De la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (I)
Viziunea dominantă în vest, susținută de Israel și de apărătorii acestuia, este că Yishuv (comunitatea evreiască din Palestina) practic se apăra în timpul războiului din 1947-48. Această viziune nu este împărtășită de un segment al sociologilor și istoricilor israelieni de centru-stânga, considerați „revizioniști”, dar rămâne premisa fundamentală a istoriografiei oficiale israeliene, inclusiv a programei școlare și a majorității autorilor vestici neisraelieni care scriu despre războiul din 1947-48.
Într-un art publicat pe site-ul palestinalacrimamea.com, Walid Khalidi susține că în realitate în ajunul războiului din 1947-48, Yishuv manifesta tendinţe puternice de expansiune absolută, într-un mod războinic, plin de grandomanie. Această stare de fapt a precedat cu mult rezoluția de partiție a Consiliului General al Națiunilor Unite (UNGA) din 1947, care în curs de șase luni a dus la Nakba (în arabă Nakba înseamnă „dezastru”, „catastrofă”; pentru lumea arabă, în special penru arabii palestinieni, prin Nakba se înţelege eşecul încercării de oprire a formării în Palestina a statului israelian, n.r.).
Războiul din 1947-48 a marcat doar data nașterii Nakba-ei; data conceperii acesteia ne trimite în trecut, la primul congres sionist ținut în 1897 la Basel, în Elveția, pentru a înfiinţa Organizația Sionistă Mondială (WZO) – părintele biologic al Nakba-ei. Obiectivul sionist al întemeierii unui stat evreiesc în Palestina se apropia tot mai mult de realizare după ce britanicii au cucerit Palestina de la otomani în 1917.
Reconfigurarea Orientului Mijlociu după Primul Război Mondial a creat o veritabilă revoluție geopolitică ce a întâmpinat rezistență în întreaga regiune. Dar ce s-a petrecut în Palestina nu s-a mai petrecut nicăieri în Orientul Mijlociu. Este axiomatic că nicio schimbare radicală ce are loc într-un status quo înrădăcinat, vechi de secole, nu se poate produce fără violență, iar schimbarea prefigurată pentru Palestina de Declarația Balfour era radicală într-un mod lipsit de precedent. Articolul 2 al Mandatului Ligii Națiunilor asupra Palestinei, încredințat Marii Britanii în 1922, asigura „plasarea țării în asemenea condiții politice, administrative și economice, încât să garanteze stabilirea unui cămin național evreiesc.” Partenerul Marii Britanii în răsturnarea status quo-ului nu era un comitet local (ca în cazul Franței cu maroniții din Muntele Liban), ci un actor extern, diaspora evreiască (vestică), reprezentată de WZO. Introducerea acestui corp străin călare pe spinarea puterii coloniale, combinată cu natura puternic expansionistă explicită a intențiilor sale, a făcut ca proiectul colonialist din Palestina să fie mai brutal și mai intruziv decât oriunde altundeva pe litoralul arab mediteranean, inclusiv Libia lui Mussolini și Algeria franceză și să nu găsească niciun partener în rândul populației indigene palestiniene.
Proiectele coloniale sunt prin natura lor non-consensuale, dar în cazul Palestinei elementul non-consensului a fost suprem. În 1902, Theodor Herzl a căutat să obțină (fără succes) un acord cu sultanul otoman Abd al-Hamid pentru colonizarea Palestinei, pe la spatele palestinienilor. Liderul sionist Haim Weizmann a negociat, tot pe la spatele palestinienilor, crearea unui cămin național evreiesc mai întâi cu secretarul britanic al afacerilor externe Arthur Balfour și mai târziu, retroactiv, cu Hijazi Emir Faisal. Palestinienii nu au fost reprezentați de nicio voce în formularea Mandatului.
