De la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (II)
Citiți prima parte a articolului
Sionismul a fost, fără îndoială, o mișcare naționalistă. Dar ce fel de mișcare naționalistă? Nu era o mișcare de eliberare sau de autodeterminare împotriva unei puteri coloniale sau imperiale străine, ca majoritatea mișcările afro-asiatice. Nu era o rebeliune a coloniștilor settler-i împotriva unui părinte metropolitan, ca revoluția americană. Nu era o Intifada împotriva unei ocupații militare brutale și sufocante. Nu era o secesiune de un stat multinațional sau un imperiu, ca mișcările împotriva Imperiului Otoman sau a Imperiului Austro-Ungar. Nu era o afirmare a unei identități comunitare indigene sau minoritare împotriva vecinilor, așa ca în cazul kurzilor sau al bascilor. Nu era un Risorgimento à la Mazzini sau Garibaldi cu scopul unificării regionale a unei națiuni fragmentate ca Italia.
Mișcarea avea origini puternic seculare, utopice și socialiste. Dar avea și impulsuri etno-naționale puternice, hrănite de secole de discriminare, persecuție și intimidare, insulte și expulzări (mai ales în Europa creștină) și o dorință urgentă de a scăpa de un statut umilitor și omniprezent de minoritate. Simultan, mișcarea a fost influențată de puternice curente religioase, spirituale, chiar mistice. Rezultatul a fost o mixtură a tuturor acestor elemente cu alte ingrediente seculare și naționale care nu sunt ușor de analizat. Sloganul dreptei sioniste religioase (partidul Mizrahi) în timpul Mandatului era „Eretz Yisrael pentru poporul lui Israel potrivit Tora-ei Israelului.”
Dar subtextele mesianice nu se limitau la partidele religioase. Dreapta seculară sub Menachem Begin în 1948 cerea „restaurarea întregului Pământ al Israelului proprietarilor săi de drept așa cum a fost garantat de Dumnezeu”. Biochimistul Haim Weizmann și liderul centrist secular, președintele WZO, a depus mărturie în fața Comisiei Regale în 1936 că Declarația Balfour reprezenta împlinirea „promisiunii lui Dumnezeu față de poporul Său”. Și, adresându-se aceleiași Comisii Regale, liderul socialist Ben Gurion afirma că „Biblia este mandatul nostru.” „Eterna Carte a Cărților” este menționată în primul paragraf al Declarației de Independență a Israelului.
Partidul socialist Mapai al lui Ben Gurion este considerat, în mod tradițional, ca fiind fondatorul statului. Mai puțin cunoscut este faptul că alianța sionistă guvernatoare din 1935 până la sfârșitul Mandatului și după aceea este ceea ce în Israel se numește „coaliția istorică”, ai cărei principali parteneri erau partidul laburist Mapai și partidul religios Mizrahi. Fără participarea activă a partidului Mizrahi este îndoielnic că Israelul s-ar fi putut întemeia.
Ceea ce distinge în mod deosebit mișcarea sionistă de-a lungul acestui spectru secular-religios este, în primul rând, nostalgia pentru o țară anume (Palestina) a evreilor vestici din diaspora intercontinentală și, în al doilea rând, determinarea încăpățânată a sioniștilor de a se „întoarce” în ea și de a „restabili” un cordon ombilical istoric.
Chiar și în starea sa lipsită de putere politică și militară de dinainte de Balfour și de Primul Război Mondial, sionismul manifesta o stare a superiorității morale și a unui drept exclusiv care nu doar că reflecta atitudinile europene curente față de popoarele ne-europene, dar părea înrădăcinată în convingerea privind un drept din naștere primordial, anticipativ, cu desăvârșire orb față de palestinienii indigeni ai pământului.
Analogiile cu proiectul sionist sunt multiple, în special cele ale coloniștilor settler-i englezi în America de Nord, Australia și Noua Zeelandă. Dar, deși paralele sunt clare, par să aibă mai mult de-a face cu mecanismele deposedării și colonizării decât cu impulsurile motivaționale ale settler-ilor, în care dimensiunea atavistă iredentistă sionistă lipsește. Coloniștii englezi vedeau în America pământul promis, dar nu credeau că își au originile în preerii.
După zeci de ani de reflecții asupra subiectului, analogia cea mai apropiată la care mă pot gândi, dată fiind lipsa de congruență cu alte mișcări naționale, este Reconquista iberică din secolul al 13-lea până în secolul al 16-lea sub Castilia și Aragon. Sesizând oportunitatea, pe măsură ce puterea musulmană, după câteva secole, începea să slăbească, aceștia au fost hotărâți să „ia înapoi” ceea ce considerau moștenirea lor ancestrală, indiferent cât de mult ar fi durat. În acest sens, Reconquista nu a fost despre armate sau despre legitimitate sau despre tratatul cutare sau cutare, nici măcar despre divizări musulmane sau pași greșiți. Era vorba despre un popor în mișcare, pus în acțiune, cu alchimia motivației sale religioase și naționale, cu sentimentul său profund al unei proprietăți anterioare și al dreptului față de un pământ, cu insațiabila foame de pământ și cu indiferența nemiloasă față de soarta locuitorilor acelui pământ. În același fel fundamental, sionismul a fost o ofensivă – Reconquista, încă de la început. Ca și în cazul iberic, nu și-a pus nimeni problema sorții „uzurpatorilor” sau „străinilor” ce trăiau pe acel pământ – aceștia erau simple obstacole ce trebuiau înlăturate. Parteneriatul nu a fost niciodată o posibilitate deoarece miza era un drept primordial exclusiv, indisputabil. În lumina aceasta, chestiuni legate de cine a tras primul foc și cine a acceptat și cine nu a acceptat partiția sunt irelevante, sunt simple diversiuni.
