Cum se practică dezinformarea, în viziunea anecdotică a unui expert în domeniu

În celebra sa lucrare Tratat de dezinformare, scriitorul francez (de origine rusă) Vladimir Volkoff a prezentat într-un mod sugestiv principalele modalităţi de dezinformare.

Volkoff a trăit în Franţa şi în SUA, unde a predat literatura franceză şi rusă. Este autor al mai multor romane bine primite de public şi de critici. În timpul războiului algerian a fost ofiţer de contrainformaţii în armata franceză şi, poate de aceea, unele dintre scrierile sale literare au ca eroi agenţi secreţi, iar temele abordate sunt puterea, manipularea, influenţarea şi, nu în ultimul rând, dezinformarea. A mai scris biografii istorice şi piese de teatru, dar cele mai apreciate lucrări ale sale nu sunt cele literare, ci studiile şi eseurile de sociologie politică.

Volkoff este celebru în special datorită cărţilor sale despre dezinformare, extrem de bine documentate, de pertinente şi de revelatoare şi scrise într-un mod pe cât de limpede, pe atât de sugestiv. Umorul său muşcător şi inteligenţa sclipitoare îl scot în evidenţă în rândul autorilor care au abordat acest domeniu şi care, în marea lor majoritate, par să fie copleşiţi şi molipsiţi de specificul obscur al dezinformării şi scriu despre ea într-un mod abscons şi greu de priceput. Volkoff nu are tabu-uri, se exprimă clar şi la obiect şi, pentru că apreciem atât informaţiile pe care ni le oferă, dar şi stilul său „spumos”, îi dăm cuvântul.

„Procedurile cele mai uzitate în procesul dezinformării, fără a fi prea sofisticate, sunt în schimb extrem de eficace. Într-o enumerare succintă, ele sunt:
• negarea evenimentului;
• inversarea faptelor;
• amestecul de adevăr şi minciună;
• modificarea motivului;
• schimbarea circumstanţelor;
• estomparea;
• camuflajul;
• interpretarea;
• generalizarea;
• ilustrarea;
• împărţirea responsabilităţii sau plasarea ei doar pe seama uneia dintre părţi ş.a.m.d.

Toate aceste „trucuri”, care exploatează abil toate slăbiciunile umane, vanităţile personale şi prejudecăţile sociale, constituie esenţa practică a mecanismelor de funcţionare a dezinformării şi a efectelor ei, care ar putea fi comparate cu un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte din vârful muntelui şi devine uriaş atunci când ajunge la poalele muntelui, sau cu acţiunea perversului îndemn: „calomniază, calomniază că până la urmă tot rămâne ceva!”.

Prin urmare, trucajele şi mistificările posibile ale informaţiei (sau, cel puţin, cele care sunt cunoscute la ora actuală) permit ca un acelaşi fapt să fie prezentat în mai multe moduri diferite: el poate fi afirmat, negat, trecut sub tăcere, amplificat, diminuat, aprobat, dezaprobat etc.

Spre exemplu, ne putem imagina următorul fapt: domnul Dupont a bătut-o pe doamna Dupont. Să zicem că misiunea noastră, ca dezinformatori, este aceea de a-l exonera pe domnul Dupont în ochii opiniei publice. În acest sens, se disting, de regulă, douăsprezece moduri profesioniste de a face aceasta:

1. Negarea faptelor

Dacă suntem siguri că publicul nu are nicio modalitate de a afla ce s-a petrecut în realitate între soţii Dupont, putem pur şi simplu să negăm faptele: „Domnul Dupont”, vom spune noi, „NU a bătut-o pe doamna Dupont.” Totuşi, dacă ne-a fost încredinţată misiunea de a-l disculpa pe domnul Dupont, înseamnă că, probabil, publicul este deja la curent (măcar într-un mod vag) cu vreo scenă de familie din casa Dupont. Negarea nu se practică, aşadar, decât atunci când tema dezinformării este dincolo de posibilităţile publicului de a-i cunoaşte realitatea. Din acest motiv, în locul negării faptelor, dezinformatorul va prefera:

2. Inversarea faptelor

Dacă aceasta este metoda pe care o alegem, vom declara pur şi simplu, susţinând sus şi tare, că, „de fapt, Doamna Dupont a fost cea care l-a bătut pe domnul Dupont”. Această afirmație justifică oarecum scena casnică despre care publicul a prins de veste, îl dezvinovăţeşte complet pe domnul Dupont şi, într-o epocă moralizatoare şi „victimofilă”, îl face cu atât mai simpatic, cu cât varianta respectivă inspiră antipatie faţă de doamna Dupont. Este însă evident că manipulatorii nu recurg decât rareori la metode atât de extreme (negarea faptelor sau inversarea lor). De regulă, ei preferă amestecul între adevăr şi minciună.