Fiecare emigrant evreu care a intrat în Palestina între 1917 și 1948, erodând tot mai mult demografia majoritară a țării, a făcut-o împotriva dorințelor palestinienilor și în mare parte cu ajutorul baionetelor britanice. Acest fapt a fost recunoscut chiar de liderii sioniști: Weizmann îi spusese președintelui american Franklin Roosevelt în 1944 că devenise imposibil să prezinte palestinienilor proiectul sionist pentru a primi consimțământul, deoarece aceștia ar fi refuzat. (Chaim Weizmann, Trial and Error: The Autobiography of Chaim Weizmann)
În același timp, David Ben Gurion, liderul suprem al Yishuv-ului, l-a provocat pe filosoful evreu Martin Buber, care avea îndoieli de natură morală privind sionismul, afirmând că nici măcar Buber nu emigrase în Palestina cu consimțământ palestinian. Acest schimb de replici avea loc în cadrul unei întâlniri la Ierusalim pe 18 martie 1941. La întâlnire participaseră Buber și câțiva dintre colegii săi de la Asociația Emigranților Germani și Austrieci în Palestina. Așa cum își reamintea Ben Gurion conversația: „Noi toți cei care stăm aici în încăperea asta și toți cei care trăim aici în țară ne-am instalat în Palestina fără consimțământul arabilor. Nici măcar Martin Buber nu le-a cerut voie arabilor înainte să vină în Eretz Israel. Dacă am fi întrebați dacă credem că avem dreptul moral de a imigra fără consimțământul arabilor, cred că toți am răspunde, fără ezitare, că nu avem nevoia morală de un asemenea consimțământ” (Jewish Observer, 6 May 1964).
Geniul narativei sioniste este abilitatea de a descrie rezistența palestinienilor față de acest plan de a-i deposeda de pământ ca agresiune palestiniană, și motivația sionistă de a impune acest status quo revoluționar palestinienilor prin forța armelor drept autoapărare evreiască.
Rezoluția de partiție adoptată de UNGA pe 27 noiembrie 1947 a reprezentat un pas mare premergător Nakba-ei. Sigur, Marea Britanie a fost cea care a abandonat „problema Palestinei” în mâinile Națiunilor Unite sperând să scape de consecințele catastrofice ale prezumțioasei sale politici a căminului național evreiesc. Rezoluția de partajare a Palestinei a scăpat-o pe Marea Britanie din gaura neagră cauzată de ea însăși și de responsabilitatea morală față de principala victimă a politicii sale: populația arabă a țării. Când a venit vremea să se voteze rezoluția, prim-ministrul britanic Clement Attlee s-a prefăcut că nu o susține, abținându-se de la vot, dar asigurându-se că partenerii Commonwealth-ului britanic vor vota în favoarea rezoluției. Între timp, președintele american Harry Truman și-a adus contribuția forțând mâna altor state membre ONU pentru a vota în favoarea rezoluției.
Rezoluția de partiție a UNGA reprezintă unul dintre miturile majore fondatoare ale Israelului, susținând că aceasta era echitabilă, realizabilă, viabilă din punct de vedere moral și legal, iar evreii au acceptat-o în vreme ce palestinienii și arabii au refuzat-o. Dar palestinienii și arabii au refuzat-o tocmai pentru că NU era echitabilă, realizabilă, viabilă din punct de vedere moral și legal. Agresiunea și ofensiva făceau parte din însăși conceptul rezoluției de partiție și exact pe aceste două elemente se bazau mecanismele sale de implementare.
Palestina Mandatorie a fost împărțită în 16 districte. Nouă dintre ele au fost încredințate statului evreiesc. Doar unul dintre cele nouă districte avea o majoritate evreiască, în vreme ce în restul de 8, procentul populației evreiești varia între 47% și 1%. În niciunul dintre cele 9 districte evreii nu dețineau majoritatea pământului, procentul proprietății asupra terenurilor oscilând între 39% și 1%. Majoritatea comunității evreiești din Palestina era concentrată în trei orașe: Haifa, Tel Aviv și Ierusalim. În afara zonelor urbane din statul evreiesc propus de ONU, populația rurală arabă depășea cu mult populația evreiască.
