Cu capul spart și plin de cucuie, UE se pregătește să se mai izbească o dată de zid: o nouă îndatorare de 4 trilioane de euro

Asumarea Planului Draghi de Uniunea Europeană ar însemna o creștere a datoriilor statelor membre cu 25%

Uniunea Europeană se îndreaptă hotărât spre introducerea euroobligațiunilor. La summitul pregătitor al UE de la Castelul Alden Biesen din Belgia, numeroase semne sugerează că planul Draghi, în valoare de miliarde de euro, ar putea fi pus în mișcare curând.

În același timp, din punct de vedere geopolitic, o posibilă revenire a Rusiei apare ca o nouă problemă pentru Bruxelles.

Capacitatea de a analiza greșelile și de a cântări rațional cursurile realiste de acțiune aparține, în termeni evoluționiști, condiției noastre umane.

Experiența ne învață: cei care își lovesc în mod repetat capul de același perete s-ar putea să nu se califice drept modelul de conducere preferat al evoluției. Durerile de cap ar fi necesar să fie înțelese ca un semn de avertizare ‒ nu ca o motivație pentru o nouă lovire. Această remarcă preliminară servește la evidențierea unei probleme fundamentale din Europa de astăzi.

Elitele noastre politice desfășoară un experiment socialist de teren: se izbesc în mod repetat de același zid – cel al economiei europene, al afacerilor sale și al celor aproximativ 450 de milioane de cetățeni – fără ca eșecurile persistente sau durerile de cap cumplite să le descurajeze.

S-ar putea presupune că aceasta este o structură extrem de complexă. Din perspectiva factorilor de decizie politică europeni, însă, apare în primul rând ca o provocare care este necesar să fie întâmpinată cu setul fatal de instrumente al planificării centralizate și al ignoranței încăpățânate.

Am putut evalua starea acestui „cap” colectiv recent, în Belgia, la summitul UE. Cercul de conducere intern al Bruxelles-ului din jurul președintei Comisiei, Ursula von der Leyen, împreună cu cei doi purtători de stindard politici ai săi, Emmanuel Macron și Friedrich Merz, diagnosticaseră corect problema dinainte: economia UE nu are competitivitate. China și Statele Unite au avansat tehnologic ‒ și au îndrăzneala de a se poziționa diametral opus ideologiei europene de control centralizat și logicii sale de transformare.

Cele două superputeri refuză categoric să-și zdrobească capetele de zidul iluziilor europene ‒ CO₂ în alte părți ajută plantele să crească și turmele să pască, în timp ce aici energia eoliană este produsă împreună cu devastarea deliberată a mediului.

În schimb, au acționat pentru a-și dereglementa radical piețele. Chinezii au făcut aceasta mai devreme; americanii urmează acum exemplul cu viteză maximă, îmbrățișând ceea ce pare logic din punct de vedere evolutiv: încredințarea din nou a structurii sociale a societăților lor piețelor, cetățenilor și principiului responsabilității personale.

Valori meritocratice, o renaștere a culturii burgheze, poate chiar religie ‒ Europa nu își dorește nimic din toate acestea. Totul aici rămâne vigilent, atent triat de cenzorul suprem de la Bruxelles. Chiar în ziua summitului, Parlamentul European susține că o femeie trans este o femeie ‒ punct.

Atât despre „ordinea bazată pe reguli” și valorile europene. O ordine care s-ar putea baza pe multe aspecte ‒ dar aparent nu pe rațiune și realitatea biologică. Europa se prezintă drept post-iluministă, dincolo de limitele bunului simț.

Revenim la summit și la întrebarea cum să rezolvăm dilema economică a zonei euro. O veche cunoștință, fostul prim-ministru italian și fost șef al BCE, Mario Draghi, a prezentat planul pentru o presupusă revenire europeană în urmă cu doi ani ‒ și care ar putea defini acum cadrul de acțiune al UE.

Ca să scurtăm suspansul: clubul datoriilor din Europa va alege probabil același zid vechi pentru următorul său act, demonstrându-și încă o dată poziția sceptică față de evoluția cognitivă.

Dacă Bruxelles-ul recurge la planul Draghi în situația sa de dificultate economică, va fi activat un pachet de datorii de un trilion de euro ‒ credit public conceput pentru a catapulta continentul în domeniul tehnologiei verzi, inteligenței artificiale, infrastructurii digitale și chiar tehnologiei militare la nivelul rivalilor săi geopolitici până în 2030. Aroganța a dat lovitura pe piața obligațiunilor.

Cadrul financiar schițat de Draghi este uriaș: pe parcursul a cinci ani, 800 de miliarde de euro ar fi direcționate anual către euroobligațiuni ‒ cu excepția cazului în care câțiva politicieni rezonabili reușesc să oprească această întreprindere riscantă.

Opt sute de miliarde de euro corespund la aproximativ cinci procente din PIB-ul UE. Numai aceste împrumuturi suplimentare ar crește, în condițiile actuale, datoria totală a statelor membre cu aproximativ 25%.

Un pariu fiscal a cărui fază de testare a avut loc deja în timpul emiterii de obligațiuni NextGenerationEU în era covid ‒ la un volum aproape identic. Au fost strânse 750 de miliarde de euro, iar în cele din urmă Banca Centrală Europeană a fost necesar să absoarbă o mare parte din acestea. Cererea de datorii europene pare călduță; de atunci, banii au curs către bugetele de asistență socială din sudul Europei și către anumite proiecte de prestigiu ecologice.

Bruxelles-ul este nevoie să-și planteze literalmente farurile politice în tot peisajul, astfel încât până și ultimul cetățean al UE să-și amintească cine a preschimbat peisajul cultural într-un fel de distopie hollywoodiană plină de parcuri eoliene.

