Cosmosul fără Gravitație (II)

de Immanuel Velikovsky

Citiți prima parte a articolului

II

Cercetări teoretice și experimentale aprofundate vor fi necesare pentru a construi o nouă teorie în locul actualei Teorii a Gravitației. Pentru moment, iată câteva puncte de reper:

• Forța de atracția dintre doi atomi neutri – fiecare atom este alcătuit din electricitate pozitivă și negativă și, deși neutru ca un întreg, acesta poate forma un dipol electric atunci când este supus unei forțe electrice. Astfel, în teoria prezentată aici, această atracție nu se datorează „proprietăților gravitaționale intrinseci” ale masei, ci proprietăților electrice, foarte bine cunoscute, ale forței de atracție. Doi dipoli se vor aranja astfel încât forța lor de atracție va fi mai mare decât forţa mutuală de respingere.

• Inerția sau proprietatea nemișcării materiei – „Egalitatea dintre masa activă și pasivă sau, altfel spus, gravitația și inerția masei, reprezintă, în sistemul propus de Newton, o coincidență accidentală și remarcabilă… ceva de genul unui miracol. Newton însuși a declarat că a simțit ca atare.” (De Sitter)

Conform lui Einstein, inerția și gravitația nu sunt două proprietăți diferite ale materiei, ci una și aceeași, dar observate din perspective diferite: un om aflat într-un lift tras în sus de către o frânghie invizibilă își va simți picioarele presate pe podeaua ascensorului și va crede că simte așa deoarece gravitația îl trage în jos. Un observator ce privește din exterior va gândi că de fapt se exercită un moment inerțial… mișcarea ascensională a liftului trebuie să depășească inerția omului stând în picioare, pe podeaua acestuia. Dacă omul aflat în lift lasă să-i cadă un obiect din mână, obiectul respectiv se va apropia de podea având o viteză accelerată, deoarece liftul este tras în sus; în schimb, observatorul exterior va percepe că obiectul respectiv prezintă o mișcare accelerată, pe verticală.

Prin acest exemplu, Einstein a încercat să explice echivalența dintre inerție și gravitație. Cu toate acestea, în cazul efectului gravitațional al Pământului rotund este imposibilă acceptarea acestei explicații… observatorul exterior nu poate percepe nici mișcarea de rotație și nici cea de revoluție a globului terestru. Einstein și-a dat seama de această problemă, afirmând: „Practic este imposibil să alegem un observator ca punct de referință deoarece, privind din perspectiva acestuia, câmpul gravitațional al Pământului nu ar exista (ar dispărea în întregime).”

În această prezentare, caracteristica activă a atomului, forța de atragere (atracția) se datorează unui anumit tip de încărcătură / sarcină electrică, care generează atracţie; iar forța de respingere (respingerea) se datorează unui anumit tip de încărcătură / sarcină electrică opusă, care respinge (e respinsă). Un atom cu o sarcină electrică neutră prezintă aceste două trăsături fundamentale, aceste două forțe, în valori egale și opuse; acest lucru explică de ce trebuie pus semnul egal între gravitație și proprietățile inerțiale ale materiei.

Cu toate acestea, sarcina electrică a atomului trebuie să se aranjeze în așa fel încât forța de atracție să primeze. Forța de atracție depășește forța de respingere atunci când polii de atracţie ai dipolilor sunt mai apropiați unul de celălalt decât polii de respingere; în cazul în care polii de respingere ai dipolilor sunt mai apropiați, atomii (sau combinații moleculare ale acestora) se resping reciproc, așa cum este cazul la gaze.

Un corp încărcat cu o sarcină electrică exercită o forță de atracție mai mare decât un corp cu o sarcină electrică neutră, datorită prezenței electronilor liberi; în dipoli sarcinile electrice se rearanjează ele însele formând anumite configurații, însă electronii liberi se pot rearanja în mult mai multe configurații.

