Cunoașterea adevărului istoric (I) Gheorghe I. Brătianu despre „unitatea seculară” a Basarabiei („populată în principal cu ucraineni”) cu Republica Ucraina
„Istoria este un perpetuum început. Nu suntem în măsură să examinăm prezentul și încă mai puțin să scrutăm viitorul……. Unitatea română s-a consolidat la răscrucea unor imperii moarte; ea a fost nevoită să sufere din cauza reînvierii imperialismului. Din nou a apărut din stepă vechiul spectru al invaziei……. Dar, din lecțiile istoriei sale, Moldova știe că valorile ei permanente nu au fost niciodată atinse. Valul a mai venit din Est, de nenumărate ori, de-a lungul secolelor dar el s-a întors înapoi, desemnând întotdeauna, la hotarele Moldovei, limitele Europei, ale spiritului ei, civilizației ei…….” (Gheorghe I. Brătianu, 1943).
Gheorghe Brătianu, ilustru istoric, fiu al lui Ion I.C. Brătianu ‒ figură emblematică în lupta românilor pentru unitatea național-statală, a participat la războiul de întregire (1916-1918) precum și la toate evenimentele istorice care au marcat afirmarea României Mari în Europa și în lume, ca factor de pace și de stabilitate.
Dacă 1 Decembrie 1918 a fost momentul de apogeu al îndelungatului proces de eliberare națională și constituire a statului național unitar român, 26 iunie 1940 a dat semnalul atacului conjugat al forțelor revanșarde-retrograde împotriva națiunii române și a statului său național și unitar independent și suveran.
În iunie 1940, când Basarabia și Nordul Bucovinei au fost cotropite de același imperiu tentacular rus (bolșevic), istoricul și omul politic Gheorghe I. Brătianu a deslușit contemporanilor săi problema Basarabiei ‒ cu argumente și judecăți de valoare cu valabilitate nealterată de trecerea timpului.
Ca și alți mari savanți români ‒ Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Onisifor Ghibu, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi, Sextil Pușcariu și, mai înainte, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și mulți alții ‒ Gheorghe Brătianu a recurs la istorie și la învățămintele ei pentru a face înțeles mersul evenimentelor care, în urmă cu o sută șapte ani, a dus inexorabil la desprinderea Basarabiei, în întregul ei, de imperiul rus și Unirea cu Țara-mamă, iar în 1940 a deschis procesul destrămării teritoriale a României Mari[1].
„Punctul de plecare al acestor cercetări ‒ precizează din capul locului Gh. Brătianu ‒ îl constituie însuși textul ultimatumului sovietic din 1940 care rezumă elocvent punctele esențiale ale tezei adverse; nu vom urmări decât să-i opunem, cu toată obiectivitatea, mărturia faptelor”[2].
Documentul din 26 iunie 1940 trimis de Molotov Guvernului român preciza: „În 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte a teritoriului ei, Basarabia, călcând prin aceasta, unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraina (subl. ns. V.M.).
Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. este de domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune, în fine, bazele unei păci solide între toate țările, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca, în interesul restabilirii adevărului, să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la U.R.S.S.”[3]
Se știe că nu era vorba doar de Basarabia; pretențiile sovietice treceau dincolo chiar și de prevederile Anexei secrete a Pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939; revendicarea părții de Nord a Bucovinei era „justificată” de agresor prin aceea că ar fi reprezentat „într-o măsură neînsemnată un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S.-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia”. Creionul cu vârf gros al lui Molotov trasase o nouă linie de frontieră cu România care acoperea „un număr considerabil de kilometri pătrați din teritoriului vechii Moldove, la Nord-Vest de județul Dorohoi”.