3. Amestecul de adevăr şi minciună

Rămânând în perspectiva în care publicul este mai mult sau mai puţin la curent cu incidentele (şi deci ar fi nechibzuit să-l minţim în proporţie de sută la sută), putem amesteca în mod savant realitatea cu falsul. De exemplu, nu vom nega că domnul Dupont a lovit-o pe doamna Dupont, dar vom putea spune că ea a început. Ceea ce ne aduce la tema agresiunii – foarte folosită în dezinformare: Cine pe cine a agresat? (Agresatul beneficiind, în concepţia actuală, de toate drepturile.)

4. Modificarea motivului

La prima vedere, dacă aflăm că domnul Dupont a bătut-o pe doamna Dupont, vom considera că a vrut s-o facă să sufere şi că e un om foarte rău. Dar, dacă presupunem că a fost vorba de o flagelare erotică, iar doamna Dupont (care, vom spune noi, este în realitate o perversă cu puternice tendinţe masochiste) l-a rugat îndelung, înainte ca el să se hotărască s-o satisfacă? În acest caz, totul se modifică, deşi faptele rămân aceleaşi (a bătut-o). Însă nimeni nu îl va mai învinui pentru aceasta; dimpotrivă, dacă nu ar fi bătut-o, el ar fi putut fi acuzat de sadism, de misoginie, de a nu fi destul de sensibil faţă de nevoile erotice ale soţiei lui ori faţă de drepturile femeii în general etc. Prin urmare, contrar părerilor lui Stalin, faptele nu sunt chiar atât de încăpăţânate: în mâinile unui dezinformator priceput, ele devin maleabile aproape la nesfârşit.

5. Modificarea circumstanţelor

Având în vedere că raportul de forţe dintre domnul şi doamna Dupont nu este cunoscut, putem să declarăm că doamna Dupont cântăreşte o sută de kilograme, iar domnul Dupont doar cincizeci şi în consecinţă să tratăm incidentul pe un ton glumeţ. N-a izbucnit oare doamna Dupont în râs atunci când domnul Dupont s-a supărat pe ea? Această modificare a proporţiilor dintre forţele prezente într-o anumită situaţie este o formulă foarte curentă. Se poate ascunde, de exemplu, faptul că armata A este echipată mai modern decât armata B, dar se insistă din greu asupra superiorităţii numerice – adevărată sau falsă – a armatei B etc.

Toate celelalte împrejurări pot fi modificate de asemenea. Domnul Dupont are cumva obiceiul de a-şi bate soţia sau pur și simplu a cedat, bietul de el, unui moment de tensiune pentru care ea era de fapt vinovată? Nu cumva tocmai aflase, de exemplu, că-l înşelase cu cel mai bun prieten al său? Sau poate că era, sărmanul, supărat şi nervos pentru că în aceeaşi dimineaţă îşi pierduse slujba? Ori s-ar cuveni să-i iertăm acest gest pentru că a avut o copilărie grea, la orfelinat? Exact la fel se petrece şi în politică: deloc întâmplător, presa mondială a încercat să creeze impresia că Saddam Hussein ar avea „a patra armată din lume” (ori că avea depozite de gaze de luptă – care nu au fost găsite nici până în ziua de azi!), iar acum auzim spunându-se că a cincea armată din lume îi aparţine Coreei de Nord.

6. Estomparea

Acest procedeu constă în a „îneca” faptul respectiv într-o masă de alte fapte care nu au nicio legătură cu el şi, dacă este posibil, mult mai apte de a suscita interesul publicului. Dacă, de exemplu, domnul Dupont este un mare fotbalist (ori un actor celebru etc), faptul că a bătut-o sau nu pe doamna Dupont are mari şanse să se estompeze în ochii publicului. De exemplu, atunci când preşedintele unei ţări face intense pregătiri pentru un război „virtuos şi democratic”, conflictele şi aventurile lui personale trec în planul secund (cazul Bill Clinton – Monica Lewinski, de exemplu). De asemenea, supra-informarea deliberată este tot o formă de estompare.

