Dacă inima adversarilor noștri ar fi atât de copilăroasă pe cât le e judecata n-am sta tocmai rău. Răsucitorii de cuvinte ‒ Eminescu magistral despre Roșiii de ieri și de azi
[„Dacă inima adversarilor noștri…….”] – de Mihai Eminescu [14 noiembrie 1881]
Dacă inima adversarilor noștri ar fi atât de copilăroasă pe cât le e judecata n-am sta tocmai rău.
În unul din numerele trecute am înregistrat că Adunările se vor afla în fața cestiunii dunărene rezolvate în contra atitudinii de pân’ acum a României; apoi că România singură n-a primit încă propunerea Barrere, aceea adecă de-a se delega un membru al Comisiei Europene în Comisia Mixtă.
Din această înregistrare, făcută într-un chip cu totul general, Românul deduce: opozițiunea a strigat că guvernul a luat ingagiaminte în cestiunea Dunării; că guvernul a trădat interesele naționale; că guvernul a vândut Dunărea Austriei spre a se menține la putere.
Acuma însă Timpul mărturisește c-atitudinea României a fost contrarie pretensiunilor austriace; că România singură n-a primit propunerile austriace.
De-acolo strigăte de bucurie că adevărul a învins, că recunoaștem înșine dreptățile guvernului. Ce copilăroși!
Noi vorbim de România, de atitudinea României, foaia guvernamentală substituie termenului nostru termenul de „guvern”.
Dar Românie și guvern sunt două chestiuni identice? Din România facem parte toți și atitudinea țării a găsit desigur o espresie mai fidelă în foile opoziției decât în oscilațiunile d-lui Brătianu și a marelui său amic Boerescu.
România nu s-o fi rezumând în d-nul Pherekydis sau Giani; tot a mai rămas ceva afară de acești descendenți direcți ai lui Traian care merită a fi numit Românie. Pe când România avea o politică, o morală, guvernul a avut în cestiunea Dunării două politici și două morale: una în Ministerul de Esterne, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu-Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galați.
Confrații noștri cată să știe că vorbele au un înțeles oarecare al lor propriu și că nu se poate substitui, așa, după plac, una alteia. Știm foarte bine că generația roșie vorbește și scrie așa ca și când vorbele n-ar fi având niciun înțeles. Și nu-l au în capetele ei. Procesul substanțial al gândirii nu se petrece deloc înlăuntru-le; nu se învârtește în ele decât moara de vânt a sunetelor articulate, nu compararea și coordonarea substanțială a ideilor ce corespund cu acele sunete articulate. De aceea noi zicem „Românie” și-n capul lor răspunde „Pherekydes”, ca și când termenii ar fi echivalenți.
Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sunt cele patruzeci și atâtea de combinațiuni caleidoscopice în cari intră cabinetul Brătianu-Boerescu, precum și cabinetul Dumitru Brătianu. Poate Românul să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul și în toate solidar cu cabinetul Brătianu-Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulități ambițioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în cestiunea Dunării, ceea ce se dovedește din gingășia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la cestiune.
Pe guvern nu-l doare nici cestiunea Dunării, nici altele. Durerea lui e de a-și mănținea partidul la putere. Dacă teama de-a cădea prin țară[î]l face să încline într-o parte, teama de-a cădea prin străinătate îl face să încline într-altă parte, încât, formulându-se în două cuvinte sistemul acesta de echilibristică, se poate zice că epocele de întărire ale roșiilor sunt acelea în cari pot face pe pofta străinătății, amăgind România. A adormi România prin protestațiuni patriotice și a face în același timp, pe cât se poate, treburile străinilor, iată trăsătura comună a tuturor guvernelor roșii.
Mihai-Eminescu.Ro / Timpul
[„La ce servește discuția…….”] – de Mihai Eminescu [14 noiembrie 1879]
La ce servește discuția de cuvinte, cîrcota de vorbe seacă de miez? La nimica decît la pierdere zadarnică de vreme.
Poporul român, ager la judecată și fatalist din fire, a avut totdeuna această credință.
Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă pe la nămiez, cînd e soarele-n putere, și-l întrebai: „Măi Mușate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se gîndea cîtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor îi fi, și-ți răspundea: „Apoi de! domnule, zi este”. Dar dacă, iubitor de cîrcotă, de cei cu sămînță de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuție din chiar senin numai de dragul discuției și te apucai să-i zici: „Ce spui tu mă badeo! nu vezi că-i noapte?” Mușat își îndrepta căciula și, fără să mai stea la gînduri, îți răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi și cum zici dumneata”.
Așa mergea treaba cu badea Mușat al nostru pe cînd nu se știa la noi ce fel de negustor să fie acela, avocatul.