• Atragerea corpurilor spre pământ. Ionosfera este mult mai mult încărcată cu sarcini electrice, în raport cu solul terestru „neutru”; în apropierea solului se manifestă o diferență de potențial de 100 V pe metru altitudine (o astfel de diferenţă de potenţial face să fie condus curentul electric prin lămpile electrice). Există oare o relație fizică între diferența de potenţial din straturile inferioare ale atmosferei și diferența de greutate a corpurilor – un corp de 1 kg, situat pe tavanul unei camere ce măsoară 3 metri în înălțime, cântăreşte cu aproximativ un miligram mai puțin decât dacă s-ar situa pe podea?!

Raportat la altitudine, tensiunea electrică măsurată pe primii metri liniari este aproape aceeași ca și cea de la sol, însă pe măsură ce altitudinea crește, diferența de potențial măsurată este din ce în ce mai mare. Între un punct situat la o altitudine de 10 mile (cca. 16,5 km) și suprafața Pământului există o diferență de tensiune electrică de aproximativ 150.000 V.

Corpurile neutre din punct de vedere electric conțin atât sarcini pozitive cât și negative. Atomii neutri din punct de vedere a sarcinii lor electrice formează dipoli de-a lungul liniilor de forță ale câmpului electric, cu polii orientați spre Pământ și Ionosferă.

Căderea obiectelor se datorează fenomenului de atracție a dipolilor și a mișcării lor într-un câmp electric, ca dipoli de sine stătători? Apropierea faţă de Pământ face ca acesta să exercite o forţă de atracţie mai puternică asupra corpurilor decât Ionosfera, deoarece distanţa dintre polii electrici opuşi ai dipolului atomic este mult mai mică faţă de distanţa sa totală faţă de ionosferă. Însă, asta ar însemna că atunci când obiectele ajung la o anumită altitudine vor fi atrase în sus. În cazul meteoriților ce sunt respinși în spațiul extraatmosferic, se pare că aceștia au o sarcină electrică identică cu cea a stratului superior al Ionosferei terestre.

În ceea ce privește căderea corpurilor, această teorie necesită efectuarea mai multor experimente și găsirea unor metode mai exacte de calcul. Este posibil ca, pe lângă faptul că solul terestru are o anumită încărcătură electrică, atomii din structura sa să formeze dipoli orientaţi către ionosferă.

• „Spre deosebire de câmpurile electrice și magnetice, câmpul gravitațional prezintă o proprietate remarcabilă, de o importanță fundamentală: corpurile care se deplasează sub influența exclusivă a unui câmp gravitațional prezintă o mișcare accelerată care, nu în ultimul rând, depinde fie de materia din care acestea sunt compuse, fie de starea lor fizică.” – Einstein

Acest postulat al lui Einstein ar trebui să prezinte un adevăr. În general, viteza cu care cade un corp oarecare este definită și măsurată folosindu-se un sistem standard numit pendul; aparent, un obiect încărcat electric ar trebui să cadă cu o viteză diferită față de un obiect cu o sarcină electrică neutră. Dar acest lucru este negat de știință. Negarea se bazează pe observația că nu există o diferență între numărul de oscilații ale unui pendul într-o unitate de timp, la un pendul încărcat electric faţă de situaţia în care pendulul este neutru din punct de vedere electric. Această metodă poate produce rezultate inexacte. O metodă precisă înseamnă măsurarea separată a timpilor de cădere și de urcare a pendulului. În cazul unui pendul căruia i s-a atașat un corp încărcat electric, viteza de coborâre a acestuia, mai mare, poate fi însoțită de o scădere a vitezei de ascensiune. Astfel, numărul de oscilații într-o unitate de timp va rămâne același pentru corpurile cu o greutate mică, încărcate sau nu cu o sarcină electrică.

Un corp încărcat cu sarcină electrică prezintă caracteristici diferite ale forțelor sale inerțiale și de atracție, acestea nefiind egale. De asemenea, se pare că greutatea unui corp crește după ce el este încărcat cu o sarcină electrică. Un experiment efectuat cu o bucată de cauciuc dur, cu o masă de 10 grame (inițial fără sarcină electrică, apoi încărcat electric, prin frecare), experiment ce a avut ca unitate de referință o scală de greutate cu o sensibilitate de 1/10 dintr-un miligram, a arătat o diferență de greutate a bucății de cauciuc încărcate cu sarcină electrică, față de cea fără sarcină, de peste 10 miligrame. În cazul în care „forța de gravitație” este un fenomen electric, forța de atracție a unui corp încărcat cu o sarcină electrică nu reprezintă un fenomen cu totul aparte. Cu toate acestea, acest experiment nu poate fi considerat ca fiind decisiv pentru prezenta teorie.