Per total, evreii dețineau 1,7 milioane de dunami (1 dunam = 1.000 metri pătrați) în Palestina Mandatorie. Zona desemnată statului evreiesc era de 15 milioane de dunami. Deci, practic ceea ce Națiunile Unite le spuneau evreilor era: mergeți și confiscați cei 13,3 milioane de dunami adiționali pe care NU îi dețineți de la cei care îi dețin – de la țăranii (în mare parte) care trăiesc în acele zone și își duc traiul în urma muncii acelor pământuri.
Partițiile sunt devastator de distructive chiar și în „cele mai bune circumstanțe”. În India în 1947, de exemplu, Partidul Congresului Indian și Liga Musulmană au fost de acord cu principiul partiției în două state. Demografic, toate zonele alocate Pakistanului atât în regiunile vestice cât și estice ale țării erau în proporție de cel puțin 50% musulmane. Viceregele britanic (lordul Mountbatten) a rămas pe loc, la New Delhi, pe parcursul întregului proces, supraveghindu-l. Comandantul suprem britanic al armatei indiene a coordonat divizarea armatei în două componente naționale. Și totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, rezultatul a fost cataclismic: cel puțin 1 milion de morți și 14-17 milioane de refugiați – „cea mai mare migrație din istoria omenirii”.
În Palestina, prin contrast, nu a existat niciun acord privind principiul partiției între arabi și evrei. A existat puțină corelație între zonele alocate statului evreiesc și situația demografică sau proprietatea asupra pământului. Nu a existat o autoritate centrală care să supravegheze procesul, britanicii abandonând corabia pe 15 mai 1948. Și, desigur, nu a existat un acord ca mecanism de implementare. Astfel încât, ceea ce a făcut rezoluția de partiție a UNGA a fost să ofere forțelor militare complet mobilizate ale Yishuv-ului – Hagana, principala sa armată si facțiunile paramilitare Etzel (Irgun) și Lehi (Stern) – un alibi pentru a stabili noul stat evreiesc prin forța armelor sub deghizarea conformării la dorința internațională.
Israelul își argumentează legitimitatea în ochii vestici parțial prin „acceptarea” din partea conducerii sioniste a planului de partiție. Însă acceptarea aceasta nu are cum să surprindă din moment ce partiția a fost soluția sionistă oficială la problema Palestinei cel puțin din 1937. În același timp, conducerea Yishuv-ului nu a avut niciodată intenția de a rămâne la granițele propuse de rezoluția ONU de partiție, așa cum se vede din ordinele operaționale ale Planului Dalet al Haganei, planul de cucerire militară a Palestinei, lansat cu șase săptămâni înainte de încheierea Mandatului britanic. Mai mult, în timp ce conducerea sionistă sub partidul Mapai (laburist) a acceptat verbal partiția, celelalte două mari partide ale Yishuv-ului, Revizioniștii și Achdut-Poalei Zion, ca să nu mai pomenim grupările Irgun și Stern, se manifestau foarte zgomotos și categoric împotriva ei, cerând stabilirea unui stat evreiesc pe întreg teritoriul lui Eretz Israel.
Adoptarea planului de partiție al ONU a marcat începutul a ceea ce a fost numită „faza de război civil din primul război palestinian”, care a durat din decembrie 1947 până la declararea statului Israel pe 14 mai 1948. În timpul acestei perioade, operațiunile combinate ale forțelor paramilitare ale Haganei, Irgun și Stern distruseseră textura societății Palestinei Mandatorii, declanșând exodul palestinian, cucerind principalele orașe arabe și majoritatea satelor arabe și stabilind controlul evreiesc asupra marii majorități a teritoriului alocat statului evreiesc, plus asupra unor teritorii dincolo de acesta. Războiul total, care a debutat cu intrarea în țară a unităților armatelor arabe pe 15 mai 1948, nu ar fi avut loc dacă nu s-ar fi petrecut aceste evenimente premergătoare.
