Cum a fost posibil Hitler?

În cursul unei excursii în Germania, în 1932, liderul unui influent partid politic m-a chemat să mă întrebe cum de a fost posibilă ascensiunea lui Hitler și cum de și-a câștigat atât de mulți adepți.

I-am arătat o revistă și l-am rugat să se uite la ea. Pe pagina întâi era o dansatoare pe jumătate dezbrăcată; pe pagina doi, erau soldați care exersau cu mitralierele, iar mai jos era arătat un om de știință în laboratorul său; pe pagina trei era prezentată evoluția bicicletei de la mijlocul secolului al XIX-lea până în prezent, iar lângă acest material era tipărită o poezie chinezească; pagina următoare era împărțită între gimnastica ritmică a unor muncitori aflați în pauză și tehnica de scriere cu funii strânse la un loc a unui trib din America de Sud; pe pagina opusă, era înfățișat senatorul cutare la reședința de vară.

Astfel vede omul modern realitatea exterioară. Atrage spre el în mod haotic și fără niciun fel de aderență toate posibilitățile, ceea ce dovedește că viața lui interioară este un haos fără niciun fel de coeziune. Omul modern nu se mai raportează la lumea exterioară ca având o existență solidă, iar diferitele aspecte nu se mai imprimă în conștiința sa individual; omul nu se mai apucă nici de un element specific printr-un act specific: omul modern cu viața sa haotică are drept corespondent o lume exterioară haotică care se învârte ca un vârtej spre el. Ceea ce vine nu mai este analizat, este de ajuns că mai vine până la urmă ceva. Pe această neliniște sufletească se poate suprapune orice sau oricine. Chiar și Adolf Hitler. Ajunge în sufletul omului fără ca acesta să își dea seama cum a ajuns acolo. Din acel punct, nu mai contează victima ci abilitatea lui Adolf Hitler: dacă va trece pe acolo pasager sau se va înstăpâni.

Fragmentarea revistei, însă, pare de modă veche, aproape artizanală, prin comparație cu radioul. La radio, chestiunea fragmentării a devenit mecanizată: 6 a.m. exerciții fizice; 6:10 a.m. muzică înregistrată; 7 a.m. știri; 8 a.m. cursul de alfabetul Morse; 9 a.m. predica de dimineața; 9:30 a.m. „În satele lacustre”; 10 a.m. sonata pentru flaut și pian de Beethoven; 10:30 a.m. lecția de agricultură; 10:45 a.m. știri externe; 11 a.m. uvertura operei „Rienzi‟ (de Wagner) – și tot așa până la cursul de spaniolă de la ora 10:10 p.m. și ora de jazz de la 10:30 p.m.

Această lume a radioului nu este doar fragmentată, ci produce fragmentare: prezintă toate elementele în așa fel încât de la bun început nu pot să se aşeze împreună și astfel ele sunt uitate una câte una chiar înainte de a dispărea. De la bun început sunt învăluite într-o negură a uitării. Această lume exterioară presupune că în fapt conștiința omului nu mai este capabilă să perceapă elementele acestei lumi în niciun context – așa cum sunt ele, cum dăinuie și cum se leagă unele de alte în natura lor – şi mai degrabă lucrează în special spre o discontinuitate internă, către fragmentarea omului, și astfel funcționează.

Nu mai există o lume exterioară care să fie percepută, pentru că este o harababură. În același fel, nu mai există în om o conștiință care să perceapă cu claritate, deoarece lumea sa interioară este, de asemenea, o harababură. Drept urmare, omul nu se mai apropie de realitate printr-un act de voință, nu mai alege obiectele din lumea exterioară și nu le mai analizează. Lumea a devenit fluidă. Obiecte fragmentate trec pe lângă un om fragmentat. Nu mai contează ce trece, contează doar să treacă ceva.

În această formulă se poate strecura orice, inclusiv Adolf Hitler, iar lumea preferă ca măcar el, Adolf Hitler, să apară, față de situația în care nu apare nimic. „Heil” el! Nu doar că merge împreună cu harababura, dar în același timp veghează ca marșul harababurii să nu se oprească. Mecanizează fluxul evenimentelor și lucrurilor într-o manieră industrială și o face mai bine decât oricine altcineva.

„Marele Oraș” este expresia fragmentării ca atare. În el, fragmentarul a devenit piatră, ba mai mult, ciment. Casele aliniate sunt întrerupte constant de automobilele, autobuzele și tramvaiele în mișcare, care secționează totul precum mașinile. Figurile umane apar ca și cum s-ar dizolva în niște pete indistincte, mergând înainte și înapoi între pereții caselor și ai străzilor de parcă ar fi niște pioni ai unor puteri malefice. Cerul însuși pare și mai îndepărtat de pământ decât în alte părți, dar chiar și el și-a pierdut continuitatea cu sine, deoarece este continuu tăiat de avioane ascuțite.

Din această harababură externă, Adolf Hitler se poate strecura cu ușurință în harababura internă. În această fărâmițare se poate arăta pe sine lângă orice, deoarece se poate potrivi cu orice: așa cum era el, se încadra în orice lume fragmentată. Și după cum s-a arătat pe sine în această harababură, a devenit mai distinct decât alte părți ale haosului. Oamenii s-au obișnuit cu el și l-au acceptat așa cum cineva acceptă o pastă de dinți care apare mereu și mereu în haosul paginilor de publicitate. În curând a părut că este singura realitate dintr-o lume unde orice aspect se manifestă doar o clipă, pentru ca apoi să dispară imediat.

Sorel credea că într-o democrație modernă este posibil ca o mână de oameni să uzurpe puterea și să instaureze o dictatură. Este adevărat. Dar acest fapt este posibil doar pentru că în zilele noastre toată lume merge care-ncotro și astfel cineva poate să pună mâna pe putere fără să-și dea seama, în timp ce alții își vor da seama de ce s-a petrecut cu atât mai puțin. Nu e un efort deosebit pentru a pune mâna pe putere. Nu e de luptat pentru instrumentele puterii. Ele sunt apucate așa cum apuci orice altceva în haosul spre care aluneci. Este doar un accident că acest fapt se petrece în domeniul politicii. În această lume a momentului și fragmentării, orice altceva ar putea fi apucat în locul politicii și al dictaturii. Aici, așadar, nu există o istorie a preluării puterii. Nu contează nicio istorie, nicio teorie, cu excepția doctrinei haosului.

Hitler nu a avut nevoie să cucerească ceva, deoarece totul era deja pregătit pentru el prin structura discontinuității, prin fragmentarea generală. Pe cale de consecință, un asemenea dictator încearcă să compenseze impostura din Mein Kempf, care nu era deloc necesară pentru preluarea puterii: acum că a are puterea, încearcă prin toate gesturile sale, cu tot zgomotul asurzitor al puterii, prin violență și crimă să demonstreze că este dictator prin propria voință și nu printr-o întâmplare a haosului.

Doar într-o lume a discontinuității totale ar fi putut o nulitate ca Hitler să devină Fuhrer, deoarece doar într-o astfel de lume comparația a ieșit din uz. Era doar Hitler, nulitatea, în fața ochilor tuturor, iar în această lume instabilă în care totul se schimbă în fiecare moment, oamenii se bucurau că măcar singura nulitate, Hitler, rămânea stabil în fața ochilor. O lume ordonată și ierarhică ar fi așezat imediat nulitatea, pe Hitler, în lipsă de însemnătate. Nu ar fi fost observat. Hitler a fost excrementul unei lumi demonice; o lume a adevărului, prin ordinea ei, l-ar fi dat la o parte.

Autor: Max Picard

Also available in: Français