Cum am ajuns să fim cetăţeni cu mai multe viteze. Secretul sclaviei printre muncitorii români: nu este doar un fapt divers

În presa noastră se vorbeşte despre „diaspora” cel mai adesea în termeni fals-elogioşi. Diaspora pare alcătuită numai din funcţionari europeni şi olimpici, sportivi, studenţi, savanţi sau antreprenori de succes.

Din când în când vine presa străină şi ne pune în față câte un caz cutremurător de exploatare, cum a fost cel din Italia, relatat de The Observer.
„Cei care au raportat abuzul autorităților, au spus că de atunci s-au aflat în imposibilitatea să-și găsească un loc de muncă în altă parte.
«Am lucrat cu soțul meu în sere și proprietarul a vrut să se culce cu mine», spune Gloria, 48 de ani. «Am refuzat și m-a concediat. L-am raportat la poliție, dar de atunci nu-mi pot găsi un loc de muncă. Ceilalți proprietari de ferme știu că m-am dus la poliție și nu vor să lucrez pentru ei. »”

Numai că o astfel de situație nu constituie o excepţie, ci este o formă de exploatare foarte des întâlnită.

Am trimis milioane de oameni la muncă în afara țării. Plecatul la muncă a însemnat experienţe grele, pornind de la sclavie neagră până la exploatare dură sau, în cele mai fericite cazuri, muncă dură cu un salariu care totuşi a asigurat supravieţuirea familiei. Aceasta este o parte din relaţia România-UE care nu se discută niciodată în mijloacele principale de informare în masă.
Auzim în schimb un soi de justificări propagandistice, care au o singură logică: Decât să moară de foame? Chinul lor de acolo e salvarea de foamea de aici! Să zicem mersi! Au fugit de corupţia din România etc. Amputarea completă a empatiei la ideologul probusiness de stat.

În primul rând, milioane de lucrători din est au asigurat informal slăbirea plasei sociale în Vest pe de o parte (fenomenul badante în Italia), sau au fost folosiţi ca monedă de şantaj faţă de lucrători vestici, două părţi pierzătoare.
Evident, a mai fost şi o întreagă pătură de mic antreprenoriat european care a mâncat o pâine profitabilă de pe urma acestei exploatări tolerate în UE. Asta e o problemă europeană discutată mereu cu strâmbături din nas sau cu false grimase umaniste dinspre stânga. Istoria exploatării muncii din aceste decenii este bagatelizată, secretizată, este un capitol ruşinos pentru UE. NU că ar fi singurul, doar ştim că Marea Mediterană a ajuns cimitir. Pentru cetăţenii din interiorul UE scenariul a fost mai „vesel” decât pentru refugiaţii extra-UE.

Dar tot ce poate propune Estul mai articulat în termeni de critică este faptul că bem Coca-Cola mai proastă decât vesticii…

Când se vorbeşte de viteze, de UE cu cercuri concentrice, se vorbeşte de fapt despre conservarea unui status quo care include păstrarea unei redistribuiri aberante într-o UE fără idei, fără viitor. Până acum cetăţenii, nu ţările, au avut diverse viteze, a fost exploatată sărăcia din interior şi cea din exterior, un joc dublu care a mai asigurat ceva perenitate sistemului.
Ce ni se spune exact e că vom avea şi mai clar cetăţeni cu diverse viteze / drepturi încercând să conservăm piaţa comună. Piaţa comună poate fi asigurată cu viteze, aşa cum Trump ştie că mai bine forţezi bilaterale în forţă decât tratate vaste ca în vremurile bune neoliberale.

În România, e din ce în ce mai vizibilă UE cu mai multe viteze. E o metodă însuşită pe deplin. Avem români europeni şi români trataţi ca suboameni. UE cu mai multe viteze înseamnă o şi mai mare clarificare şi supraveghere a acestor rupturi.

Iată mai jos un fragment dintr-un articol apărut pe site-ul CriticAtac în martie 2013, despre UE şi munca în regim de sclavie, în care sunt date exemple din toată Uniunea. Mai trist este că putem completa oricând această enciclopedie a durerii.

„Work-Leaks
După tiparul Wikileaks – avalanşa de documente secrete mai mult sau mai puţin – se pot face nişte documente de tip work leaks. Ipocrizia vestului în ce priveşte exploatarea imigranţilor nu mai poate dura. Munca la negru nu e fapt divers. E o barbarie pe care Vestul nu mai are voie să o bage sub preş.

Danemarca.
Caz clasic pe care l-aţi auzit de mii de ori:
Vasile Stoica a plecat în Danemarca împreună cu soţia sa, Natalia, fiul lor şi fratele său mai mare, Ioan Florin. Românii au fost aduşi în ţară de bărbatul aflat în spatele companiei de curăţenie JD Cleaning, Jimmy Nika. Angajatorul furnizează de ani de zile mână de lucru companiei United Service, a doua ca mărime din Danemarca, ce are un milion de contracte, cu statul, regiunile şi municipalităţile. Familia Stoica nu a primit niciun salariu pentru munca prestată prin JD Cleaning pentru United Services.

