Copii torturați de serviciile sociale în Norvegia, după al Doilea Război Mondial. Practicile pline de oroare continuă, la altă scară, chiar și astăzi

 

Un experiment monstruos, iniţiat în Norvegia în anii celui de al Doilea Război Mondial, ia tot mai multă amploare în toată lumea civilizată. Este vorba despre ruperea copiilor de familiile lor sub pretextul ocrotirii acestora.

Când Norvegia a fost ocupată de trupele celui de-al treilea Reich, autorităţile germane de ocupaţie au încurajat tacit legăturile amoroase pasagere dintre militarii germani şi localnice, sperând pe de o parte în diminuarea ostilităţii populaţiei locale, şi pe de altă parte, sperând ca din aceste legături să se nască un număr de copii „de rasă ariană pură”, dat fiind că tipul nordic se potrivea cel mai bine idealurilor rasiale germane. Să precizăm că a fost doar un experiment, o excepţie mai degrabă, deoarece regulamentele armatei germane interziceau categoric contactele sexuale cu femeile din zonele ocupate. În ciuda legendelor urbane ţesute pe această temă, cu violarea în masă a evreicelor, polonezelor şi rusoaicelor de către soldaţii germani, aceste atrocităţi au fost apanajul ruşilor, americanilor şi trupelor coloniale franceze, chestiunea fiind extrem de bine documentată de istorici.

Trebuie spus că tinerele norvegiene nu au stat prea mult pe gânduri în faţa chipeşilor soldaţi germani, lipsa bărbaţilor şi mijloacele materiale de care dispuneau norvegienii fiind un argument în plus. În urma acestor legături amoroase s-au născut 10-12 mii de copii nelegitimi. O parte dintre taţii acestor copii erau deja căsătoriţi şi aveau copii cu soțiile lor. Dar chiar și dacă nu ar fi fost așa, toţi soldații au trebuit să se retragă împreună cu armata germană în momentul evacuării Norvegiei, spre sfârşitul războiului. Germanii au încercat totuşi să asigure un viitor sigur acestor femei şi copiilor lor, construind locuinţe, creşe şi şcoli. Totul s-ar fi rezumat la poveşti de război, aşa cum se petrece întotdeauna, dacă n-ar fi urmat ceva ce depăşeşte orice îşi poate imagina mintea unui om normal.

Toate aceste tinere femei, cu excepţia celor care au reuşit să fugă şi să se ascundă, au fost declarate nebune, fiind arestate şi închise în ospicii. Casele, creşele, grădiniţele şi şcolile au fost confiscate de către statul norvegian. Deşi aceste femei nu aveau nicio vină şi nu încălcaseră nicio lege, s-a considerat că propriul trup, în ultimă instantă propria sexualitate, ar fi fost „abandonate fără luptă «în ghearele» duşmanului nazist”.

Copiii au fost luaţi de la mamele lor şi internaţi în instituţii speciale de reeducare. Educatoarele, fată de care nazista Ilse Koch (cunoscută și ca „Vrăjitoarea de la Buchenwald”) pare să fi fost Maica Tereza, torturau zi de zi şi ceas cu ceas aceşti copii, a căror singură vină era că aveau un tată german.

Supravieţuitorii acestui experiment povestesc cum copii de 3-5 ani ajunşi la capătul răbdării erau încuiaţi în camere cu un laţ atârnat de tavan, fiind îndemnaţi să se spânzure. Ei povestesc și despre abuzurile sexuale inimaginabile ale „educatorilor”, la care erau supuşi băieţii şi fetele de câţiva anişori. O parte dintre copii au fost folosiţi drept cobai în cadrul unor experimente cu LSD.

Mulţi au fost internaţi în ospicii şi azile pentru alienaţi mintali. Foarte mulţi au fost împiedicaţi să aibă acces la o educaţie corespunzătoare. Trebuie subliniat faptul că toate acestea nu au fost efectul unei furii populare de moment, aşa cum au decurs lucrurile în alte ţări; aceşti copii nefericiţi au făcut obiectul unei serii de legi speciale promulgate între 1946-1958. Astăzi, puţinii supravieţuitori ai acestui experiment, aproximativ 150 de persoane, s-au organizat, au angajat avocaţi şi au chemat în judecată statul norvegian, având totodată curajul incredibil de a dezvălui întregii lumi aceste atrocităţi.

