Efectul placebo, relaţia medic-pacient şi relaţia pacientului cu sine însuşi
de Alina Antonia
Citiţi aici partea a treia a acestui articol.
S-a discutat şi încă se discută mult despre binecunoscutul efect placebo, evocat pentru prima dată, se pare, de către Paracelsus, în secolul al XV-lea, cu referire la importanţa relaţiei dintre medic şi pacient în procesul de vindecare. Efectul placebo revenea în atenţia lumii medicale trei secole mai târziu, cu ocazia cercetărilor asupra sugestiei, efectuate de medicul francez Hyppolite Bernheim, care sublinia astfel deosebita importanţă terapeutică a acesteia. Una din primele menţionări ale termenului se regăseşte într-un dicţionar englez datând din anul 1811, care îl definea astfel: medicaţie destinată mai mult să placă pacientului decât să fie eficientă. De altfel, termenul placebo se traduce din limba latină prin: voi plăcea, voi face plăcere. Experienţe ştiinţifice unanim recunoscute au confirmat influenţa psiho-mentalului asupra organismului şi a funcţiilor sale, influenţă care stă şi la baza acestui efect.
Efectul placebo este utilizat astăzi în evaluarea eficacităţii noilor produse farmaceutice, testele fiind realizate prin metoda „dublu orb”. Această metodă presupune că în cadrul selecţiei eşantioanelor destinate testelor, nici pacienţii şi nici medicii nu ştiu care sunt medicamentele conţinând substanţa activă şi care sunt cele destinate observării efectuluiplacebo. Această măsură asigură o analiză obiectivă a efectelor, atât din partea unora cât şi a celorlalţi. Studiile au demonstrat că atât în cazul bolilor psihosomatice, cât şi în cazul celor organice, s-au înregistrat valori însemnate ale procentelor de vindecare, ca urmare a acestui efect. Se cunoaşte faptul că, atunci când un placebo este administrat cu scopul vindecării unei boli, el poate avea aceleaşi efecte ca şi medicamentul real. Diferenţa este că în timp ce medicamentul real conţine substanţele active necesare vindecării, placebo-ul conţine doar substanţe de genul unei combinaţii de apă cu sare.
Contrar efectului placebo, efectul nocebo desemnează efectele dăunătoare pentru individ ale unor factori percepuţi de acesta ca fiind negativi. Un exemplu în acest sens îl constituie procesul psihologic al pacientului prin care el recreează inconştient efectele nedorite ale unui medicament administrat, efecte despre care a auzit de la prieteni sau în familie, în mass-media sau pe care le-a citit pur şi simplu pe prospectul însoţitor. Acestea sunt considerate a fi efecte pur psihologice.
Tehnologia de ultimă oră le-a permis neuropsihologilor să determine ce se petrece în creierul pacienţilor cărora li se administrează placebo. Imaginile au demonstrat că în creierul lor au loc transformări importante în momentul administrării dozei. Ele sunt datorate pe de o parte încrederii acordate de către pacienţi medicului care le administrează doza şi, pe de altă parte, autosugestiei pe care şi-o autoinduc lor înşişi, mobilizându-şi astfel, în scopul vindecării, toate resursele interioare. Unii au considerat că, în conformitate cu deontologia medicală care presupune obligativitatea informării complete a pacientului cu privire la substanţele administrate ca tratament, folosirea efectului placebo n-ar fi o metodă etică. Totuşi, s-a demonstrat că acest efect funcţionează oricum şi în cazul medicamentelor reale, o mare parte a efectelor acestora datorându-se aceluiaşi fenomen. Orice medicament cu efecte imediate este de fapt un placebo, în mod implicit, atunci când pacienţii îşi hrănesc în minte, de fiecare dată când iau pilulele, convingerea că acestea îi vindecă.