La scurtă vreme după cotropirea acestui pământ românesc, guvernul sovietic a hotărât „unirea fostei republici sovietice moldovenești [de pe malul stâng al Nistrului][4] cu teritoriile Basarabiei române care au fost ocupate de armata rusă, în hotarele unui nou stat al URSS numit Republica Sovietică Socialistă Moldova. Alte părți din Basarabia împreună cu Bucovina septentrională au fost incluse în Ucraina……. Posturile de radio sovietice au anunțat că «moldovenii sunt o populație slavă» și, în consecință, ei «au aceeași origină cu rușii și ucrainenii, numai că vorbesc un dialect înrudit cu româna»”[5] Așadar, cele două teze principale formulate de guvernul sovietic în susținerea revendicărilor sale teritoriale la adresa României, erau:
‒ „Unitatea seculară” a Basarabiei cu Ucraina,
‒ Basarabia „era populată în principal cu ucraineni”.
În fapt, textul ultimatumului, în integralitatea lui, este alcătuit din falsuri istorice și interpretări care n-au nicio legătură cu realitatea obiectivă. Gh. Brătianu scrie: „În ce privește această teză care invocă drepturi istorice și naționale, ne propunem «în interesul restabilirii adevărului» ‒ dar în sensul strict al acestui termen ‒ să demonstrăm în ce constă «unitatea seculară a Basarabiei cu Ucraina» și în ce măsură realitățile istorice pot confirma o astfel de teorie”[6].
Demonstrația lui Gh. Brătianu începe din negura timpurilor preistorice; ajungând în epoca romană, el precizează: „Cucerirea romană a Daciei nu se oprește la Carpați; ea se întinde, încă de la început, cel puțin asupra Moldovei inferioare, lăsându-i pe dacii liberi și aliații lor să ocupe părțile septentrionale. În secolul III e.n. valurile invaziilor acoperă actuala Moldovă împreună cu întreaga Dacie”[7]. Trecând în revistă toată epoca năvălirilor barbare în acest spațiu geografic (invazii care se succed în tot mileniul întâi depășindu-l chiar), autorul formulează o importantă judecată de valoare: „Această succesiune continuă de invazii împiedică formarea unui stat și orice altă formă superioară a unei civilizații stabile[8]..……”.
În 1359, în capitala Țării Românești de la Argeș era transferat, de Patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul ortodox al Vicinei, iar „la sfârșitul secolului al XIV-lea, Domnitorul Valahiei se intitula «stăpân peste amândouă părțile a toată Dunărea până la Marea cea Mare și cetatea Dârstor (Silistra)»”. Posesiunea valahă cuprindea ‒ consemnează Brătianu ‒ și „Chilia ‒ fortăreață valahă ‒ și Delta Dunării”. Concluzia: „Acestea sunt circumstanțele care amintesc numele Basarabiei, derivat negreșit din numele Basarabilor care, în secolul al XIV-lea, au fost primii domni creștini ai regiunii Dunării de Jos”[9].
În 1656 a fost parafat tratatul dintre Voievodul Gheorghe Ștefan al Moldovei și Țarul Rusiei, în care se specifica: „Localitățile, teritoriile și cetățile pe care Turcul le-a smuls de la Moldova, cum ar fi Cetatea-Albă[10], Chilia, Tighina, și provincia Bugeac[11], Țarul Rusiei le va recâștiga prin forța armelor și le va reda Principatului Moldovei iure hereditario”. 1656 ‒ precizează Brătianu ‒ atestă și „momentul când statul moscovit își extindea puterea asupra Kievului, capitala Ucrainei! Iată o primă confirmare a așa-zisei «unități seculare» a Basarabiei cu Ucraina……..”.
În ajunul păcii de la Carlovitz din 1699, în problematica întinderii teritoriale a Principatului Moldovei, Gh. Brătianu consemnează un fapt considerat de el paradoxal: „Ucraina era pe cale să devină «pământ moldovenesc»”. Domnitorul Moldovei, Gh. Duca „a fost împuternicit de Poartă în 1681 să stăpânească asupra unei mari părți a Ucrainei. El s-a stabilit aici și-și petrecu cea mai mare parte a anului construind reședința la Țiganauca și Niemirov din care dorea să facă a doua capitală a sa. La Kaniev, pe Nipru, a fost ridicată o fortăreață și astfel, mulți moldoveni atrași de bogăția acestui teritoriu nou s-au stabilit aici și au desțelenit stepa. Dacă această dominație ar fi durat mai mult ‒ scrie Brătianu ‒ s-ar fi putut ca toată regiunea, până la cursul superior al Niprului, să se numească «Noua Moldovă» în loc de «Noua Rusie», așa cum a devenit în secolul al XVIII-lea”[12].