7. Camuflajul

Camuflajul este o variantă a estompării. În acest caz, dezinformatorul va povesti în cele mai mici detalii cearta dintre domnul şi doamna Dupont, atribuindu-i-se însă domnului Dupont rolul benefic, şi se va trece foarte uşor peste loviturile date de el soţiei prin formule de felul: „Nu este exclus ca în cele din urmă cei doi soţi să fi ajuns la păruială” sau: „Discuţia a putut lua, într-un anumit moment, o formă fizică, dar atitudinea doamnei Dupont tot incalificabilă rămâne” etc.

Această tehnică a fost folosită, spre exemplu, în timpul războiului din Cecenia, când nu se punea accentul decât pe cruzimile ruşilor, în timp ce actele teroriste ale cecenilor erau camuflate. O metodă asemănătoare a acţionat în favoarea Statelor Unite, cu ocazia invaziei din Panama: activităţile reprobabile ale preşedintelui Noriega au făcut să se dea uitării faptul că americanii invadaseră, fără declaraţie de război, un stat independent, ucigând cinci sute şaisprezece panamezi (cifră oficială) sau vreo şapte mii (cifră neoficială). Aceeaşi tehnică, aplicată sârbilor şi kosovarilor în 1998, a făcut ca rebeliunea kosovară să fie trecută sub tăcere, iar represiunea sârbească, scoasă în evidenţă.

8. Interpretarea

Fără a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, faptele se pot prezenta şi comenta într-un mod favorabil sau nefavorabil. Disputele, talkshow-urile, dezbaterile interminabile etc., permit să se declanşeze emoţii benefice sau nefaste, la alegere, cu privire la faptele dezbătute. Se poate, de pildă, pronunţa un rechizitoriu contra domnului Dupont, numindu-l brută, sau se poate pronunţa o pledoarie în favoarea lui, declarându-l impulsiv. Se mai poate spune şi că, în cazul de faţă, acţiunea lui a fost aproape justificată, pentru că doamna Dupont tocmai făcuse o criză de nervi, aceea fiind singura cale de a o calma, iar domnul Dupont, cunoscut pentru firea lui blândă, a fost nevoit să-şi asume neplăcuta sarcină de a o lovi, fiind apoi chiar şi mai nefericit decât ea, după care şi-au prezentat cu siguranţă scuze unul altuia şi s-au împăcat unul în braţele celuilalt: a fi căsătorit înseamnă, nu-i aşa, a şti să-ţi asumi responsabilitatea, oricât de dezagreabilă ar putea fi aceasta, câteodată, pentru celălalt.

Interpretarea evenimentelor sub formă de comentarii este rolul care le revine editorialiştilor din presa scrisă, vorbită sau televizată – iar aceştia, desigur, se avântă să prezinte în lumina propriilor lor idei tot ceea ce se petrece în lume. Un editorialist poate fi şi un dezinformator; cel mai adesea însă, el însuşi este dezinformat dar, după ce a adoptat o poziţie asupra unei anumite conjuncturi, se va strădui în mod firesc să demonstreze că a avut dreptate, să nu dezvăluie decât incidentele care îi confirmă punctul de vedere şi să le comenteze în acest sens. El va ajunge în felul acesta cu uşurinţă la dezinformare, fără ca măcar să fi procedat cu rea voinţă.

9. Generalizarea

Unul dintre procedeele care permit să se diminueze responsabilitatea domnului Dupot constă în a demonstra că nu este singurul în acea situaţie, că există nenumăraţi bărbaţi care îşi bat nevestele, că în anumite civilizaţii acest gest e considerat indispensabil, ba chiar că femeile puţin cam primitive pot chiar să vadă în aceste tratamente rele o dovadă de dragoste („dacă nu mă bate, nu mă iubeşte”, spune, de exemplu, un proverb rus).

La fel se ajunge, de exemplu, ca într-un război civil să fie scuzate atrocităţile unei părţi beligerante: „E regretabil, dar aşa s-a procedat dintotdeauna” (condamnându-le, evident, pe ale celeilalte părţi, care vor fi prezentate ca fiind ieşite din comun). Acelaşi aspect este valabil şi pentru o invazie care se doreşte a fi scuzată („Chiar şi grecii…….” sau „Chiar şi egiptenii…….” – câtă vreme, în cazul unei invazii căreia i se doreşte condamnarea, nu se va face referire nici la greci şi nici la egipteni, ci numai la „drepturile omului” sau la „drepturile popoarelor de a-şi hotărî singure soarta”.