Un aspect deosebit de important îl constituie aici faptul că nu orice medic poate conduce un studiu asupra efectului placebo. Pentru pacient medicul trebuie să reprezinte o autoritate superioară în domeniu. Medicul trebuie să fie atent cu pacientul şi, mai ales, trebuie să manifeste afecţiune faţă de acesta, în caz contrar efectul placebo fiind diminuat. Renumitul medic francez Ambroise Paré (1510-1590) ar fi afirmat că datoria medicului este aceea de „a vindeca din când în când, de a calma durerile adeseori şi de a consola tot timpul”. După secolul al XVIII – lea relaţia medicului cu pacientul a început să fie în mod gradat supusă unei tendinţe de distanţare, pacientul devenind receptorul unei forme de intervenţie medicală mai standardizată, mai instituţionalizată.
Revenind la modificările observate asupra creierului pacienţilor atunci când li se administrează placebo se pot trage nişte concluzii importante: la baza mecanismului efectului placebo se află, în general, autosugestia şi acest lucru arată că nu se poate petrece nimic benefic fără speranţă, fără încrederea subiectului în doza prescrisă. S-a arătat că faptul de a-l asigura pe pacient că s-a facut ceva pentru a fi ajutat în procesul său de vindecare a avut efecte foarte importante într-un mare număr de cazuri, de la dureri de dinţi până la tensiune arterială sau anghină pectorală. Alte experimente au arătat că simplul fapt că pacienţii nu s-au simţit protejaţi contra bolii a produs efecte psihosomatice negative în structura lor. În domeniul psihologiei mii de cazuri au atestat de asemenea faptul că procesele din corpurile pacienţilor, durata şi efectele lor negative sunt determinate de imaginile ce există în primul rând în mintea lor.
În ciuda acestor demonstraţii clinice, cu o valoare atestată din punct de vedere ştiinţific, nimeni din comunitatea medicală ştiinţifică occidentală nu ajunge să-şi explice deocamdată, cu adevărat, cum se produc aceste fenomene. Studiile clinice de laborator, considerate adesea ambivalente, dau nu de puţine ori impresia că se mulţumesc doar cu rezultate obţinute în virtutea unui spirit competitiv, fără a dori să verifice sau să dezmintă o ipoteză biologică presupusă a putea deveni o ipoteză ştiinţifică. Ceea ce se critică în acest caz este de fapt existenţa unor terţi care intervin între medic şi pacient, figuri discrete de-a lungul secolelor, dar care devin astăzi actori decisivi în acest peisaj: de la erboriştii de altă dată până la farmaciştii şi industriile farmaceutice de azi. Aceste terţe figuri, prevenitoare la o primă vedere, se dedublează şi ele la rându-le: cei care „stabilesc probele” nu sunt de fapt medicii, chimiştii, biologii, adică cei capabili să o facă efectiv, ci alţi oameni de ştiinţă pe care aceşti terţi i-au angajat în serviciul lor şi anume: statisticienii.
Aceste critici mai pun de asemenea în evidenţă faptul că, în mod paradoxal, dezbaterile asupra emergenţei actuale ale medicinilor naturale, medicini al căror demers are în centru subiectivitatea pacientului cu toate implicaţiile sale, puse în lumină şi de consideraţiile anterioare asupra efectului placebo, nu au loc atât de mult între medici şi „şarlatani”, aşa cum au fost multă vreme consideraţi vindecătorii în societatea occidentală, ci mai ales între … medici. Ele se referă astfel la distincţia care se face între această medicină modernă ambivalentă, medicina ştiinţifică de astăzi şi orice altă medicină care consideră pacientul ca fiind un subiect complex, necesar a fi tratat în integralitatea sa. Este vorba deci despre toate medicinile care nu autorizează „cazul” sau, altfel spus, faptul de a abstractiza patologia, considerând organele bolnave ca fiind independente de pacient. Printre acestea se situează şi medicinile tradiţionale naturale. Astfel, efectul placebo ar trebui să fie o lecţie de modestie pentru medicina ştiinţifică, deoarece îi arată acesteia în mod clar că mai are multe de îndreptat. Aceste câteva exemple sugerează că placebo e de fapt un soi de exerciţiu pe care medicina ştiinţifică l-a făcut deja şi care-ar trebui să-i semnaleze ceva extrem de important: starea de sănătate nu poate exista pentru multă vreme în prezenţa credinţelor eronate sau a gândurilor negative întreţinute în mod constant şi, ceea ce este cel mai important, starea de sănătate a părţii nu poate fi separată de starea de sănătate a întregului pe care îl constituie fiinţa umană.
