De la cibernetică la Littleton: tehnici pentru controlul conştiinţei (I)

 

Industria jocurilor video din America, cu o valoare de aproximativ 9 mld. dolari anual, care a contribuit din răsputeri la carnagiile din Littleton, Paducah și Jonesboro, este mai mult decât exploatarea comercială a tehnicilor și tehnologiilor dezvoltate ca tehnici „legitime” de instruire pentru armată și agențiile legale.

Pentru a înțelege rădăcinile acestei noi forme de terorism programat de tipul „Candidatului manciurian”, este necesar să ne întoarcem în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în cea imediat următoare, când a existat un efort concertat lansat de Școala de la Frankfurt și de către London Tavistock Institute pentru a utiliza marxismul, pervertirea freudiană a psihologiei și a altor științe sociale ca instrumente pentru controlul social al maselor și pentru spălarea creierului. Cei doi stâlpi ai asaltului asupra tradiției intelectuale americane au fost reprezentați de către cibernetică și subcultura drogului.

În acea perioadă, mai multe figuri proeminente ale științelor sociale și-au expus deschis țintele, pentru utilizarea tehnicilor de manipulare în masă verificate în perioada războiului în vederea pervertirii și controlului poporului american. Și, în cele mai multe cazuri, accentul lor a fost pus pe copii, pe necesitatea distrugerii structurii vieții de familie.

Lordul Bertrand Russell, care s-a alăturat Grupului de la Frankfurt în domeniul ingineriei sociale a maselor, a divulgat totul în cartea sa din anul 1951, Impactul științei asupra societății (The impact of Science on Society). El scria:

„Fiziologia și psihologia deschid câmpuri pentru tehnici științifice care încă așteaptă dezvoltarea. Doi mari oameni, Pavlov și Freud, au clădit fundația. Nu voi accepta viziunea că cei doi se află într-un conflict fundamental, însă structura care se va construi pe fundația cercetărilor lor este încă incertă. Cred că subiectul care va fi de cea mai mare importanță politică este psihologia maselor… Importanța sa a crescut enorm prin înmulțirea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este cea numită «educație». Religia joacă un rol, dar unul minor; presa, cinematografia și radioul unul major… Sperăm că, la un moment dat, fiecare va fi capabil să convingă pe oricine de orice dacă va prinde pacientul de tânăr și va fi susținut de către stat cu bani și echipamente.”

Russell continuă: „Subiectul va face pași decisivi când va fi preluat de către oamenii de știință aflați sub o dictatură a științei. (… ) Psihologii sociali ai viitorului vor avea un număr de clase cu copii asupra cărora vor încerca diferite metode de producere a convingerii de nezdruncinat că zăpada e neagră. Mai multe rezultate vor urma imediat. În primul rând, faptul că influența de acasă este obstrucționistă. Apoi, că nimic nu poate fi realizat dacă îndoctrinarea nu începe înaintea vârstei de zece ani. În al treilea rând, că versurile puse pe muzică și repetate intonat sunt foarte eficiente. În al patrulea rând, că opinia referitoare la faptul că zăpada e albă trebuie asociată ca un excentric gust morbid. Dar anticipez. Este rolul viitorilor oameni de știință să facă aceşti paşii precis și să descopere exact care sunt costurile pe cap de copil pentru a-l face să creadă că zăpada e neagră și cum ar putea reduce costurile pentru a-i face să creadă că este gri închis.”

Russel concluzionează cu un avertisment: „Deși această știință va fi studiată cu sârguință, aceasta va fi strict limitată pentru uzul clasei conducătoare. Populația nu va fi lăsată să cunoască modul în care convingerile sale au fost generate. Când tehnica va fi perfecționată, fiecare guvern va fi responsabil de educație pentru o generație, va putea să-și controleze subiecții în siguranță, fără ajutorul armelor sau al poliției.”

Russell și „Camera Letală”

Russell a lucrat mai multe decade la conceptul de dictatură științifică. În cartea sa din 1931, Perspectiva științifică (The Scientific Outlook), a dedicat un capitol educației, „Educația în societatea științifică”. Aici el are o atitudine la fel de contondentă referitoare la viziunea sa oligarhic-totalitară. Făcând o paralelă între cele două niveluri de educație oferite de către iezuiți, Russell afirmă:

„În aceeași măsură, regulile științifice vor oferi un tip de educație pentru oamenii de rând și o alta pentru cei care vor deveni purtători ai puterii științifice. De la oamenii de rând se așteaptă să fie docili, harnici, punctuali, nechibzuiți și satisfăcuți. Dintre aceste calități, probabil satisfacția va fi cea mai importantă. Pentru a o produce, toate cercetările psihanalizei, comportamentului și biochimiei vor fi puse în joc… Toți băieții și toate fetele vor învăța de la vârste fragede ceea ce este numit «co-operativ», de exemplu, a face exact ceea ce toată lumea face. Inițiativa va fi descurajată la acești copii, iar nesubordonarea, fără a fi pedepsită, va fi științific eliminată.”

