Creând «opinia publică»: «Personalitatea autoritară». Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)

Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (4)

Citiți articolul anterior din această serie

Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populaţia a dat naştere pseudo-ştiinţei moderne a sondării opiniei publice în vederea creşterii controlului asupra metodelor pe care aceştia le dezvoltaseră.

Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni ştirilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un „studiu ştiinţific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problemă poate fi produs în mai puţin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulţi politicieni încearcă să creeze „problematici” ce, în esenţă, sunt lipsite de importanță, dar despre care se ştie că vor arăta bine în sondaje, pur şi simplu pentru a-şi întări imaginea şi popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcţie doar de sondaje, ignorându-se votul cetăţenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în acelaşi timp însă trimiţând cecuri grase organizaţiei locale de sondare a opiniei publice.

Ideea „opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul Republica; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influenţa acesteia asupra Americii la începutul sec. al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec. XX şi nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea unei decizii.

Este util să reflectăm puţin asupra conceptului. Credinţa că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideii unei minţi individuale raţionale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raţionale, ştiinţifice şi de înţelegerea descoperirilor celorlalţi indivizi. Mintea individuală este unul dintre puţinele aspecte ce nu pot fi aduse la o „medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de ştiinţă ce a făcut descoperirea să fie singurul care să deţină acea „opinie” asupra naturii, în timp ce toţi ceilalţi pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce „cercetare ştiinţifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea Armoniei lumii: 2% pentru, 48% împotrivă, 50% nicio opinie.

Aceste tehnici de cercetare psihanalitice au devenit standardul nu numai pentru Şcoala de la Frankfurt, dar şi pentru majoritatea departamentelor de ştiinţe sociale din SUA, în special după sosirea ICS în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Şcolii de la Frankfurt: „Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ICS, Max Horkheimer a luat contact cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Ştiinţifică în cadrul Institutului. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea antisemitismului în populaţia americană. „Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului „nu este studierea prejudecăţilor, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, ştiinţific planificată pe baza înţelegerii la care s-a ajuns ştiinţific”.

Scala A-S

În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – Personalitatea autoritară, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universităţii Berkely din California.

În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulţi parametri: „autoritar”, „revoluţionar”, „ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihanalitică a lui Fromm, având însă finalul pozitiv schimbat din „personalitate revoluţionară” în „personalitate democratică” – pentru a face ca aceste aspecte să fie mai bine primite pentru audienţa de după război.

Nouă trăsături de personalitate au fost testate şi măsurate, incluzând:
– Convenţionalismul – aderenţa rigidă la valorile convenţionale ale clasei de mijloc;
– Agresiunea autoritară – tendinţa de a supraveghea, condamna, respinge şi pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenţionale;
– Proiectivitatea – dispoziţia de a crede că lucruri neobişnuite şi periculoase se petrec în lume;
– Sexul – grija exagerată privind problemele de natură sexuală.

Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:
– Scala E – etnocentrism;
– Scala CPE – conservatorism politico-economic;
– Scala A-S – antisemitism;
– Scala F – fascism.

Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să „asambleze” o definiţie empirică a ceea ce Adorno a denumit „noul tip antropologic” – personalitatea autoritară. Înşelăciunea constă, ca în cazul majorităţii studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportamentul poate fi explicat. Dacă o personalitate antisemitică nu acţionează într-un mod antisemitic, persoana va avea totuşi un motiv ulterior pentru a acţiona ca atare sau persoana este discontinuă în acţiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare.

Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populaţia SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, și că promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei şi suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleaşi rezultate şi demonstra că pogromurile anti-evreieşti şi raidurile de la Nurenberg „mocneau” încă, aşteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare dintre cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică şi nu de natură ştiinţifică.

Horkheimer şi Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau „opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăţi, ci de a crea o definiţie a antisemitismului şi a autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forţa „reeducarea planificată ştiinţific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiile şi civilizaţia iudeo-creştină pe care Şcoala de la Frankfurt le dispreţuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer şi Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creştină în sine este sursă a antisemitismului. Aşa cum Horkheimer şi Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în Elemente de antisemitism, „Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.

Auto-reflecţia omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă proton-pseudos, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziţia că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creştinismului, „intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.

În acelaşi timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat Antisemitismul – o boală socială, că „în prezent, singura ţară unde nu pare să mai existe niciun fel de antisemitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze „personalitatea autoritară” în a sa celebră lucrare Originile totalitarismului. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre „banalitatea răului” în scrierea ulterioară Eichmann la Ierusalim: chiar şi un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transforma într-o bestie nazistă în anumite circumstanţe psihologice – fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihanalitic.

Versiunea extremă a tezei personalităţii autoritare aparţinând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a Cult Awareness Network – C.A.N., un grup ce lucrează, printre altele, cu Departametul de Justiţie al SUA şi Liga Antidefăimare a Lojei B’nai B’rith. Folosind metoda standard a Şcolii de la Frankfurt, C.A.N. identifică grupurile politice şi ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le „redenumește” drept „grupare” pentru a justifica apoi operaţiunile împotriva lor.