Trebuie spus că toate demersurile lor au fost respinse de către guvernul norvegian, care a refuzat categoric orice discuţie pe această temă, bazându-se pe faptul că în secolul 21 toate aceste fapte sunt mult prea greu de crezut de către opinia publică.

Totul ar fi rămas în „coadă de peşte”, dacă una din supravieţuitoare, acum celebră, nu s-ar fi hotărât să rupă tăcerea. Este vorba despre Anni-Frid Lyngstad (Frida), bruneta de la ABBA. Retrasă în Elveţia, acum prinţesă, la adăpost de persecuţii şi calomnii, în urma întâlnirii cu tatăl ei natural, s-a hotărât să dea totul în vileag, confirmând punct cu punct toate atrocităţile descrise de către supravieţuitorii acelui experiment monstruos. Ea însăşi a fost răpită din instituţia de „reeducare” de către mama sa, cu care a fugit ulterior în Suedia, unde au trăit câţiva ani ascunse.

Până la urmă, procesul celor 150 de supravieţuitori a ajuns la Curtea Internaţională de Justiţie, care le-a dat dreptate, obligând guvernul norvegian la plata unor despăgubiri.

Cât despre ceea ce se petrece în zilele noastre, trebuie spus că anual, în Norvegia, dar şi în restul ţărilor scandinave, zeci de mii de copii sunt separaţi cu brutalitate de familiile lor, de părinţii naturali, sub pretextul unei mai bune educaţii sau unor mai bune condiţii de viaţă. Pretextul este absurd, deoarece educaţia se face în principal prin instituţii de învăţământ extrem de bine dotate, încă din primii ani de viaţă, iar în ceea ce priveşte condițiile de trai, datorită uriaşelor rezerve de petrol, în Norvegia nivelul de trai este printre cele mai ridicate din lume. Şi atunci, care este problema?

După legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi autorizarea adopţiei de copii de către aceştia, autorităţile norvegiene lovesc din plin familia tradiţională. Ministerul Familiei, Copiilor şi Afacerilor Sociale a elaborat încă de acum şase ani un proiect de lege care propunea un nou standard de evaluare a grijii faţă de copii. Chestiunea centrală a acestuia era restrângerea dreptului părinţilor naturali asupra educaţiei propriilor copii.

Statul norvegian doreşte să poată „spăla” în linişte creierul copilului încă din fragedă pruncie cu teorii privind corectitudinea politică, multiculturalism, orientare sexuală alternativă. Inutil de precizat că educaţia religioasă este exclusă din proiectele guvernului. „Cei şapte ani de acasă” devin astfel o sintagmă desuetă, întâlnită doar prin literatura secolelor trecute. Statul secularizează copilul, care nu mai este o fiinţă umană, reducându-l la nivelul de „produs de concepţie”. Se iau măsuri care să împuternicească statul pentru a creşte copiii născuţi sau sosiţi în Norvegia, şi pentru ca aceştia să nu mai aparţină familiilor lor.

Fostul ministru norvegian pentru Familie, Copii şi Afaceri Sociale, Audun Lysbakken, a pregătit în 2011 un pachet de măsuri privind „îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru copiii norvegieni”. Pachetul de măsuri viza relaţiile dintre părinţi şi copii, și anume, dacă statul consideră că aceste relaţii dăunează dezvoltării copilului, acesta poate fi luat şi încredinţat altei familii, de homosexuali eventual. Practic orice este posibil: bunăoară, să se considere că o afecţiune prea mare din partea părinţilor poate dăuna performanţelor şcolare, sau din contră, un accent prea mare pe performanţele şcolare să dăuneze relaţiilor afective din familie – orice astfel de pretext poate fi folosit pentru separarea copiilor de părinţii lor naturali. Decizia este luată de un tribunal, în urma sesizării făcute de către Serviciul de Protecţie al Copilului (Barnevernet).

Copilul este luat de la părinţii săi naturali, fiind ulterior încredinţat altei familii, tot prin decizia unui tribunal. Părinţii biologici nu mai au apoi absolut niciun drept asupra copilului, nu ştiu unde se găseşte acesta; eventual tribunalul poate decide o întâlnire de câteva ore cu părinţii, o dată la 6 luni, sub supravegherea strictă a unui psiholog şi a unui supraveghetor de la Barnevernet, însoţit eventual de poliţie. Astfel, se exclud posibilele gesturi disperate ale părinţilor decăzuţi în mod abuziv din drepturi. Oricum, în eventualitatea unor astfel de situații, părinţii naturali pot fi arestaţi imediat şi internaţi într-o clinică de psihiatrie.