Pentru copiii aleși să facă parte din clasa conducătorilor științifici, educația va fi diferită. „Cu excepția chestiunii de loialitate față de statul mondial și a ordinului lor,” Russell explică faptul că „membrii clasei conducătoare vor fi încurajați să fie aventuroși și plini de inițiativă. Vor fi recunoscuți după faptul că treaba lor va fi să îmbunătățească tehnicile științifice și să mențină muncitorii manuali motivați prin intermediul unor distracții noi.”

Russell, de asemenea, adaugă un avertisment foarte puternic. „În rarele ocazii când un băiat sau o fată, trecuți de vârsta la care de obicei se determină statutul social, arată o abilitate marcantă astfel încât să pară egali celor din clasa conducătoare, se va produce o situație dificilă, care va necesita o tratare foarte serioasă. Dacă tânărul este dispus să-și abandoneze asociații anteriori și să se alăture din toată inima celor din clasa conducătoare, el poate fi promovat, după teste relevante, dar dacă arată orice urmă de regret sau solidaritate cu asociații săi anteriori, conducătorii vor concluziona cu răbdare că nu mai este nimic de făcut cu el și-l vor trimite în camera letală înainte ca inteligența sa nedisciplinată să aibă timp să se revolte. Va fi o datorie dureroasă pentru conducători, dar nu cred că se vor da înapoi de la executarea ei.”

„Lagărul de concentrare al conştiinţei” al lui Huxley

Membrul al cohortei lui Huxley, care în anii ’50 a făcut experimente cu droguri psihotrope, dr. Timothy Leary de la Departamentul de Psihologie al Universității Harvard, a oferit o altă perspectivă asupra conştiinţelor pervertite de Russell, Huxley, Școala de la Frankfurt în „Flashback”, cartea sa autobiografică asupra Psychedelig Drug Project al Universității Harvard. Leary l-a citat pe Huxley:

„Aceste droguri ale creierului, produse în masă în laboratoare, vor aduce schimbări vaste în societate. Aceasta se va petrece cu sau fără voia mea sau a ta. Tot ce putem face este să răspândim cuvântul. Obstacolul acestei evoluții, Timothy, este Biblia.” Leary apoi a adăugat: „Ne-am îndreptat împotriva angajamentului iudeo-creștin asupra unui singur Dumnezeu, o singură religie, o singură realitate, care a ghidat Europa de secole și America încă de la zilele fondării. Drogurile, care deschid mintea către realități multiple, conduc inevitabil către o viziune politeistă a universului. Am simțit că sosise timpul pentru o nouă religie umanistă bazată pe inteligență, pluralism blajin și păgânism științific.”

Cum aceste noțiuni monstruoase ale ingineriei sociale de masă au fost prezentate ca alternative „umaniste” față de războiul mondial în epoca bombelor atomice și cu hidrogen, două proiecte cruciale au fost lansate pentru a ghida implementarea acestei „Minunate lumi noi” și a ne aduce azi în lumea lui Littleton, Jonesboro, Doom, Quake, și Duke Nukem.

Personalitatea autoritară

Primul dintr-o serie de două proiecte, a fost lansat în ianuarie 1943 de o echipă compusă din trei psihologi ai Universității din California, Berkeley, Else Frenkel-Brunswik (fondatoare a Institutului de la Frankfurt pentru Studii Sociale, cunoscut ca „Școala de la Frankfurt”), Daniel J. Levinson și R. Nevitt Sanford. Ceea ce a pornit ca un grant modest de 500$ pentru studierea rădăcinilor antisemitismului se va transforma în final în cel mai mare proiect de profilare sociologică din America până în acel moment.

În mai 1944, Comitetul Evreiesc American a constituit „Departamentul de cercetare științifică”, a cărui conducere a fost încredințată directorului Școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer. Horkheimer a promovat un proiect numit „Studii asupra prejudiciului”, cu o sponsorizare generoasă de la Comitetul Evreiesc American (AJC) și alte agenții, incluzând Fundația Rockefeller. Studiile asupra prejudiciului au oferit de lucru unor membri ai Școlii de la Frankfurt care, din diverse motive, nu fuseseră cooptați direct în război (de exemplu, Herbert Marcuse și Franz Neumann au activat în Secția de Cercetare și Analiză a Oficiului pentru Servicii Strategice, sau OSS, precursorul actualei CIA). Hedda Massing, Marie Jahoda, Morris Janowitz și Theodor W. Adorno, cu toții au lucrat la „Studii” sub coordonarea lui Horkheimer, toți fondând Institutul Internațional de Cercetări Sociale, în fapt o reîncarnare a Institutului pentru Studii Sociale din Weimar, Germania.