10. Ilustrarea

În acest caz se poate trece de la particular (conduita domnului Dupont), la general (comportamentul multor soţi). Se mai poate porni, cu rezultate asemănătoare, de la general, pentru a ajunge la particular, considerat ca o ilustrare a unei reguli universale. Astfel, în loc de a începe cu conduita domnului Dupont, se vor pronunţa mai întâi câteva generalităţi asupra conduitei soţilor pentru a ajunge la o ilustrare a acesteia: comportamentul domnului Dupont. De exemplu, se va profita de aceasta pentru a demonstra că, în comparaţie cu alţi soţi, domnul Dupont a dat dovadă de multă moderaţie: la urma urmei, doamna Dupont nici n-a murit şi nici nu a fost internată în spital, din câte ştim.

De obicei, în cazul unei manifestaţii politice, aşa se vor justifica (prin intermediul dezinformării) vandalismele şi prădăciunile: „Aceste excese nu sunt decât o ilustrare destul de banală a ceea ce se poate petrece foarte uşor în asemenea împrejurări. De altfel, ar fi putut să fie şi mai rău: n-au făcut decât să jefuiască magazine şi să dea foc câtorva maşini, n-au omorât pe nimeni.” Sau „n-a murit decât un singur om”.

11. Procedeul „părţi inegale”

În cadrul acestui procedeu de dezinformare, acuzaţiei la adresa domnului Dupont i se va acorda un singur minut de emisie televizată sau o notă de subsol într-o pagină de ziar; în schimb, meritele lui vor fi proslăvite timp de o oră sau pe o pagină întreagă a aceluiaşi ziar. Această inegalitate ajunge uneori până la proporţia de sută la sută. De exemplu, presa mondială nu a oferit niciodată şi punctul de vedere al preşedintelui Noriega, în conflictul americano-panamez. În paralel, apărătorii doamnei Dupont vor fi lăsaţi să se exprime cât mai pe scurt posibil. Li se vor întrerupe intervenţiile, li se vor trunchia articolele, dar li se va menţine participarea la dezbatere, pentru a da senzaţia de imparţialitate, în timp ce se va face cât mai mult zgomot posibil în jurul domnului Dupont. În dezinformare, cantitatea joacă un rol esenţial. Să presupunem că un ziar publică scrisori ale cititorilor asupra problemei: ziarul poate să fi primit o mie de scrisori favorabile doamnei Dupont, dar el nu va publica decât una; în schimb, dacă a primit zece scrisori în sprijinul domnului Dupont, le va publica pe toate.

12. Procedeul „părţi egale”

Procedeul „părţilor egale” se practică mai ales în ultima fază a unei operaţiuni de dezinformare, atunci când opinia publică a devenit deja majoritar favorabilă tezei dezinformatorului şi e nevoie să se ia atitudine pentru a obţine o cvasiunanimitate, mizând acum pe instinctul gregar. Să reluăm exemplul cu corespondenţa din partea cititorilor. Dorindu-se „obiectiv”, ziarul va anunţa că rezervă acelaşi număr de rânduri atât acuzării, cât şi apărării. El va publica însă cele mai prost întocmite scrisori acuzatoare, cele mai pline de ură, cele provenind de la personaje care pot deveni cu uşurinţă antipatice în ochii publicului şi, dimpotrivă, cele mai convingătoare scrisori apărătoare, trimise de personaje simpatice.”

(Fragment din lucrarea Tratat de dezinformare, de Vladimir Volkoff, apărută la Editura Antet, 2009)

Acest exemplu, al cărui rol este de a înţelege cât de uşor se poate altera realitatea printr-o prezentare abilă, este caracterizat de un context familial restrâns şi de fapte anecdotice. Aceleaşi metode se aplică însă la subiecte mult mai serioase şi la un cadru care se poate extinde la nivelul unei naţiuni sau la nivel planetar. Dezinformarea este, în realitate, instituţionalizată, iar scopurile pe care le urmăreşte merg cu mult dincolo de percepţia obişnuită a cetăţeanului de rând.

Citiți și:
Dezinformarea – componentă de bază a războiului informațional
Dezinformarea, o metodă manipulativă care poate fi folosită totodată ca o armă teribilă (I)

 

yogaesoteric
18 martie 2026