Frankfurt.
După construirea unui cartier de lux, muncitorii români au trecut prin exploatare totală cu un final totuşi fericit. La presiunea presei, şi-au luat într-un final banii promişi.
«Ne-au dat 50 de euro pentru mâncare şi după o lună de muncă, 17 septembrie-20 octombrie, am primit 1.500 de euro, sumă pe care trebuia să o împărţim celor 13 muncitori din grupul nostru. Conform unui calcul simplu reiese că luna aceea ne-au plătit 1,09 euro pe oră», s-a plâns muncitorul român. Unul dintre proprietari s-a solidarizat cu muncitorii şi a scris pe o pancartă: «Locuinţa mea exclusivistă se datorează exploatării muncitorilor români».

Suedia.
Români plecaţi la cules de afine se revoltă după ce primesc bani mai puţini. Presa locală îl citează copios pe patron care «lămureşte» situaţia, unii sclavi erau mai harnici:
«Peste 100 de români au oprit lucrul, miercuri, şi au ieşit în stradă. Aceştia spun că angajatorul le-a promis 50 de euro pentru 50 de kilograme de fructe de pădure culese pe zi. În schimb, au primit aceiaşi bani pentru 70 de kilograme de fructe culese zilnic.
Însă patronul, Naturbemanning och Brygg AB, Mika Riikonen, susţine că muncitorii români sunt singurul grup care nu a reuşit să îşi facă norma de fructe de pădure culese. El a subliniat că un grup de thailandezi strânge în medie 215 kilograme pe zi, iar românilor li s-au furnizat informaţii false în ţara lor. „Sincer, sunt nişte leneşi”, a declarat el.»

Exploatarea ia şi forme mai subtile. Atunci când se pun la pachet educaţia şi voluntariatul, apare munca neplătită în schemă, iar rezultatele au fost, într-un caz din
Norvegia, tragice (pe larg aici).

Simina Guga are un material excelent despre traseul exploatării unor muncitori români în
Cehia. Treaba începe în România cu firme de recrutare şi se termină cu o păcăleală la destinaţie, după o perioadă scurtă de muncă intensă:
«La o lună după aceste întâmplări, lucrurile au luat o turnură la fel de brutală pentru un alt grup de 14 români care erau izolaţi într-o zonă muntoasă a ţării. Aceştia au ameninţat că vor înceta lucrul şi că se vor duce la poliţie, după 58 de zile de muncă în care nu primiseră decât 6 euro pe săptămână pentru mâncare. Şeful le-a dat fiecăruia câte 200 de euro, promiţându-le că o să primească restul în zilele următoare. După câteva ore însă, muncitorilor li s-a spus că nu mai este nimic de muncă în acea zonă şi au fost îmbarcaţi într-un autobuz cu un şofer ceh care nu le-a spus nici ce se întâmpla, nici unde urmau să ajungă. După 4-5 ore de mers cu autobuzul oamenii au fost abandonaţi noaptea, pe un drum în apropiere de Praga.»

Dickens revine în forţă:
«Mai mulţi copii români, dintre care unii aveau mai puţin de nouă ani, au fost obligaţi să lucreze în condiţii foarte aspre, la o fermă din Worcester,
Marea Britanie
. Cei şapte copii, care făceau parte dintr-o echipă de 50 de muncitori români care lucra la adunat praz pe un câmp, au fost descoperiţi săptămâna trecută de autorităţi, a anunţat duminică The Independent. Minorii erau obligaţi să lucreze întreaga zi, îmbrăcaţi în haine subţiri, în condiţiile în care temperaturile coborau până la zero grade.»

În
Olanda
, sechestraţi într-o fermă:
«Poliţiştii şi inspectorii de muncă din oraşul olandez Someren au descins la fermă pentru a-i elibera pe cei 38 de români care munceau ca sclavii împreună cu nişte polonezi şi portughezi aflaţi în aceeaşi situaţie, relatează
BN Destem
. Patroana le confiscase angajaţilor, la sosirea în Olanda, paşapoartele şi actele de identitate, iar barăcile în care trăiau aceştia nu aveau nici măcar ferestre. Muncitorii primeau doar 50 de euro pe săptămână, lucrând de dimineaţa până seara pe plantaţia de sparanghel, în condiţiile în care li se promisese un salariu de 13 euro pe oră.»”

Citiţi şi:

Spre oficializarea colonialismului eurocrat. Europa cu două viteze sau stratificarea între ţările nucleu şi ţările periferice

România, sursa de sclavi a Europei

yogaesoteric
16 decembrie 2017