III

Fenomenele de atracție, respingere și circumducție electromagnetică se manifestă la nivelul întregului sistem solar. Soarele, planetele, sateliții și cometele sunt corpuri încărcate electric și magnetic. În calitate de corpuri cosmice încărcate cu sarcină electromagnetică, între ele, la nivel de sistem solar, se manifestă fenomenul de interdependență.

Suprafața Soarelui este încărcată electrostatic negativ, invers față de sarcina electrică a Pământului… Acest lucru este arătat de lungimile de undă ale spectrului luminos vizibil (lungimea de undă roșie este dominantă în spectrul hidrogenului). Soarele prezintă o sarcină electrică și are o mișcare de rotație, cu alte cuvinte, se comportă precum un electromagnet.
Petele solare sunt parte a magnetismului său, iar emisiile de hidrogen de pe suprafața sa formează linii de câmp electric, un fenomen aidoma cu tiparul ce-l prezintă pilitura de fier atunci când este supusă influenței unui câmp magnetic.

Soarele, luat ca un întreg, este un magnet: „Forma coroanei solare și prezența protuberanțelor de la suprafața sa sugerează că Soarele este un magnet” – G.E. Hale, vorbind despre Efectul Zeeman.
Efectul Zeeman s-a dovedit a fi mai pronunțat la latitudinea de 45°, în ambele emisfere ale Soarelui; Hale a constatat că valoarea măsurată a spectrului liniilor sale de câmp scade până la zero la ecuator, dar și în apropierea Polilor; de asemenea, a constatat și că „o primă valoare aproximativă a intensității Câmpului solar la Poli (pe verticală) este de 50 gauss”. Astfel, s-a confirmat faptul că Soarele este un magnet, dar câmpul său magnetic nu este foarte puternic.

Și acest rezultat este pus sub semnul întrebării în lucrarea de față. Protuberanțele coroanei solare sugerează existența unui câmp magnetic solar, conform savantului care le-a descoperit. În același timp, forma coroanei sugerează prezența unui câmp magnetic puternic.
Protuberanțele și jeturile coronale vizibile ajung la o distanță egală cu mai mult de 10 diametre solare. Mercur este situată la numai 40 de diametre solare distanță față de Soare, iar Pământul, la 108 diametre solare. Mai multe investigații recente au arătat o coroană circulară mult mai extinsă.

Protuberanțele și jeturile coronale afectează Ionosfera terestră și demonstrează existența unei sarcini electrice puternice a Soarelui; la viteza de rotație a Soarelui, o sarcină electrică puternică trebuie să producă un câmp magnetic puternic.

Soarele este un corp ceresc încărcat cu o puternică sarcină electrică și, datorită vitezei sale de rotație, ar trebui să creeze un câmp magnetic la fel de puternic. Astăzi, știm că sarcina electrică solară este suficient de mare încât produce un câmp magnetic cu linii de forță ce ating orbita lui Pluto. Planetele, încărcate și ele cu sarcină electrică, au o mișcare de revoluție ce formează un unghi drept față de liniile de forță ale câmpului magnetic al Soarelui, dezvoltând o orbită circulară, firească, a unor corpuri ce sunt supuse efectelor generate de un câmp magnetic. La rândul lor, sateliții gravitează în interiorul unor câmpuri magnetice cu o intensitate mai redusă, produse de mișcările de rotație ale planetelor-mamă încărcate cu sarcină electrică. Corpurile cerești ce nu prezintă o mișcare de rotație nu au sateliți deoarece ele nu produc câmpuri magnetice.

„Originea și existența câmpului magnetic al Pământului a sfidat până în prezent toate încercările de a-i găsi o explicație.”

Cauza prezenței câmpului magnetic terestru:
(1) câmpul magnetic al Soarelui;
(2) mișcarea de rotație a Pământului (încărcat cu sarcină electrică) în jurul axei sale.