Hotarele istorice ale Principatului „aveau să fie din nou garantate într-un mod exhaustiv și solemn ‒ arată autorul ‒ prin tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711” între Dimitrie Cantemir al Moldovei și Țarul Petru I, și anume: „Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul, și cu Bugeacul, și cu toate cetățile, tot ale Moldovei să fie” (subl. ns. V.M.). Încă și mai precis sunt formulate frontierele Moldovei de către Petru cel Mare în Proclamația către locuitorii Moldovei. De altfel, Brătianu arată: „Textul rusesc al Tratatului prevede în articolul XI o linie de demarcație foarte precisă: «Frontierele Moldovei, în conformitate cu vechile sale drepturi sunt cele formate de Nistru[i] (Camenița, Bender cu ținutul Bugeacului) Dunărea, Valahia, Transsylvania și Polonia, după determinarea care a fost făcută»” (subl. ns. V.M. ). Și concluzia: „Oricum, tratatul ruso-moldovenesc din 1711 care i-a urmat celui din 1656, recunoaște fără echivoc, importanța Nistrului ‒ frontiera orientală a Moldovei, și consideră «Basarabia», cunoscută de altminteri numai sub numele tătar de Bugeac, ca provincie a Moldovei, ocupată de Turci, și care era necesar să fie restituită Principatului din care constituia o parte integrantă”. Iată și o altă judecată de valoare de mare interes care este necesar să fie reținută: acest tratat „încheiat în conformitate cu toate formele legale, nu cu Imperiul Otoman ‒ suzeran al principatului moldovenesc ‒, ci cu Moldova însăși, recunoștea, prin semnătura fondatorului Rusiei moderne «drepturile istorice și naționale» ale acestui stat românesc pe întreg teritoriul său, care se întindea, fără tăgadă, până la Nistru[13] și până la Dunăre. Această concluzie – consideră Brătianu ‒ nu mai are nevoie de niciun comentariu”[14]. Mai este necesar să fie reținut un fapt important: în momentul încheieri tratatului menționat (1711), Nistrul nu era frontieră între Moldova și Rusia. Expansiunea rusă spre Vest și Sud (Marea Neagră) a câștigat teren în perioada următoare când Imperiul ajunge la Nistru în 1792-1793; de atunci fluviul devine frontieră între Moldova și Rusia, din păcate, pentru o scurtă perioadă de timp.
Ultimul sfert al secolului al XVIII-lea consemnează rivalitățile crescânde între cele trei imperii interesate în dominația asupra Centrului și Sud-Estului european: Rusia, Austria, Turcia. Principatele române „sunt râvnite și de Rusia și de Austria” ‒ scrie Gh. Brătianu ‒ în dauna Porții otomane, suzerana „en titre”. Succesivele împărțiri ale Poloniei vecine au avut consecințe funeste pentru Moldova. Prin pacea de la 1774, Rusia păstrează „dreptul” de protecție asupra creștinilor ortodocși din Imperiul otoman precum și pe acela de a „aviza” numirea domnitorilor în Principate. Tot în acel context, cum se știe, sub binecuvântarea Rusiei, Austria și Poarta otomană tranzacționau Țara de Sus a Moldovei, cunoscută de atunci sub numele de „Bucovina”. Planurile expansioniste ale Rusiei ținteau însă mult mai departe: Moldova și Valahia să se constituie într-o entitate politică sub autoritatea prințului Potemkin[15]. Comentând situația, Brătianu subliniază: „Diplomația imperială rusă nu viza atât dezmembrarea cât aducerea tuturor Țărilor Române sub influență rusească, prin instalarea pe Tronul noii «Dacii» a unui mare duce aflat sub protecția Petersburgului”[16] (subl. ns. V.M.).