Explozia opiniei publice

În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a „tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Şcolii de la Frankfurt a devenit dominantă în ştiinţele sociale, rămânând în acest fel şi astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-ştiinţifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind „opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie – A.C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper – au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ICS, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifica o asociaţie comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universităţii Princeton, condusă de Lazersfeld; în acelaşi timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Naţional de Cercetări ale Opiniei Publice. În 1940, Biroul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată – o divizie a Columbia University, avându-l ca director pe neobositul Lazersfeld.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor şi, până la alegerile prezidenţiale din 1952, agenţiile de advertising Madison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfăşurat pentru prima dată sub influenţa televiziunii, care, aşa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influenţă. Batten, Barton, Durstine & Osborne – celebra agenţie de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariţii pentru TV la fel de minuţios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanţilor, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare. Întreaga dezvoltare a televiziunii şi a advertisingului din anii ’50 şi ’60 a fost condusă de oameni „antrenaţi” în tehnicile de alienare în masă ale Şcolii de la Frankfurt.

Frank Stanton avea să devină, începând cu Proiectul Radio cel mai important lider al televiziunii moderne. Principalul rival al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester „Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în „comportamentul de audiţie”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-preşedintele reţelei. Carierele lui Stanton şi Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc reţelele de televiziune, agenţiile de publicitate şi organizaţiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate şi trebuie să transforme tot ce atinge în „fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest fapt.

Tehnica mass-media şi advertising-ului dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.

Fețele pline de milă şi fricile iraţionale sunt acum identificate de cercetările psihanalitice pentru a fi transpuse în „probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizaţiei actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunităţi fotografice şi bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30 – unde efectul dramatic este maximizat şi conţinutul de idei este redus la zero.

Cine este inamicul?

Parte a înşelătoriei personalităţii autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Şcoala de la Frankfurt şi teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniştii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât şi după aceea.

În 1942, Biroul pentru Servicii Strategice – OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj şi operaţiuni sub acoperire (predecesorul CIA-ului de astăzi), l-a însărcinat pe fostul preşedinte al Universităţii Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare şi Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reuşit să adune un numeros şi prestigios grup de tineri cercetători emigranți, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că „a lucra pentru Unitate era asemeni a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secţiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acţionat ca şef de secţie Franz Neumann, avându-i drept colaboratori pe veteranii ICS Herbert Marcuse, Paul Baran şi Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secţiunea de limbă germană a Biroului Informaţiilor de Război.

Sophie Marcuse, soţia lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informaţii. De asemenea, la Unitatea de Cercetare şi Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 graţie combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării „perversităţii polimorfice”; Barrington Moore Jr., profesor de filosofie în anii următori, coautor al unei cărţi cu Marcuse; Gregory Bateson – soţul antropologistului Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Şcolii de la Frankfurt) şi Arthur Schlesinger – istoricul care s-a alăturat Administraţiei Kennedy.

Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecaţi drept criminali de război după încheierea conflagraţiei, cât şi a celor ce puteau fi lideri potenţiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann şi Kirchheimer au elaborat Ghidul de denazificare, care avea să fie diseminat ofiţerilor forţelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajuta pe aceştia în identificarea şi eliminarea comportamentelor pro-naziste.

După armistiţiu, Unitatea a trimis reprezentanţi pentru a lucra ca ofiţeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupaţie a SUA, Kirchheimer cu cea a Franţei, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann şi-a părăsit poziţia petru a deveni şeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor ʼ50 în zona intelligence-ului american, ajungând şef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informaţii al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu „planificarea şi implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerinţelor de informaţii ale CIA şi ale altor agenţii autorizate”.

În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG şi RFG, insistând că aceasta va preveni o alianţă între nou eliberatele partide de stânga şi forţele vechi, conservatoare, industriale şi de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat „Potenţialităţile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potenţialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel acceptabil, determinând o perioadă de coexistenţă ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina – o predicţie, de altfel, surprinzător de bună.

Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundaţia Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu al URSS înfiinţate de universităţile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unităţii de Cercetare şi Analiză.

În acelaşi timp, Max Horkheimer avea să-şi aducă o contribuţie şi mai semnificativă. Ca parte a proiectului de „denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, înaltul comisar american pentru Germania – John J. McCloy, având la dispoziţie fonduri discreţionare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat preşedintelui Truman şi Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l ca beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetăţean cu dublă cetăţenie – americană şi germană.

Pentru o scurtă perioadă, Horkheimer a fost singura persoană din lume ce deţinea cele două cetăţenii. În Germania, el a început revigorarea completă şi rapidă a Şcolii de la Frankfurt, la sfârşitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generaţii de bursieri angrenaţi în distrugerea civilizaţiei occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas – care vor avea o influenţă extrem de distructivă în Germania anilor ’60.

Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâţi în şomaj şi suicid pentru „dulcea aromă a stângismului”, veteranii Şcolii de la Frankfurt, toţi cu extraordinare „garanţii” ale Cominternului, trăiau vieţi încântătoare. America „înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai naţiunii în mâna celor mai înverșunaţi adversari ai săi.

Citiți și:

Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti 
Cum i-a spălat Soros pe creier pe tinerii de 16-30 de ani şi i-a făcut să creadă orbește în bolşevismul internaționalist  
De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică 

 

yogaesoteric
3 noiembrie 2017