S-a calculat că, dacă Pământul se comportă precum un magnet (datorită mișcării sale de rotație și sarcinilor electrice de pe suprafața sa) atunci valoarea totală a sarcinii sale electrice ar trebui să fie atât de mare încât „ar trebui privită ca un factor determinant al producerii și existenței unor perturbații planetare majore”. Prin urmare, această teorie a fost abandonată.
Dar tocmai acest lucru este exact ceea ce se petrece în realitate: interacțiunea câmpurilor electromagnetice ale planetelor reprezintă cauzele perturbațiilor orbitelor lor.

S-a construit o teorie conform căreia corpurile cerești ale sistemului solar sunt încărcate electric și prezintă fenomene electrice de atracție și respingere, ceea ce generează în întregul sistem fenomenul de circumducție electromagnetică; câmpul magnetic prezent în tot sistemul solar este generat chiar de Soare, care este un electromagnet; mișcările planetelor pe propriile lor orbite reprezintă efectele acestei forțe electromagnetice exercitată de Soare. Planetele, corpuri cerești încărcate electric, creează câmpuri magnetice datorită mișcării lor de rotație.

De aici, rezultă:
(a) gravitația, ce depinde de sarcina electrică și variază în funcție de valoarea acesteia;
(b) masele planetelor sunt calculate în mod inexact;
(c) sarcinile electrice pozitive și negative ale Pământului se manifestă doar în raport cu valoarea totală a sarcinii electrostatice a acestuia.

Una dintre diferențele dintre această teorie a mecanicii cerești expusă aici și teoriile gravitației expuse de Newton și Einstein este că mișcarea de revoluție a Lunii reprezintă un proces total diferit față de procesul de cădere liberă a corpurilor și obiectelor situate în imediata vecinătate a solului terestru, conform a ceea ce cunoaștem azi. Mișcarea de revoluție a Lunii reprezintă un fenomen de circumducție electromagnetică (cu o anumită valoare a intensității câmpului magnetic) și nu efectul forței de atracție a Pământului, în combinație cu mișcarea ei inerțială; mișcarea pe orbită a planetelor și a sateliților de-a lungul unei traiectorii precise este un fals adevăr. Câmpul electromagnetic al Pământului generează circumducția electromagnetică. Luna se află sub influența acestui câmp, în timp ce în atmosfera terestră diferența de intensitate a câmpurilor electrice generate de solul terestru și Ionosferă determină mișcarea dipolilor. La fel ca și Luna, Pământul și toate celelalte planete și sateliții acestora sunt corpuri cosmice supuse influenței câmpului magnetic generat de fenomenul de circumducție electromagnetică ce se manifestă în întregul sistem solar.

IV

Atracția gravitațională universală este un fenomen electromagnetic, în cadrul căruia atomii încărcați cu sarcină electrică, alături de alte particule neutre din punct de vedere electric, plus câmpurile magnetice generate de Soare și planete au un rol bine determinat.

Conform acestei teorii, următoarele fenomene devin explicabile:

• Toate planetele orbitează în același plan geometric cosmic, perpendicular pe liniile de forță ale câmpului magnetic al Soarelui.

• Planetele generează o energie totală a mișcării mai mare decât cea generată de Soare. Mișcarea de revoluție a planetelor nu își are originea în efectul generat de viteza unghiulară de rotație a Soarelui, ci în câmpul magnetic pe care el îl dezvoltă. Faptul că unul dintre sateliții lui Marte prezintă o viteză unghiulară mai mare decât cea a rotației planetei se explică prin fenomenul de circumducție electromagnetică.

• Mișcarea retrogradă de revoluție a anumitor sateliți se datorează fie rotației retrograde inițiale, ce presupunea poli magnetici inversați, fie datorită polarizării electrice actuale. Faptul că sateliţii a căror mişcare este retrogradă ai planetelor Jupiter şi Saturn sunt cel mai departe de traietoriile iniţiale ridică problema dacă această îndepărtare precum şi relativa lor apropiere de Soare ar putea arăta că au o încărcătură electrică diferită decât ceilalţi sateliţi ai lui Jupiter şi Saturn.