Secolul al XIX-lea anunța o nouă etapă a expansiunii țariste spre Sud, în conjunctura creată de războaiele napoleoniene. „Napoleon ‒ scrie Brătianu ‒ se pregătea să-i propună noului său aliat și prieten împărțirea Orientului și a Europei…….; la 2 februarie 1808, Napoleon îi scria lui Coulaincourt, ambasadorul Franței la Petersburg: «Spuneți-i împăratului că vreau ce vrea și el; că principiile mele sunt legate în mod irevocabil de ale sale; că nu ne vom putea ciocni; că lumea este destul de mare pentru amândoi; că nu-l grăbesc să se retragă din Moldova și Valahia; să nu mă grăbească nici el să mă retrag din Prusia»”[17]. Și autorul comentează: „Se conturau planuri mărețe; se revenea la proiectul urmărit odinioară de Pavel I, acela a unei ofensive combinate a armatelor ruse și franceze traversând Asia mică în drumul lor spre Persia și India în scopul de a lovi în punctul sensibil al forțelor britanice. În acest vast sistem, Principatele deveneau o simplă monedă aruncată, ca atâtea altele, pe piața tranzacțiilor europene…….”
Proiectul țarist de a obține stăpânirea deplină asupra Principatelor române a fost împiedicat de alterarea relațiilor franco-ruse, situație care a dus la cunoscuta pace ruso-turcă de la București din 1812 prin care Rusia a fost nevoită să se mulțumească doar cu jumătate din teritoriul Moldovei, cuprins între Prut și Nistru, teritoriu care de atunci a fost cunoscut sub numele de „Basarabia”.
Cotropirea acestei mari părți a Moldovei din stânga Prutului (după pierderea părții de Nord ‒ Țara de Sus) a avut urmări grele pe toate planurile: „Poporul, ca o turmă de oi, umpluse malurile Prutului mergând într-un du-te-vino continuu, săptămâni întregi, de la un sat la altul, de la un oraș la altul, luându-și rămas bun de la părinții, de la frații, de la prietenii cu care până acum trăiseră împreună”[18]. La 26 octombrie 1812, în Memoriul redactat de prințul Calimachi, se spunea: „«Lipsesc acum din Moldova întreagă șase județe, cel mai mare Orhei sau Lăpușna și al doilea ca întindere Soroca, al treilea Hotărniceni, al patrulea Codrul, al cincilea Greceni, al șaselea Iași, fiindcă ceea ce a rămas nu reprezintă nimic, fără să mai socotim Hotinul și Bugeacul, smulse odinioară Moldovei, astfel încât, toată această parte până la Prut, poate fi socotită ca mai mult de jumătate din țară»”. Boierii moldoveni cereau „«restituirea acestui teritoriu pentru ca integritatea Moldovei, pe care le-o lăsaseră moștenire străbunii lor, să se păstreze în viitor»”[19]. Se enumera în continuare o parte a bogățiilor de tot felul ce se exportau în fiecare an din teritoriul anexat de ruși, ca de pildă: 15.000 de boi și 15.000 de vaci, 5.600 de cai, 140.000 de ocale de unt, 120.000 măsuri de grâu, cantități ce depășeau substanțial pe cele care proveneau din partea de apus a Moldovei. Memoriile moldovenilor cuprinzând toate aceste doleanțe au fost îndreptate către Congresul de la Viena din 1815. Dar, precizează Gh. Brătianu, „A fost în zadar totul, fiindcă marile puteri doreau prietenia cu Rusia și Alexandru I era arbitrul păcii”.
Și concluzia: „Conștiința dezmembrării și speranța de a o înlătura a fost moștenirea Moldovei transmisă unității românești în care destinul avea să o contopească în secolul care anunța deșteptarea naționalităților”[20].
(va urma)
Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Note:
[1] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naționale și istorice. Prefață de Ion Aurel Pop, Meteor Press, București, 2024.
[2] Idem, p. 16-17.
[3] Ibid., p. 16.
[4] Constituită în 1924 în împrejurările cunoscutei tentative bolșevice de destabilizare a statului român din 1924 („răscoala ” de la Tatar-Bunar).