Vi-l veți aminti pe Mario Draghi: fost prim-ministru tehnocrat al Italiei – adică neales – și anterior arhitectul programului OMT (Tranzacții Monetare Directe), instrumentul care a împuternicit BCE în timpul crizei datoriilor din 2012 să achiziționeze obligațiuni suverane nelimitate ale statelor euro aflate în dificultate pentru a regla randamentele.

„Orice ar fi”, a declarat domnul Bombastic Draghi la vremea respectivă – iar acum artileria sa fiscală grea ar putea ataca din nou probleme ale căror cauze se află mai puțin în sfera monetară și mai mult în structura microeconomică și climatul cultural al societăților noastre.

Aceste dificultăți nu vor fi rezolvate printr-un macro-management statal finanțat prin datorii. Ceea ce lipsește este spiritul antreprenorial. Continentul este supra-reglementat, piețele de capital sunt afectate, iar aparatul de stat european, aflat în continuă creștere, consumă sume uriașe. Sectorul privat se luptă să dezvolte modele de afaceri viabile, în timp ce poverile administrative și apetitul fiscal continuă să crească.

Criza energetică autoprovocată, născută din frenezia adoptării tehnologiilor verzi, este doar unul dintre numeroasele lațuri care se strâng în jurul gâtului cetățenilor UE. Un aparat de stat și mai umflat nu ar slăbi aceste lațuri ‒ le-ar strânge. În privința asta nu există nicio îndoială.

Pentru Germania, introducerea simultană a euroobligațiunilor și a manevrei Draghi ar marca sfârșitul oricărei speranțe rămase de stabilitate fiscală. Calea aleasă de actualul guvern ar duce la o creștere a datoriei publice cu cel puțin cinci procente anual. Adăugând ponderea Germaniei în datoria euro nou emisă, se poate deja prevedea că până în 2030 Germania ar putea depăși cu ușurință 110% din raportul datorie-PIB.

Cu alte cuvinte: statul providențial ar fi de acum înainte finanțat direct din tiparnița de bani.

Cancelarul Friedrich Merz s-a bucurat în mod demonstrativ de unitatea de gândire de la summit cu președintele francez Emmanuel Macron. Ca de atâtea ori, au căzut de acord asupra chestiunilor decisive, a explicat Merz, împărtășind un sentiment de urgență: Europa este necesar să acționeze acum și să redevină competitivă ‒ în special în industrie.

Tocmai sectorul cel mai grav afectat de politicile supravegheate acum de cancelar: taxe mai mari pe CO₂, legislație privind lanțul de aprovizionare și o politică energetică care nivelează ambiția industrială.

În cele din urmă, a fost vorba de folclorul obișnuit de la summituri ‒ nimic mai mult.

O regulă de tipul „Cumpărați produse europene” este menită să ghideze calea, lanțurile de aprovizionare urmând să fie mai ferm centrate în Europa. Ne putem întreba cum intenționează acest continent sărac în resurse să rezolve astfel de ambiții.

În special în comerțul internațional și în politica față de Rusia ‒ tocmai acolo unde ar fi disponibile resurse abundente și accesibile ‒ Europa a abandonat în mare măsură evaluarea sobră.

Față de inamicul său declarat, Rusia, una dintre cele mai bogate națiuni în resurse de pe pământ, Europa rămâne blocată într-o sfidare maximă.

Reuniunea preliminară dinaintea summitului din martie oferă primele indicii că finanțarea comună a datoriei ar putea deveni într-adevăr o opțiune serioasă. Prim-ministrul italian Giorgia Meloni – care se confruntă cu o datorie de aproximativ 130% din PIB în patria împrumuturilor comune – ar putea considera că ideea responsabilității comune, în special a contribuabililor germani, nu este lipsită de atractivitate.

În timp ce Bruxelles-ul dănțuiește în jurul vițelului de aur al agendei de transformare și încearcă să câștige timp cu programe masive de îndatorare și pseudo-reforme care sună frumos, în culise s-ar putea produce evoluții decisive.

Conform unui memoriu intern al Kremlinului, consultat de Bloomberg, Rusia ar lua în considerare revenirea la sistemul de plăți în dolari americani. După ani de sancțiuni europene, embargouri americane și excludere din SWIFT, o astfel de mișcare ar fi un șoc geopolitic de primă importanță ‒ izolând și mai mult Uniunea Europeană ‒ și alimentând în același timp tendințele secesioniste, în special în Europa de Est.

Memorandumul subliniază mai multe domenii în care se suprapun interesele ruso-americane: cooperarea în domeniul energiei și al materiilor prime, precum și posibila integrare a instrumentelor financiare bazate pe dolari în sistemul bancar al Rusiei. Reuters a confirmat existența unui canal de contact corespunzător între Washington și Moscova.

Pe fondul unei activități din ce în ce mai coordonate între cei trei actori majori ‒ Statele Unite, China și Rusia ‒ strategia Bruxelles-ului apare într-o lumină diferită. Poate că aceasta explică eforturile sale de a căuta parteneriate strategice cu state geopolitice clasice, precum India sau blocul Mercosur.

Pentru că există ceva care unește cele trei mari puteri: toate se află în relații din ce în ce mai tensionate cu Bruxelles-ul și cu principalele capitale ale Uniunii Europene.

Autor: Thomas Kolbe

Citiți și:
Politica de presiune a SUA și contra-strategia tăcută a BRICS
Lumea apusă a birocraților de la Bruxelles

 

yogaesoteric
28 februarie 2026