În cazul lui Uranus, mișcarea retrogradă de revoluție a sateliților săi urmează rotația retrogradă a planetei și liniile sale de câmp magnetic. Unul dintre polii magnetici ai lui Uranus poate fi observat și cercetat cu ușurință deoarece se confundă cu ecliptica.

• Rotația Pământului. În cazul Pământului, fenomenul de producere a mareelor nu are drept cauză mișcarea de rotație a planetei. Poziția polilor magnetici ai Pământului, la o distanță de aproximativ 20° față de polii săi geografici, poate fi legată de mișcarea sa de rotație. O dată pe zi, polii magnetici ai Pământului se poziționează geografic la extrema nordică, respectiv sudică, în raport cu liniile de forță ale câmpului magnetic solar.

• Perturbațiile orbitelor corpurilor cerești din Sistemul Solar sunt generate de acțiunea combinată a forțelor de atracție și respingere dintre ele și depind de încărcătura lor electrică şi de caracteristicile câmpurilor lor electrice și magnetice. După ce trec prin aceste perturbații, planetele revin la cursul orbital normal. Acest fapt se datorează acțiunii de recalibrare a câmpului magnetic al Soarelui. În mod similar, mișcarea pe orbită a sateliților este configurată de intensitatea câmpurilor electromagnetice ale planetelor-mamă.

• Anomaliile orbitelor lui Mercur și a altor planete. Viteza de rotație a planetelor depinde de sarcinile lor electrice. Un corp încărcat cu sarcină electrică mare se deplasează mai repede printre liniile de forță ale unui câmp magnetic decât un corp cu o sarcină electrică scăzută. În cazul în care sarcina electrică a unei planete crește în intensitate, viteza de rotație a planetei trebuie să crească și ea. Soarele emite un flux continuu, neîntrerupt, de sarcini electrice pozitive și negative. Planeta Mercur prezintă o mișcare de revoluție din ce în ce mai rapidă. Acest lucru trebuie să fie rezultatul unei sarcini electrice tot mai mari a planetei. De asemenea, și anomaliile observate în mișcările altor planete interioare pot fi atribuite unei sarcini electrice în schimbare; alte neregularități posibile ale mișcărilor planetelor pot fi atribuite faptului că sarcina electrică a Soarelui nu este distribuită în mod egal pe toată suprafața sa.

• Devierea unei raze de lumină ce trece pe lângă Soare. Înainte de a atribui această deviere câmpului gravitațional al Soarelui, trebuie calculată influența câmpului său magnetic asupra undei de lumină (de asemenea, în timpul unei eclipse solare ar trebui să se calculeze și influența ce o exercită Luna asupra unei raze de lumină, fenomen ce creează un efect de undă oscilantă în atmosferă).

• Coada unei comete. Corpul și coada unei comete sunt încărcate cu sarcini electrice diferite, fapt ce generează o mare diferență de potențial electric… Asta denotă faptul că asupra cometei se manifestă simultan două forțe diferite, de sens opus: o forță de atracție a corpului ei (masiv) și o forță de respingere, ce dă naștere cozii. Cel mai probabil, „gâtul” cometei este compus din particule cu sarcini electrice pozitive și negative (în proporții egale) formând astfel o zonă neutră între corp și coadă. Datorită influenței temperaturii spațiului cosmic se exercită o schimbare a polarității sarcinilor electrice ale cometei, aceasta păstrându-și orbita de revoluție în jurul Soarelui.

• Deplasarea meteoriților în atmosfera terestră superioară. Traiectoria descrisă de meteoriți nu este cauzată de vântul solar, ci de efectul generat de electromagnetismul Ionosferei. Dâra de lumină lăsată de meteoriți este cauzată de descărcări electrice, ca urmare a diferențelor de potențial electric dintre corpul meteorului și Ionosferă. În consecință, trecerea meteoriților prin atmosferă perturbă recepția undelor radio la sol.

• Influența Lunii asupra recepției undelor radio. Sarcina electrică a Lunii, ce diferă în raport cu fazele sale, exercită o acțiune a unei forțe de atracție-respingere asupra straturilor electrificate ale Ionosferei, într-o măsură mai mare decât o face în „stratul izolator” al atmosferei terestre.