Cel mai important studiu dintre cele cinci, produs pentru Asociația Evreilor Americani între anii 1944-1950, a fost „Personalitatea autoritară”. Autorii Adorno, Frenkel-Brunswik, Levinson și Sanford au adunat o largă echipă de cercetători de la „Berkeley Public Opinion” și „Institutul Internațional de Cercetări Sociale” pentru a desfășura mii de interviuri cu americani pentru a-și descrie tendințele lor adânc înrădăcinate față de autoritarism, prejudiciu și antisemitism. Dr. William Morrow, liderul protejat al lui dr. Kurt Lewin, care a fost un personaj cheie al legăturii dintre Școala de la Frankfurt și Tavistock Institute, a fost director de cercetare pentru proiectul „Personalitatea autoritară”.

Studiul a fost un exercițiu de auto-împlinire a profeției și de autoamăgire Marxist-freudistă. Mult înainte de primul draft al unui chestionar de interviu, Horkheimer și Adorno scriseseră exhaustiv despre „caracterul autoritar” al nucleului familiei americane, despre problema credinței poporului american într-un Dumnezeu monoteist și transcendent și despre caracterul subteran fascist al tuturor formelor de patriotism american. Ei „preparaseră” în avans datele studiului, prin construirea unor scale, pretinzând că măsoară tendința spre antisemitism a populației americane, spre etnocentricitate, ideologie anti-democratică și, în final, spre fascism. Fără nicio surpriză, echipa de cercetare a găsit ca vinovat publicul american și a tras un semnal de alarmă asupra faptului că, fără o reorganizare dramatică a ideologiei americane și a culturii de masă, America va aluneca în curând spre „Al Patrulea Reich”, repetând ororile lui Hitler, la o scală mult mai mare.

Autorii „Personalității autoritare”, în capitolul dedicat concluziilor rezumă constatările și explică rețeta lor pentru transformarea socială:

„Pare evident că modificarea potențialei structuri fasciste nu poate fi atinsă doar prin mijloace psihologice. Sarcina este comparabilă cu eliminarea nevrozei, a delicvenței sau a naționalismului din lume. Acestea sunt produse ale organizării în general ale societății și vor putea fi schimbate doar dacă societatea se schimbă. Nu e treaba psihologului să spună cum trebuie să se producă aceste schimbări. Problema este una care necesită eforturi ale tuturor oamenilor de știință din domeniul social. Singurul aspect asupra căruia insistăm este acela ca în consilii sau la mesele rotunde unde se analizează problema și se elaborează planul de acțiune, psihologul trebuie să aibă un cuvânt de spus. Noi credem că înțelegerea științifică a societății trebuie să includă o înțelegere a ceea ce fac oamenii și în acest fel este posibil să avem reforme sociale care, deși ar fi de dorit în sine, nu vor schimba obligatoriu structura personalității prejudiciate. Pentru ca potențialul fascist să se schimbe, sau chiar să fie ținut sub control, trebuie să existe o creștere a capacității oamenilor de a se vedea și de a fi ei înșiși. Aceasta nu poate fi obținută prin manipularea oamenilor, oricât de bine întemeiate ar fi în psihologia modernă dispozitivele de manipulare. (…) Aici psihologia își poate juca rolul cel mai important. Tehnicile pentru înfrângerea rezistenței, dezvoltate în principal în domeniul psihoterapiei individuale, pot fi îmbunătățite și adaptate pentru utilizarea pe grupuri sau chiar pentru utilizarea la nivelul maselor.”

Autorii concluzionează cu această propunere extrem de revelatoare: „Noi nu trebuie să presupunem că apelarea la emoții aparține celor care se străduiesc să meargă în direcția fascismului, în timp ce propaganda democratică trebuie să se limiteze la motiv și reținere. Dacă frica și distrugerea sunt emoțiile majore ale fascismului, erosul aparține în principal democrației.”

Erosul a fost arma perfectă pe care Școala de la Frankfurt și urmașii lor au angajat-o, în următorii 50 de ani, pentru a crea o schimbare a paradigmei culturale cât mai îndepărtată de numita matrice „autoritaritară” a omului ca imagine a chipului viu al lui Dumnezeu („imago viva Dei”) , sanctitatea familiei tradiționale și superioritatea regimurilor republicane ale statelor-națiuni peste celelalte forme de organizare politică. Ei au transformat cultura americană prin erotic, matrice perversă, asociată cu prezenta tiranie a „corectitudinii politice”, a toleranței pentru dezumanizantul abuz de droguri, perversiune sexuală și glorificare a violenței. Pentru marxist-freudiștii revoluționari ai Școlii de la Frankfurt, ultimul antidot la detestata civilizație iudeo-creștină vestică a fost aceea de a o dărâma din interior prin transformarea generațiilor în necrofili.

