Cum se ocupă o țară pe timp de pace prin tehnici de război funciar hibrid

Fenomenul de acaparare de terenuri agricole și silvice (landgrabing) în lume!

 

Noțiunea de „acaparare de terenuri” provine din noțiunea din limba engleză „land grabing” (to grab: a înșfăca) și a apărut pentru prima oară la nivel internațional în 2007-2008, în momentul exploziei prețurilor produselor agroalimentare. Primele țări acaparatoare pe care s-a concentrat atenția presei internaționale în acel moment erau Arabia Saudită și Coreea de Sud, care în plină penurie alimentară au achiziționat cu bani publici și privați terenuri vaste în Etiopia și Madagascar, pentru a-și produce propria hrană.

În această fază, firme internaționale de think-tank ce deservesc centre diverse de putere în lume (private sau naționale) au conturat o adevărată strategie de landgrabing. Astfel, această noțiune de landgrabing începe să capete valențe de economie politică, care face obiectul unor politici publice la nivelul diferitelor guverne din lume ce dispun de lichidități și care construiesc politici publice pe termen lung.

Prin această nouă dimensiune a economiei politice, prin noțiunea de landgrabing, se subînțelege acapararea controlului (capturarea puterii cu scopul de a controla accesul la fond funciar) tuturor resursele asociate terenurilor (pădurea, apa, resursele subsolului). Această tehnică de acaparare poate să cuprindă metode virtuale sau reale.

În cazul landgrabing-ului virtual sau real vorbim de metode mascate de acaparare care ascund în spatele achiziției pentru agricultură motivații diverse precum:
– obținerea de subvenții APIA sau investiții AFIR (cazul României în care peste 3 miliarde de euro merg către firme sau grupuri acaparatoare străine);
– obținerea de garanții bancare pentru diverse investiții strategice agricole sau industriale;
– speculație funciară ce se bazează pe creșterea sigură anuală a prețului terenurilor în următorii zeci de ani datorită unor factori predictibili (schimbări climatice, schimbare de comportament alimentar în Asia, creșterea populației lumii, degradarea terenurilor prin supraexploatare etc.);
– ocuparea strategică a fâșiilor de frontieră (vezi cazul țărilor baltice, Poloniei, României) a țării inamice sau a țării țintă și a terenurilor din jurul unităților militare;
– supraexploatarea agroindustrială a acestor terenuri pentru obținerea de agrocarburanți, energie eoliană, energie hidro, alimente modificate genetic, energie fotovoltaică, gaze de șist, prin tehnologii sofisticate și foarte scumpe care îi scapă fermei familiale, scoțând-o de pe această piață.

Noțiunea de landgrabing capătă valențe multiple din punct de vedere tehnic, juridic, economic, politic sau militar

Vorbim de o tehnică de schimb de drepturi asupra fondului funciar prin mecanisme de control a accesului la teren ce presupune mult mai mult decât o simplă înșfăcare de teren de către anumiți acaparatori. Este foarte important să ne concentrăm pe interesele și impactul viitoarelor activități ale acaparatorilor, mai mult decât să plângem pe umerii victimei.

De asemenea, vorbim de o tehnică de violare a principiului de transparență și responsabilitate (tranzacții care nu au un consimțământ liber al utilizatorilor actuali ai terenului, tranzacții ce nu au la bază audit de mediu și audit social, tranzacții ce se desfășoară fără o campanie de informare prealabilă).

Prin ce tehnici legale sau ilegale se manifestă fenomenul de landgrabing?

– pentru a da o aparență de legalitate, țările acaparatoare intervin (înfrățiri instituționale între Ministerul Agriculturii din cele două țări, lobby etc.) în țara țintă a landgrabing-ului modificându-i legislația funciară (vezi cazul României cu legile fondului funciar, legea vânătorii, legea pajiștilor, codul silvic);
– prin tehnici de război informațional prin care se urmărește eliminarea atașamentului față de glia strămoșească la generațiile tinere;
– prin tehnici de hărțuire fizică sau psihică, intimidare, mituire de responsabili guvernamentali și de multe ori violență sau crime (în special în Africa, Asia, America de Sud, dar nu numai).