Rezultatul războiului propriu-zis înclina balanța în favoarea Israelului încă de la început. „Amenințarea existențială” pusă de armatele arabe statului evreiesc nou născut în 1948 reprezintă mândria mitologiei sioniste și israeliene. Dar, la fel ca aparenta viabilitate morală și corectitudine a rezoluției de partiție, și amenințarea aceasta este doar atât, un mit.
La mai puțin de 10 zile de la începutul războiului propriu-zis, în 15 mai 1948, Ben Gurion scria în jurnalul său pe 24 mai: „Trebuie să-i cerem generalului Allon să lovească armata siriană de la est și de la nord. Forța noastră aeriană trebuie să bombardeze Ammanul și să-l distrugă. Veriga cea mai slabă a coaliției arabe este Libanul. Acolo puterea musulmană este artificială și poate fi subminată cu ușurință. Ar trebui să stabilim acolo un stat creștin a cărui graniță sudică să fie râul Litani. Vom face o alianță cu acesta. Odată ce legiunea arabă (a Transiordaniei) este distrusă și Ammanul este bombardat, puterea Transiordaniei va fi slăbită. Va urma Siria. Dacă Egiptul va continua să lupte, vom bombarda Port Said, Alexandria și Cairo. În felul acesta vom pune capăt războiului și vom încheia conturile noastre ancestrale cu Egipt, Ashur și Aram.” (David Ben Gurion, Yoman Hamilhima: Malhimet Hamatsmûut 1947–1948, Tel Aviv, IDF Press, 1948, p. 454. Traducere în arabă de Samir Jabbour în Yawmiyatal-Harb 1947–1948, Beirut, Institute for Palestine Studies, 1993).
Deloc surprinzător, acest paragraf lipsește din versiunea în limba engleză a jurnalului lui David Ben Gurion, Israel: A Personal History, (New York, Funk and Wagnalls, 1971).
La congresul din 1897 de la Basel, care a pus bazele WZO (World Zionist Organization), numai patru dintre cei 199 de delegați erau născuți în Palestina. Cincizeci de ani mai târziu, pe 14 mai 1948, doar unul dintre cei 37 de semnatari ai Declarației de Independență a Israelului era născut în Palestina. În multe feluri, aceasta încapsulează natura mișcării sioniste. Nu a fost un fenomen nativ. Nu era de proveniență palestiniană.
Membrii WZO nu au încetat niciodată să facă parte, în marea lor majoritate, din diaspora. Dintr-un total de 2,16 milioane în momentul Conferinței Sioniste Mondiale din 1946, în ajunul formării statului evreiesc, doar 300.000 de membrii erau din Palestina. Membrii americani, însumând 956.000, erau de trei ori mai mulți decât cei din Palestina. Cea mai mare parte a venitului Yishuv-ului nu a fost niciodată autogenerat. A venit mereu de peste hotare, în special de la comunitatea evreiască americană.
Mandatul a fost, în esență, un condominiu între administrația britanică și WZO. Acest lucru a fost prevăzut de însuși instrumentul Mandatului. De-a lungul Mandatului, WZO avea sediul în Londra. Poate să și-i imagineze cineva pe Michael Collins, pe Nehru sau pe Kenyatta conducându-și mișcările naționale de la Londra? Și totuși, Yishuv-ul din Palestina era o emanație și creația propriu-zisă a WZO cu sediul la Londra și a instituțiilor sale financiare din diversele țări.
Citiţi partea a doua a articolului
Citiți și:
Rothschild recunoaște că acest clan a creat Israelul
Peste 1.300 de palestinieni au fost împușcați de israelieni în primele 11 zile ale lunii octombrie
yogaesoteric
1 iulie 2018