De altfel, vorbind despre cunoaşterea medicală, Fernard Dumont afirma în cartea sa Antropologie în absenţa omului, că fundamentul cunoaşterii medicale este acela de a construi singularitatea pacientului prin intermediul consultaţiei şi de a lua totodată distanţă faţă de el, pentru o analiză obiectivă a bolii identificată astfel, în toată complexitatea sa. Între doctor şi pacientul său consultaţia unifică atât limbajul trupului cât şi limbajul propriu-zis. Corpul este un element vizibil, observabil, dar şi un mare semnificant. Zâmbetul, rictusurile, încruntările, gesturile de refuz etc. reprezintă semne ale corpului. Autorul îl citează pe Claude Bernard, părintele medicinii experimentale, care afirma apropo de nevoia medicinii ştiinţifice de a înţelege fenomenul în afara subiectivităţii şi riscând să reducă astfel boala la ceva străin de bolnav: „Psihologia şi medicina nu trebuie să uite niciodată că fiinţa vie formează un organism şi o individualitate… Trebuie deci să ştim foarte bine că, dacă descompunem organismul viu izolând diversele sale părţi, nu facem acest lucru decât pentru a facilita analiza experimentală şi nu pentru a le concepe separat. De fapt, când vrem să-i dăm unei proprietăţi fiziologice adevărata sa valoare şi semnificaţie, trebuie întotdeauna să ne raportăm la ansamblu şi să nu tragem concluzii definitive decât relativ la efectele sale în acest întreg.”
În această direcţie, străvechiul tratat clasic de medicină tradiţională indiană, Ayurveda, oferea soluţia încă de acum mai bine de 5000 de ani: „Fiinţa umană trebuie să elimine treptat obiceiurile proaste şi nenaturale. În mod similar, ea se va strădui să şi le dezvolte pe cele bune şi naturale. Calea spre realizarea acestui lucru implică înlocuirea nenaturalului cu naturalul. Dacă diminuarea va fi gradată, nu va apărea pericolul unui răspuns nociv. Astfel, obiceiurile sănătoase, dobândite în mod gradat, vor deveni parte din natura reală a individului.”
Nu se întrezăreşte, în spatele acestor rânduri, chiar premisele renaşterii unui individ sănătos, într-o societatea sănătoasă, capabilă să-şi redescopere şi să-şi revalorifice adevărata sa natură, lăsând în spate orice criză născută tocmai din depărtarea de aceasta? Totuşi, pentru a evalua această depărtare, în vederea eliminării ei, omul zilelor noastre are nevoie să-şi redescopere adevărata natură, să-şi redefinească ce înseamnă naturalul şi ce înseamnă nenaturalul în viaţa sa. Iar acesta este într-adevăr un demers amplu şi serios, o adevărată revoluţie ştiinţifică, culturală şi spirituală, care merge de la individ şi se extinde la întreaga societate, dar care merită tot efortul.
Bibliografie selectivă:
1.LE BRETON David, Sociologie du corps, PUF, Paris, 1992
2.LE BRETON David, Le retournement du corps, in «Villa Gillet, cahier spécial Maladies et images de la maladie: 1970-1990»
3.LAPLANTINE François, Anthropologie de la maladie, Payot, 1986
4.LEONARD Jacques, La France médicale au XIX-ème siècle, Paris, Gallimard, 1978
Diverse:
5. www.recalcitrance.complacebo.htm
6. http://www.unige.ch/medecine/ib/ethiqueBiomedicale/enseignement/2008-Hurst-Ethique-decision-medicaleNB.pdf
7. http://fr.wikipedia.org/wiki/Relation_m%C3%A9decin-patient
Citiţi şi:
Fiinţa umană îşi poate controla stările psiho-mentale controlându-şi undele cerebrale
Misterul vindecării în lumina cercetărilor ştiinţifice recente
yogaesoteric
27 februarie 2012