Întrebarea care se pune este totdeauna aceeaşi – cui prodest (al cui este câştigul)? Este clar că nu declinul natalităţii în Norvegia este motivul principal. Toate naţiunile nordice se confruntă mai mult sau mai puţin cu aceleaşi probleme, alcoolism, homosexualitate, lesbianism, consum de droguri, chestiuni care au condus în câteva decenii la regresul natalităţii, aspect ce se constată peste tot în lumea occidentală. În aceste condiţii, fluxul de imigranţi, veniţi din lumea a treia, completează deficitul de natalitate. În consecinţă, nu acesta este motivul, şi oricum, nu cel principal.

Această politică de așa-zisă protecţie a intereselor copilului, cauzând adesea adevărate drame, s-a dovedit a fi o excelentă afacere pentru unii. Practic, toţi aceşti funcţionari care se ocupă chipurile de „protecţia copilului”, apoi o armată de psihologi, psihoterapeuţi, avocaţi specializaţi în acest domeniu, educatori, supraveghetori, experţi şi consultanţi, primesc un salariu cel puţin decent, apoi mai sunt răsplătiţi cu indemnizaţii grase pentru fiecare copil „salvat”. Acest aparat monstruos a generat o uriaşă industrie care se auto-alimentează cu „materie primă” prin abuzuri strigătoare la cer, interesul copilului fiind pe ultimul loc în toată această ecuaţie.

Dar nu numai atât, chiar şi adopţia unui copil a devenit o industrie extrem de profitabilă. Sumele cheltuite de guvernul norvegian pentru fiecare copil adoptat sunt considerabile. De exemplu, indemnizaţia anuală acordată cuplului care adoptă un copil se ridică la 50.000 euro. Se mai adaugă apoi diverse facilităţi şi indemnizaţii suplimentare, inclusiv vacanţe plătite etc. Datorită acestor facilităţi, adoptarea unui copil a devenit o afacere extrem de profitabilă. S-ar putea spune: „Stai, d-le! Aceleaşi principii se aplică şi părinţilor adoptivi ca şi celor naturali”. Da! În teorie doar! Această ipoteză ar fi adevărată în cazul în care interesul copilului s-ar situa pe primul loc, dar atâta vreme cât interesul material primează, sistemul devine din ce în ce mai corupt.

Din start, sistemul se auto-alimentează cu „materie primă”, atâta vreme cât părinţii biologici nu beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, fiind potenţial vinovaţi de abuzuri contra copilului. Atâta vreme cât părinţii naturali sunt potenţial vinovaţi, de aici şi până la a institui nişte metode de verificare care să poată fi manipulate de psihologi cointeresaţi, astfel încât să dovedească vinovăţia acestora, nu e decât un pas. Astfel de metode sunt deja instituite. Practic, prin acest sistem extrem de bine pus la punct, copilul devine un bun confiscat, pe care statul refuză să-l mai înapoieze.

S-ar putea spune că sunt doar cazuri izolate. Nu este adevărat! Cifrele vorbesc de la sine. Conform raportului oficial publicat pe site-ul utrop.no, numai în 2010, peste 11.300 de copii au fost luaţi de la părinţii lor biologici. Conform Biroului de Statistică al Norvegiei, numai în 2011, un număr de 12.492 de copii au fost separaţi de familiile lor, fiind internaţi în instituţii specializate sau daţi spre adopţie altor familii. După cum se vede, nici vorbă de cazuri izolate. Cifrele ne dovedesc că este o adevărată industrie. Presa norvegiană relatează periodic despre abuzuri sexuale la care sunt supuşi copiii în aceste instituţii de ocrotire.

Mai mult decât atât, prin exploatarea sexuală a copiilor daţi spre adopţie altor familii se pot realiza venituri frumuşele. Ca un exemplu, acum câţiva ani, organizaţia de protecţie a copilului a raportat cazul a doi copii turco-norvegieni, ce au fost răpiţi din Turcia cu ajutorul unui detectiv particular și au fost aduşi în Norvegia pentru a fi adoptaţi de către un bărbat care s-a dovedit a fi un pedofil notoriu. Cei doi copii au fost abuzaţi sexual de părintele adoptiv şi folosiţi pentru producţia de filme pornografice. Anterior, două fete, care fuseseră şi ele în custodia aceluiaşi criminal, au depus plângere contra lui pentru abuzuri sexuale repetate, dar plângerea lor nu a fost luată în considerare. Inutil de menţionat traumele psihice ireversibile pe care le-au suferit aceşti patru copii. Opinia publică norvegiană s-a arătat oripilată de acest caz, dar nu a mişcat un deget pentru schimbarea legislaţiei existente.