• Variațiile diurne ale presiunii barometrice. Aceste variații, cu maxime la orele 10 și 22, îşi au cauza în modificările diurne ale sarcinii electrice a Ionosferei, la aceleași ore. Presiunea barometrică reflectă gradul diferit al intensității forței de atracție exercitate de sol și Ionosferă pe diferitele niveluri ale straturilor gazoase ale atmosferei terestre.

• Sfidarea legii gravitației de către apă și nori. Sarcinile electrice ale solului terestru și Ionosferei induc în atmosferă formarea de straturi secundare încărcate cu sarcină electrostatică. Într-un astfel de strat secundar se formează norii. Generarea de energie electrică în nori nu se datorează frecării dintre norii cu sarcină electrică neutră și crestele montane, sau frecării norilor neutri între ei, sau frecării, indusă de gravitație, dintre picăturile de apă ce-i compun, ci faptului că picăturile de apă (deja încărcate electric) urcă spre straturile superioare ale atmosferei, încărcate și ele electrostatic, în timp ce norii sunt supuși efectului inducției electromagnetice generate de solul terestru și Ionosferă. De asemenea, acest lucru explică și „separarea” electrostatică a straturilor de nori (cele superioare de cele inferioare).

• Rotația în spirală a Ciclonilor și Anticiclonilor. Mișcarea lor de rotație, atât pe Pământ cât și pe Soare, depinde de liniile de forță ale câmpurilor lor electromagnetice, și nu de mișcarea de rotație a acestor corpuri în jurul propriilor axe.

• Forța gravitațională mai mare a mărilor și oceanelor. Comparativ cu cea de pe suprafața uscatului, intensitatea mai mare a „forței de gravitație” a apelor mărilor și oceanelor poate fi explicată prin sarcina electrostatică mai mare pe care o are apa sărată.

* * *

Am prezentat câteva ipoteze, în încercarea de a unifica teoriile câmpului electromagnetic și gravitațional; din câte știu eu, nimeni nu a încercat până acum să rezolve problema mișcării planetelor în jurul Soarelui, ca fiind de fapt mișcări ale unor corpuri încărcate cu electricitate în prezența unui câmp magnetic; această explicație implică și faptul că Hale a ajuns la un rezultat eronat, măsurând intensitatea câmpului magnetic solar.

În cazul în care Soarele dezvoltă un câmp magnetic suficient de puternic astfel încât acesta să se extindă până la cea mai îndepărtată planetă, elementele cantitative sunt definite de intensitatea sarcinii electrice și puterea câmpului magnetic generate de Soare, precum și de valoarea însumată a sarcinilor electrostatice ale planetelor.

* * *

Teoria Cosmosul fără Gravitație prezentată aici, în rezumat, este scrisă într-o formă extinsă între anii 1941-1943. Am ajuns la acest concept mai devreme, în anul 1941, ca rezultat al cercetărilor mele privind istoria turbulențelor cosmice ce au afectat Pământul și alte corpuri cerești din sistemul nostru solar. Anumite evenimente ce-au avut loc, precum și observațiile mele directe mi-au dovedit că:
– Soarele, Pământul și celelalte planete, sateliții și cometele, toate acestea sunt corpuri cosmice încărcate cu sarcină electrică;
– planetele și sateliții lor și-au schimbat orbitele în mod repetat și radical;
– atracția gravitațională sau greutatea lor a suferit modificări, cel puțin pe tot parcursul istoriei umanităţii.

Am ajuns la concluzia că NU gravitația este legea care guvernează întregul nostru Sistem Solar ci forțele electrice, forțe care generează fenomenele de atracție și respingere a corpurilor cosmice, precum și circumducția electromagnetică.

În construcția acestei Teorii a Electromagnetismului Sistemului Solar îi sunt dator doamnei Shulamith Velikovsky pentru sugestiile sale valoroase și explicarea fenomenului de dipol, ca forța de atracție dintre atomi, dar și a conceptului de dipol de inerție.

Citiţi şi:

Atomi de materie întunecată şi un Univers «paralel»?

Creaţia (I)

Caracteristicile universului

 

yogaesoteric
10 aprilie 2017