Dacă acest diagnostic pare aspru, considerați următoarele. În lucrarea sa din 1948, Filosofia muzicii moderne, liderul Școlii de la Frankfurt, Theodor Adorno, argumentează că misiunea muzicii moderne este aceea de a-l transforma literalmente pe ascultător într-un nebun. El justifică aceasta prin faptul că societatea modernă este un focar al răului, autoritarismului cu potențial fascist și aceasta distruge civilizația, prin răspândirea tuturor formelor de cultură a pesimismului și perversitate. Ca rol al muzicii moderne, el scrie: „Schizofrenia nu este direct exprimată în interiorul său; dar muzica imprimă prin ea însăși o atitudine similară bolii mentale. Individul își produce singur dezintegrarea. (…) El își imaginează împlinirea promisiunii prin magie, în ciuda realității imediate. (…) Preocuparea sa devine dominarea trăsăturilor schizofrenice prin intermediul conștiinței estetice. Făcând astfel, speră să justifice nebunia ca pe o adevărată stare de sănătate.” Necrofilia, adaugă el, este ultima expresie a „adevăratei sănătăți” în această societate bolnavă.

Erich Fromm, o altă figură importantă a Școlii de la Frankfurt, care a contribuit încă din 1930 la elaborarea scalelor utilizate în studiul dedicat „Personalității autoritare”, a dedicat o mare parte a lucrării sale din 1972, Anatomia distructivității umane, analizei necrofiliei, pe care el o consideră trendul dominant al societății moderne. Fromm definește necrofilia ca totalitate a formelor obsesive având moartea și distrugerea, în particular pe cele cu intense supratonuri sexuale. În mod ironic, „cura” lui pentru această perversiune socială în masă a fost drogul, muzica rock, subcultura sexului a sfârșitului anilor ’60. „Simultan cu creșterea dezvoltării necrofile”, scrie Fromm în capitolul despre „Agresivitatea malignă: Necrofilia”, „tendința opusă, cea a iubirii de viață, se dezvoltă de asemenea. Se manifestă în mai multe forme: în protestul asupra decadenței vieții, protest al oamenilor din toate straturile sociale și grupurile de vârstă, dar în special al tinerilor. Există o speranță a întețirii protestelor împotriva poluării și a războiului. (…) Acest protest trebuie de asemenea înțeles ca efect al atracției tinerei generații față de droguri.”

Eliberarea prin abuzul de droguri

Este demn de remarcat faptul că unul dintre cei patru directori ai proiectului „Personalitatea autoritară”, R. Nevitt Sanford, a jucat un rol esențial în experimentele anilor ’50 și ’60 referitoare la utilizarea în masă a drogurilor psihedelice. În 1965, Sanford a scris prefața la Utopiates: The Use and Users of LSD25 (Utilizarea și utilizatorii LSD25), care a fost publicată de Tavistock Publications, arma editorială a agenției britanice de război psihologic, Tavistock Institute. Tavistock, condus de „Divizia psihiatrică” a armatei britanice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și-a transferat cei mai proeminenți spălători de creiere în SUA în perioada de după Război, pentru a lucra în secret la proiectele de control ale conştiinţei demarate de către CIA și Pentagon, incluzând proiectul MK-Ultra, axat pe studierea LSD și a altor psihedelice.

În prefața sa la Utopiates, Sanford, care a condus Institutul pentru studiul problemelor omului din cadrul Stanford University, un avanpost al experimentării LSD în cadrul proiectului MK-Ultra, a postulat argumentul pentru legalizarea drogurilor care este și în aceste zile elementul central al propagandei pentru legalizarea drogurilor. „Națiunea”, spune Sanford, „pare a fi fascinată de cei 40.000 de dependenți de droguri, considerat ca fiind un număr alarmant, care trebuie diminuat cu orice cost de forțe polițienești scumpe. Numai un puritan disperat ar putea susține practica de a te concentra pe dependenții de droguri (în condițiile existenței unui număr de 5 milioane de alcoolici), considerându-i o problemă a poliției în locul uneia medicale, în timp ce sunt interzise drogurile ușoare precum marijuana și peyote la pachet cu cele periculoase.” Capii de azi ai propagandei pentru legalizarea drogurilor – George Soros, Ethan Nadelman etc. – își bazează argumentele pe exact aceleași escrocherii științifice postulate de dr. Sanford acum 36 de ani în Utopiates.

Citiţi a doua parte a articolului

Citiţi şi:

Condiționare în Minunata Lume Nouă 
Noua eră «întunecată». Școala de la Frankfurt și «corectitudinea politică» (I) 

 

yogaesoteric
21 februarie 2020