Una dintre provocările cărora trebuie să le facă față statele occidentale este modul în care li se pot asigura copiilor cele mai bune condiţii de dezvoltare, la adăpost de abuzuri de orice fel, de traume psihice şi alte asemenea, concomitent cu asigurarea de condiţii materiale optime. În acest context, principala problemă care apare este cum să se realizeze acest lucru, fără a ştirbi din drepturile părinţilor. Din cele prezentate anterior, se vede că rezultatele sunt departe de ceea ce legiuitorul îşi propusese iniţial. Sigur că acesta a avut iniţial intenţii oneste, grija pentru viitorul copiilor în primul rând – problema este că anumite grupuri de interese, grupări şi organizaţii au folosit în mod abuziv statul, respectiv legislaţia, pentru a pune pe primul plan propriile interese materiale şi politice. Iar legiuitorul se face vinovat de ignorarea tuturor semnalelor din presă – faptul că legislaţia este folosită pentru extorcarea de fonduri uriaşe de la bugetul statului, în detrimentul unităţii familiei, într-un final provocând enorm de multe drame familiale.

Fără a mai vorbi de cei ce profită de legislaţie pentru a adopta copii în scopul abuzării sexuale a acestora. Inutil de precizat că nu s-ar fi ajuns aici dacă înainte de a o promulga, această legislaţie ar fi fost evaluată din perspectivă creştină.

Şi acum câteva exemple, altele decât cel al familiei Botnariu, caz devenit celebru în întreaga lume.

Pentru început, cazul familiei Rădulescu din Arad. Pe scurt, în 2012, cei 5 copii ai cuplului Marius Rădulescu şi Claudia Daniela Stancu au fost luaţi de către autorităţile norvegiene. Tatăl era stabilit de mai bine de un deceniu în Norvegia, şi a susţinut că începând din 2004 a fost hărţuit sistematic de către autorităţi, fiind acuzat de jaf armat, că-şi neglijează cei 5 copii etc., acuzaţii demontate în instanţă. Să precizăm că cei doi părinţi sunt de etnie romă. Diverşi comentatori cu domiciliul în Norvegia au afirmat pe internet că mama celor cinci copii ar fi ieşit la cerşit împreună cu copiii, fapt ce a determinat autorităţile să acţioneze. De asemenea, au menţionat alocaţiile pe care le primesc familiile cu mulţi copii de la statul norvegian (970 coroane norvegiene/copil), alocaţie pentru chirie etc. Ceea ce este însă cert, este că unui cetăţean român, stabilit de mai bine de un deceniu în Norvegia, fără să fi fost condamnat în niciun fel, fără să fie expulzat, fără să fie amendat, i-au fost luaţi toţi cei cinci copii, concepuţi pe teritoriul Norvegiei. Mama a primit după un an dreptul de a-şi vedea copii, dar singură, şi cu condiţia să nu le vorbească în româneşte. Cum sună toate acestea? Adică tatăl natural al copiilor nu mai are absolut niciun drept, iar mama, cerşetoare chipurile, dar care vorbeşte norvegiană, are dreptul să-i vadă câteva ore o dată la un an. Şi să le vorbească doar în norvegiană, ameninţată fiind că dacă nu respectă consemnul, nu-i va mai vedea niciodată. Cei doi părinţi s-au adresat autorităţilor române, care au făcut o anchetă socială, arătând că aceştia au toate condiţiile pentru a asigura creşterea celor cinci copii. În ciuda notificării Ministerului de Externe adresată autorităţilor norvegiene, copiii nu au fost înapoiaţi.