Astăzi, mulțămită propășirii și civilizației, foiește în sînul poporului român un număr nenumărat de acești răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă și mai vrednic a-ți spune de la obraz că la nămiez e noapte. Cînd, în viața practică, advocatul are să ia de la badea Mușat, atunci două și cu două fac nouă; cînd are să-i dea, patru și cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! e vorba de dat și de luat, și după aceea, de cînd cu formele astea nouă, a trebuit să-și mai piarză badea cîte ceva din rugina lui. S-a încărcat Mușat de Doamne-ajută, a intrat în cîrcotă cu avocatul, începe să spuie și el una-două: „Măi neiculiță-n sus, mai omule-n jos, așa să trăiești, mai socotește o dată că nu face atîta…….” Și cu cît badea nu se lasă, cu atît i se încarcă mai rău socoteala. În zadar țipă dreptatea în bietul om, geaba tot arată el răbojul și face socoteală lămurită și dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Tîrgoviște și bietul Mușat, dacă vede și vede, ca să scape de tăcăi tura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata”.
Mușat e tot fatalist; deși uneori alunecă și el pînă la un loc în cîrcotă de vorbe, tîrît de împrejurări și de istețimea avocaților, totuși nu uită pînă în sfîrșit adevărurile moștenite de la părinți:
Vorbă multă sărăcia omului.
Cu vorbe laptele nu se face brînză, nici apa de gîrlă, oțet de trandafiri, și:
Dreptatea una, este sfîntă, ca și adevărul adevărat unul.
*
Povestea lui Mușat cu cîrcotașul: așa o pățirăm și noi cu „Presa” marelui bărbat de stat…….
Nu știm cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie” și „cînd e chelul la masă de tigvă să nu te dai în vorbă” și „nervoși” cum sîntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul Băncii de București. De ce? De hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pîră veche și basmul nostru îl știu de mult toate babele. Să te mai ții după aceea cîrcotă de cuvinte cu foaia marelui om de stat!
Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar și Mușat nu s-a lăsat, că dreptatea una este, sfîntă, ca și adevărul unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una-ntr-alta veni și întrebarea că ce-o fi aceea, Centrul? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că Centrul este o nimica toată, un grupușor, un grupuleț, mic la stat mare la sfat, mai mare daraua decît ocaua, o nucă de jucărie cu coajă umflată și lustruită dar fără miez, și așa mai departe cîte știam și vedeam și noi ca tot tîrgul.
La acestea, marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spuneți voi și tot tîrgul; din contra,
Centrul este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul și să-ți numărăm bobocii ca să vezi și dumneata”.
„Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveți idee de știința modernă: două și cu două fac nouă;
Centrul este un mare partid”. „Ce-i de făcut cu advocatul ăsta?”, ne întrebarăm noi atunci; și ca să scăpăm de tăcăitură, ne hotărîrăm a-i spune astăzi ca Mușat: „De, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata”.
*
Acum, lăsînd de-o parte povestea înțeleptului Mușat, să vorbim mai puțin glumeț. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce servește discuția de cuvinte, șicana de vorbe fără fond?
Este Centrul un mare partid sau nu?
Daca ar fi mare, buzumflarea „Presei” n-ar avea înțeles; vorbele noastre nu l-ar micșora; orice am spune noi, el ar rămîne un mare partid. Nu e deloc firesc ca cineva avînd judecata întreagă să se mînie pentru că un alt cineva îi contestă o calitate vădită; în așa caz, contestatorul întîmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat că, atunci cînd dumnealor fac în privința noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Mușat, adică că patru și cu patru fac trei, atunci cînd din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne buzumflăm; ba tocmai dinpotrivă, cu cît dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atît noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar cîte un articol vesel, ceea ce nu displace din cînd în cînd cititorilor unui ziar serios.
Dar să nu ne uităm vorba. dacă Centrul este un mare partid, de ce „Presa” se supără de vorbele noastre? Dacă este Centrul un mic grupușor, un mititel grupuleț, de ce mai atîtea vorbe și necaz? Ce folos? Cu toate panglicele de fraze turnate în coloanele „Presei”, el, Centrul așa rămîne ‒ mic mititel.
Și așa și este Centrul și nici nu poate fi altfel. În zadar marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuințăm o expresie banală, un lieu comun, deși încă tînăr în viața constituțională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, așa că de-ar fi cineva meșterul meșterilor nu-l mai poate ameți cu simple declamații.
*
În cîteva rînduri foarte ușuratice ale „Presei” de alaltăieri, în cari se demonstră iarăși că partidul conservator aproape nu există, sîntem somați de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecît cine este șeful partidului nostru, „căci……. zice d-sa……. fără de un șef nu există partid”. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenție proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potrivește ingenioasa invenție modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.
Mai întîi însă să lămurim un aspect. Existăm noi, partidul conservator, cîtuși de puțin sau nu existăm deloc? Negreșit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existînd cîtuși de puțin. Astfel dar, luînd față cu publicul drept certificat al existenții noastre chiar supărarea marelui om de stat în privință-ne……. dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte.