Care este scara globală a fenomenului?

– după International Food Policy Research Institute (Institutul Internațional de Cercetare a Politicii Alimentare), între 2005 și 2009 suprafața înșfăcată prin acaparare a fost de 20 de milioane de hectare;
– după Banca Mondială, între 2007-2011 vorbim de 45 de milioane de hectare;
– după OXFAM (confederație care se concentrează pe atenuarea sărăciei globale), între 2000 și 2011 vorbim de 227 de milioane de hectare.

Care este de fapt miza principală a înșfăcării de terenuri în România?

Apa potabilă este evident miza principală a acestui fenomen de acaparare, pentru a face din ea (care este un bun public) o marfă.

Așa cum s-a reușit în legislația europeană ca pământul să fie preschimbat în marfă, sub formă de capital, prin această filosofie ultraliberală asupra vieții la fel se intenţionează și cu apa, care devine o marfă şi deci poate să fie făcută să circule. Sunt vizate toate râurile de munte, ce sunt privatizate sub formă de concesiune asupra uzufructului acestora, prin intermediul îmbutelierii sau a investițiilor hidro (vezi cazul investițiilor strategice în Munții Carpați, în special pe partea transilvană de către capitaluri anonime care au în spate state naționale).

Care sunt noile tehnici insidioase de langrabing? Landgrabing-ul verde sau Green Grabing!

Landgrabing-ul verde este printre cele mai insidioase tehnici de înșfăcare pentru că este foarte ușor de apărat în fața opiniei publice. Vânzarea naturii cu scopul salvării acesteia (prin împădurire, de exemplu), mascată în numele durabilității, a conservării, a valorilor ecologice, ascunde de multe ori tehnici de green grabing.

În numele acestui deziderat acceptat de către societate se fac expulzări funciare ale țăranilor proprietari de drept, pentru a fi înlocuiți cu noii stăpâni verzi în filosofie. În numele acestei filosofii se încalcă drepturile fundamentale ale omului legate de accesul la proprietate funciară.

Care sunt cele mai amare exemple de acaparare funciară în lume?

– plantațiile de trestie de zahăr din Cambodgia (20.000 ha);
– terenurile agricole din Ucraina (milioane de ha în nordul Mării Negre);
– plantațiile forestiere din Mozambic (140.000 de ha acaparate de un grup suedez cu iz de exploatare socială);
– acapararea de terenuri în România, cu peste 4 milioane de ha (campioana detașată a landgrabing-ului din Uniunea Europeană);

Care sunt statele campioane ale acaparării de terenuri agricole în România?

– Italia (în Banat în special), cu motivația principală afișată de speculație funciară și cu motivații energetice clar definite;
– țările mici (Ţările de jos, Belgia, Luxemburg), prin fonduri de investiții și pensii, precum și societăți anonime cu o motivație de regulă speculațională;
– țările mari (Franța, Germania etc.) cu o motivație geostrategică și economică;
– țările vecine (prin state estice interpuse interesate geostrategic) cu motivații militare și revanșard istorice;
– țările din Golf.

Ce este de făcut, dacă vom alege să credem că nu este totul pierdut?

– să legiferăm în legislația ţării că apa, terenul agricol și silvic sunt subiecte ce ţin de securitatea națională, iar accesul la aceste resurse se face doar cu acordul CSAT;
– să legiferăm în legislația națională că apa, terenul agricol și silvic au valoare de patrimoniu alături de valoarea de capital (noțiune introdusă în legislația europeană de către fostul comisar pe agricultură). Fiind un bun de patrimoniu, România ar putea să-și evalueze patrimoniul de resurse necesar pentru supraviețuire și dezvoltare;
– să aliniem legislația referitoare la resurse (pământ, pădure, apă, resursele subsolului) la legislația unor țări precum Franța, Germania unde acest fenomen de landgrabing este cvasiinexistent.

Citiți și:

Avertismentul unui europarlamentar după ce 43% din terenurile agricole din România au fost cumpărate de cetățeni străini

Mesajul unui britanic pentru români: «Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!»

 

yogaesoteric
8 ianuarie 2020