[5] Gheorghe I Brătianu, La Moldavie et ses frontières historiques, Bucarest, Imprimerie Semne, 1995, p. 89. În nota de subsol nr.1, autorul amintește că „Aceste tendințe nu sunt ceva nou, reprezentanții regimului sovietic reiau și ei teoriile susținute mai înainte de imperialismul țarist…….” În fapt, falsurile istorice, mistificările abundă în istoriografia sovietică și pro-sovietică până în vremurile contemporane nouă (Lebedev, Iazkova, „moldoveanul” Vasile Stati, Vinogradov și mulți alții). Mai regretabil este că „dascăli” români de așa-zis nivel universitar, ca dl. Lucian Boia, inventatorul „istoriei imaginarului ”, mistifică din plin istoria românilor în nenumărate tomuri care abundă pe rafturile librăriilor. Pentru că vorbim de Basarabia – Rusia, amintesc una dintre descoperirile dlui Boia: „Primul contact substanțial cu un element de civilizație occidentală l-au avut românii grație ocupației rusești….…”, asta pentru că românii n-au avut niciun fel de cultură, au fost doar niște „imitatori”! (Lucian Boia, Românii și Europa, București, Humanitas, 2020). Îl completează cu succes dna Catherine Durandin, profesor la INALCO, Paris, care crede a ști că Basarabia era, în 1918, „profund rusificată”, „refractară unei integrări total potrivnice tradițiilor sale”; „Re-românizarea” unei populații care comunica doar în limba rusă, s-a făcut forțat, cu ajutorul armatei și al Ministerului educației. (Catherine Durandin, Histoire des Roumains, Fayard, Paris, 1995, p. 257).Vezi pentru amănunte, Viorica Moisuc, Calvarul Românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională, vol . II, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2022, cap. XXIV, p. 143- 196.
[6] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naționale și istorice, p. 17-18.
[7] Gheorghe I. Brătianu, La Moldavie et ses frontières…, p. 91.
[8] Idem. L. Boia are altă viziune asupra acestor evenimente: „Întemeierea celor două Principate abia în secolul al XIV-lea – scrie L.Boia – a fost un mare pas înainte față de starea anterioară a unui spațiu destructurat, iar importanța acestor state, am spune «stătulețe», a rămas destul de modestă, mai ales dacă le comparăm cu marile puteri vecine, ca să nu mai vorbim de Europa occidentală” (Boia, op. cit., p. 23). Dificil de numărat greșelile și omisiunile din această frază doar, dar ignorarea cu bună știință, în acel context geo-politic, a faptelor de arme ale unor figuri legendare ca Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, este inadmisibil. (Vezi pentru amănunte, V. Moisuc, op. cit.,p. 175-180))
[9] Brătianu, op. cit., p. 91.
[10] În 1420 turcii cuceresc fortărețele valahe din Dobrogea și de la Dunărea de Jos și atacă Cetatea Albă; în 1484 cuceresc Chilia și Cetatea Albă în vremea sultanatului lui Baiazid al II-lea.
[11] Zona din Sud-Estul Moldovei, delimitată de cursul inferior al Prutului, brațul nordic al Deltei Dunării, litoralul Mării Negre și gura de vărsare a Nistrului, invadată de Soliman I în 1538, a fost ocupată de tătari și s-a numit, de atunci, Bugeac.
[12] Gh. Brătianu, La Moldavie et ses frontières, p. 99.
[13] Nistrul fusese atins de Principatul Moldovei sub domnia lui Alexandru cel Bun.
[14] Ibid.,p. 28-30.
[15] Gheorghe Brătianu, Basarabia. Drepturi istorice…, p. 48-49.
[16] Gheorghe Brătianu, La Moldavie et ses frontières…, p. 100.
[17] Gheorghe Brătianu, Basarabia. Drepturi istorice…, p. 49.
[18] Gheorghe Brătianu, La Moldavie et ses frontières …, p. 101; după mărturiile unui contemporan, Manolachi Drăghici.
[19] Idem, p. 100-101.
[20] Ibid.
Citiți și:
Adevărul privind țara de la margine (U-craina). Interviu cu istoricul Corvin Lupu (III)
Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (XI)
yogaesoteric
12 ianuarie 2025