Partidul nostru conservator concedem că nu are de șef o anume persoană; acesta este ceva firesc; acest partid are în fruntea lui, ca șef, nu o persoană, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica țării înlăuntru și-n afară. Așa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare și va mai guverna iarăși, tot ca atare, cînd jocul instituțiilor constituționale îl va readuce la cîrmă, cum neapărat trebuie să prevază orice om cu judecată.
Acestea zise, somăm la rîndul nostru pe marele om de stat, și sperăm a nu fi așa de modern teoretici cum fuse d-sa în somația ce ne-a făcut îl somăm, să ne spună: Oare un șef în teorie este de ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi sîntem un partid fără șef personal, fie; Centrul însă, știe o lume, este un șef fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, Centrul, n-a guvernat, nici va guverna cîndva ca atare, precum experiența ne-o arată cît pentru trecut, precum judecata ne-o explică cît pentru viitor. Și încă ceva: marele om de stat ne-a somat să-i spunem numele șefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somăm, la rîndul nostru, să ne spună nu numele șefului partidului Centru, căci acest strălucit nume s-a afișat cu acest titlu la toate răspîntiile într-un chip vrednic a face invidioși pe cei mai vestiți autori de reclame americane: îl somăm să ne spună vreo cîteva nume mai de seamă d-ale membrilor Centrului.
*
Mare-mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esența lui acest Centru. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în țara noastră Centrul? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeuna, zice marele om de stat, temperator”. Acesta este cuvîntul cel mare.
Care va să zică avem un număr de temperatori cari stau în slujbele statului și cînd o partidă și cînd cealaltă este la putere. Temperatorii constituiesc Centrul și acesta are de șef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jețul ministerial tot așa de comod și cînd cabinetul este conservator și cînd e radical. Această strînsură de temperatori se poate numi asociație, consorterie în scopuri individuale, în niciun caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că, fie-ne permis a da și noi marelui om de stat o teorie pe cît de politică pe atît de morală, partid politic se numește o seamă de oameni a căror acțiune comună se întemeiază pe niște principii cu privire la viața publică, iar nicidecum pe vederi și tendențe de parvenire personală a respectivilor.
Așa este Centrul; și desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!
*
În sfîrșit, ca să o luăm iar pe partea practică, cîți, cîți sînt acești temperatori pe tot pămîntul românesc? Să socotim constituționalicește, pentru că Centrul este eminamente constituțional. Cîți au fost trimiși de națiune în Parlament, spre a o reprezenta în cestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d.C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat însuși și dd…….(?). Și, nu mai întrebăm dacă acești domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid Centru. Așadar, nu prea sînt mulți, cum vedem, și astfel căta să fie. În fața lumii, fie dînsa chiar demoralizată, nu poate căpăta cineva crezare și ascendent adevărat decît prin consecuență și tărie morală.
Ca să încheiem dar pentru astăzi cîrcota de cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzășească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; și oricît de viteaz la limbă ar fi avocatul care ne tăcăiește mereu despre ce și cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Mușat: „De-ai avea și șapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi!”.
IARĂȘI EVREII – de Mihai Eminescu [14 noiembrie 1876]
Ziarul Archives israélites scrie:
Continuăm a publica asupra cestiunei române toate documentele proprii a lămuri opinia publică, în momentul în care încheierea unui tractat de comerț încheiat între acea țară și a noastră trebuie să angajeze principiile cele mai grave a dreptului nostru public. Nu fără niliniște aflasem de semnarea unei convenții comerciale provizorii, valabile până la aprilie viitor. Dar coreligionarii noștri să se reasigure: există asupra cestiunei, în favoarea egalității civice a tuturor francezilor, angajamente pozitive, emanând din cele mai nalte sfere ale guvernului și parlamentului; și vom veghea ca ele să se țină.
În Anglia dispozițiile sunt exact aceleași ca și la noi. O reuniune a camerei de comerț din Bradford a votat în unanimitate rezoluția următoare:
Lord Derby este invitat a nu semna nici un tractat cu România prin care supuși britanici de rit izraelit ar putea fi espuși la restricțiuni sau incapacități oarecare.
Să fie d-lor sănătoși, dar noi știm foarte bine ce voiesc. Evreul din Franța, Anglia și Italia nu dorește drepturi civile pentru sine, ci mediat pentru confrații din Rusia și Austria. Prin urmare ce să mai vorbim degeaba.
Mihai Eminescu
Opera Politică
1870-1877
Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iași
Ediție critică întemeiată de PERPESSICIUS
Ediție critică îngrijită de Muzeul Literaturii Române
Coordonator Dimitrie Vatamaniuc
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 133
Citiți și:
Incomodul Eminescu nu mai tace ‒ ieri și azi
Îndemnul către tineri al lui Mihai Eminescu
yogaesoteric
30 noiembrie 2025