Un alt caz este cel al familiei Pătrulescu, stabilită în 2010 în Suedia. De această dată este vorba despre un cuplu de români de condiţie bună. Dintre cei trei copii, doar cel mic este născut în Suedia. Asta nu a împiedicat autorităţile suedeze ca la sfârşitul lui 2013 să separe toţi cei trei copii de părinţi. Pretextul a fost că unul dintre copii ar fi povestit la scoală că ar fi fost bătut acasă. Trebuie spus că în Suedia copiii sunt îndemnaţi să-şi denunţe părinţii care îi maltratează. De acord cu toate acestea, cu condiţia să se facă o anchetă cât mai corectă, medico-legală, socială şi psihologică, care să dovedească fără putinţă de tăgadă că realmente copilul a fost maltratat. Faptul că totul se bazează pe fabulaţiile unui copil nu face decât să deschidă calea unor abuzuri. Și nu este numai atât: se acordă prime substanţiale tuturor acelora care denunţă aşa-zise abuzuri contra copiilor. Şi cu toate acestea, pedofilii sunt extrem de rar pedepsiţi, în timp ce părinţilor li se iau copiii pe baza unui simplu denunţ anonim. Soţii Pătrulescu nu erau nici şomeri, nici romi, nici infractori. Abia după trei luni petrecute în centre de plasament copiii au fost înapoiaţi. „Îmi doresc doar copiii acasă, nu mă interesează absolut nimic material, nu mă interesează asta. În rest, avocata se ocupă de toate demersurile. Pentru că totuşi s-a făcut o nedreptate faţă de noi şi am fost minţiţi foarte mult. Şi cred că dacă nu am fi avut un avocat bun, nu ştiu câte şanse am fi avut ca să câştigăm copiii”, a afirmat mama într-un interviu pentru ProTV în martie 2014.

Un alt caz este cel al familiei unui geofizician indian, Bhattacharya, angajat al unei companii cu sediul în Norvegia. Reţineţi, omul era doar angajat, având statutul de rezident temporar. Tatăl a pierdut cei doi copii, deoarece asistenţii sociali au constatat că unul din copii, cel mare, nu foloseşte tacâmurile. După cum se ştie, indienii folosesc mâna pentru a mânca, chiar şi în cele mai luxoase restaurante. În cazul celui de-al doilea copil, nou-născut, s-a considerat că în timpul alăptării, mama nu avea un „contact emoţional suficient cu sugarul”. Guvernul indian nu s-a mulţumit doar cu o notificare precum autorităţile române, ci a suspendat instant licenţa companiei norvegiene de telefonie mobilă Telenor care operează în India, care a pierdut astfel câteva zeci de miliarde de euro până ce guvernul norvegian s-a hotărât să înapoieze cei doi copii.

O metodă studiată în anii războiului de nazişti a fost implementată în urmă cu aproximativ doi ani de către Barnevernet. Este vorba despre aşa-zisa metodă Marte Meo. Metoda foloseşte înregistrări video ale contactelor dintre părinţi şi copii. După filmări, care se fac în trei sesiuni, înregistrările sunt analizate în prezenţa unui terapeut, care le explică părinţilor ce este bine şi ce este greşit în atitudinea faţă de copii. Până aici toate bune şi frumoase, dacă toate acestea ar fi benevole și dacă scopul ar fi binele copilului. Problema este că aceste înregistrări sunt folosite abuziv de către Barnevernet pentru a crea noi cazuri. Părinţilor li se dă un ultimatum și au de ales între participarea la aceste şedinţe sau pierderea copiilor. Este de la sine înţeles ce stare de spirit au participanţii la astfel de şedinţe, atunci când ştiu că de asta depinde dacă vor mai putea păstra propriii copii. De asemenea, s-a constatat că şi copiii manifestă reacţii de teamă şi anxietate în prezenţa părinţilor terorizaţi. Este important de menţionat că astfel de înregistrări, aranjate şi montate la centru, pot fi folosite pentru şantaj, sau în cazuri de pierdere a drepturilor părinteşti.

Singura soluţie este desfiinţarea acestui sistem corupt. Mulţi din copiii ajunşi la majorat au dat în judecată statul norvegian, pretinzând daune materiale consistente pentru traumele suferite. Până în anul 2014 compensaţiile plătite se ridicau la 220 milioane de dolari, ceea ce dovedeşte ineficienţa şi corupţia sistemului.

Citiţi şi:

Un raport independent recent dezvăluie cifrele dezastrului din Norvegia: 76% dintre copiii internați de Barnevernet au dezvoltat deja probleme psihice

Cazul Bodnariu şi atacul asupra copiilor: de la răpiri şi torturi până la «sacrificii ritualice»

Un reprezentant al grupării oculte Bilderberg se află în spatele Barnevernet, instituția care răpește copiii în Norvegia

 

yogaesoteric
22 octombrie 2016

 

Also available in: Français