat camuflaje numeroase, fie că e vorba de stângismul militant anti-capitalist al intelectualilor și teroriștilor franco-italieni ai anilor ’70, de pacifismul anti-nuclear al anilor ’80, de ecologismul radical lansat în anii ’90 sau de anarhia pseudo-anti-rasistă a anilor 2000.
Doctrina de adâncime a Revoluției Mondiale a fost ignorată de liderii occidentali care au fost puși în situația de a deveni aliați și consumatori ai mitologiei lansate de Stalin. Urmând o regulă a retoricii staliniste, Fascismul a devenit, de pildă, o insultă generică folosită împotriva oricărei structuri politice de dreapta. Simultan radicalismele violente și dizolvante ale stângii s-au desfășurat cu o legitimitate totală și au fost, cu timpul, preluate ca parte perfect acceptabilă a vocabularului și practicii democratice occidentale. Absorbită de efortul comun și pătată de asocierea cu Stalin, lumea occidentală a devenit elementul pasiv al noii istorii și după dispariția lui Stalin (în 1953), și după dispariția de facto a statului bolșevic (în 1991).
Comunismul și stângismul în varianta eroică a umanitarismului romantic au fost legitimate sau, mai precis, au devenit imposibil de contestat și condamnat în termenii interdicției aplicate numai și numai crimelor naziste. După război, logica și înțelesul valorilor etico-politice au fost fixate în interiorul cadrului creat de Stalin și au produs istoria oficială în care au fost educate generațiile postbelice occidentale. Tot ele au dat compasul moral pus în brațele generațiilor tinere, dirijate spre radicalism și negație vehementă a propriei lumi.
Lecția etică a istoriei în sfârșit recuperate de cartea lui McMeekin e amețitoare. Ea face posibil paradoxul tragic în care adevărul și binele imprimate în lumea occidentală pot coexista și alimenta suferința și dispariția libertății în statele Europei de Est înghițită de Stalin. Etica perversă a acestei tragedii cinice vorbește despre permanență victorioasă și înșelătoare a Răului. Marea operă a Răului născut de Lenin și întruchipat de Stalin nu s-a încheiat. Principala ei reușită e capacitatea inimaginabilă de a opri în loc istoria și de a-i dicta îndatoririle unui slujitor fidel. Așa cum remarcă Sean McMeekin: „Încă de la început, dezvăluirea publică a crimelor săvârșite de Hitler și Stalin după 1933 a fost marcată de un standard dublu care continuă să fie valabil și în istoria scrisă astăzi” (Stalin’s War, p. 48).
Indiferent de explicații și împrejurări, această diviziune prin ipocrizie a creat două Europe. Estul, cedat violului stalinist în numele bunelor relații cu Marele Violator, a trăit și a înțeles o istorie diferită de experiența Europei de Vest. Memoria traumei estice n-a fost niciodată omologată oficial în istoria agreată a anilor 1931-1945. Intervențiile istoricilor care au descoperit, la un moment dat, muntele de oseminte și umilință din mijlocul lumii Estice, a rămas fără efect. Public și oficial, catastrofa răsăriteană nu e parte a istoriei europene admise. Educația școlară și actele de comemorare publică rezervă tragediei răsăritene câteva formule vagi.
Deloc surprinzător și în mod necesar pentru nevoile ideologice ale lumii occidentale, după 1989, libertatea de gândire și expresie recâștigate în Est nu au modificat situația. Realitatea istorică infernală din care Estul tocmai ieșea a fost trimisă discret la subsol și radiată de sloganul optimist al Europei Comune – o teză festivă și un drajeu superficial care au remorcat generațiile noi și le-au plantat în fan club-ul UE – principala fabrică de amnezie a Europei. Nimeni și nimic nu mai poate recupera și respecta îndeajuns una dintre cele mai mari suferințe colective înregistrate în istorie.
În plan general, lumea occidentală și, în calitatea ei de anexă desconsiderată, lumea Estului, au pierdut un război filozofic, ideologic și militar pe care l-am cunoscut sub numele de modernitate. Ființa morală a lumii europene a fost atacată de o enormă și întunecată insurgență care a cristalizat în nazism și comunism. După două războaie mondiale și un război rece doar aparent victorios, civilizația europeană a fost învinsă. Rebeliunea cultului socialist mistic deghizat științific a pus capăt civilizației creștine și dreptului natural european. Victoria din al Doilea Război Mondial a livrat o înfrângere interioară pe care formula „Războiul lui Stalin” o descrie perfect.
Cartea lui McMeekin e o reparație enormă, admirabilă și inutilă. Istoria s-a jucat. Recursul a fost blocat – sau cum le place eroilor noștri civici să remarce tehnic – a fost declarat inadmisibil.
Dar e de ținut minte și de trăit sub paza acestei concluzii: nimic din ce promite progresul colectiv, sistemic și planificat științific nu e curat. Contaminarea sovietică e vie.
Autor: Traian Ungureanu
Citiți și:
O poveste cu tâlc plină de învățăminte – Stalin, democrația și grăunțele
De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică
yogaesoteric
27 ianuarie 2022