Momentul hotărâtor pentru soarta mișcării sioniste a fost Declarația Balfour din 1917, care a schimbat peste noapte perspectiva sionismului de la fantezie la posibilitate sub aripa puterii imperiale supreme a zilei. Unindu-se cu Britania Mandatorie, sionismul și-a lansat propria Reconquista împotriva palestinienilor prin delegație – cu baionete britanice.
La Whitehall, aroganța față de palestinieni era exemplificată cel mai bine prin cuvintele scrise de însuși Balfour în 1919: „Sionismul, just sau nu, bun sau rău, este înrădăcinat în tradiții străvechi, în nevoile prezentului, în speranțele viitorului și este de o importanță mult mai profundă ca dorințele a 700.000 de arabi care trăiesc acum pe acel pământ străvechi și prejudiciile suferite de aceștia.” (Memorandum by Mr. Balfour, 11 August 1919 în E. L. Woodward and Rohan Butler, eds.,Documents on British Foreign Policy, 1919–1939. Ediție princeps, vol. IV, 1919 (London, HMSO, 1952), p. 345.) În același memorandum, Balfour continua: „Oricât ar trebui luate în considerare părerile celor care trăiesc aici (în Palestina), puterile mandatare nu își propun, așa cum înțeleg eu problema, să se consulte cu aceștia.”
Winston Churchill a fost ceva mai direct exprimându-și părerile despre arabii palestinieni, așa cum raporta secretarul colonial de atunci, Malcom MacDonald, în 1938. „Mi-a spus că ar trebui să fim nebuni să-i ajutăm pe arabi deoarece erau niște înapoiați care nu mâncau decât bălegar de cămilă” (Nicholas Bethel, The Palestine Triangle: The Struggle for the Holy Land).
Relația dintre Churchill și Weizmann era atât de intimă încât, la o cină privată organizată la Londra în 1938, pentru a discuta politica britanică în Palestina, imperialistul britanic i-a spus liderului sionist „Știi că voi sunteți stăpânii noștri… cum ziceți voi așa facem. Dacă ne cereți să luptăm, vom lupta ca niște tigri.” (Rose, The Gentile Zionists, p. 132.)
Sub protecție britanică, micuțul Yishuv indigen s-a transformat într-un „cămin național evreiesc” care era rațiunea de a fi a Mandatului. Așa încât, Yishuv-ul crescuse de la 56.000 de evrei în 1917 la 174.610 până în 1931 și până în 1944 la 553.600.
Încă din anii 1920, Ben Gurion și colegii săi laburiști au decis că este nevoie de o armată clandestină secretă, Hagana, bazându-se pe presupunerea că pentru a transforma într-un cămin național evreiesc o țară a cărei populație era în vasta ei majoritate alcătuită din arabi va fi nevoie de forță militară directă, forță pe care guvernul britanic ar fi putut să nu fie mereu dispus să o ofere. Cuvântul Hagana în limba ebraică înseamnă „autoapărare”.
În același timp, populația evreiască nefiind prea bine reprezentată în zonele rurale, sioniștii stabiliseră o metodă strălucită de a controla pământul în orice confruntare viitoare cu țăranii palestinieni. Este vorba de sistemul kibbutz-urilor, bazat în scopurile sale strategice pe modelele prusace menite să controleze țărănimea poloneză în Prusia de Est. Rețeaua de kibbutz-uri – condusă și finanțată de la centru – ocupa puncte strategice în zone specifice din zona rurală palestiniană. Kibbutz-urile s-au înmulțit, alimentate de un flux constant de pionieri (halutim) instruiți special în Europa înainte de a emigra în Palestina, și datorită unor legături organizate cu proprii absolvenți de studii superioare ai Yishuv-ului și cu mișcări de tineret puternic motivate – și acestea modelate după mișcările de tineret germane.
Rețeaua chibuțurilor era sprijinită de încă două filiale puternice. Prima, cu toate serviciile multifuncționale de cooperativă (marketing, sistem bancar, construcții, educație și sănătate) ale Federației Generale unice a partidului laburist evreiesc – centrala sindicală evreiască Histadrut. A doua, beneficiind de forța covârșitoare a Haganei, era Palmach – trupa de comando, brigada de șoc a Haganei – alcătuită în principal din kibbutz-nici. Contrastul nu putea fi mai mare între nivelul de subzistență tipic individual, preindustrial, al satului palestinian și al chibuțului colectiv de peste drum, ce beneficia de un asemenea sistem integrat de sprijin și organizare.
Începând cu 1917, a existat o relație trilaterală a puterii în Palestina între ocupatorul britanic, palestinieni și Yishuv-ul susținut de WZO și de diaspora evreiască (vestică). Povestea fundamentală a Palestinei Mandatorii până în 1948 a fost aceea a dezvoltării neobosite a Yishuv-ului (căminul național evreiesc cu alte cuvinte) sub egida britanică, prin imigrări masive în principal din Europa de est și apoi și din cea centrală. Rezultatul a fost un schimb cumulativ al balanței puterii între indigenii palestinieni și Yishuv, în favoarea celui din urmă.
Shabtai Teveth, proeminentul expert în Ben Gurion, crede că datorită imigrației evreiești în masă sub protecție britanică, până prin 1936 Ben Gurion simțea că Yishuv-ul era atât de puternic încât putea să întrerupă orice dialog politic cu palestinienii. (Shabtai Teveth, Ben Gurion and the Palestinian Arabs: From Peace to War). Uri Ben Eliezer, strălucitul sociolog israelian, a descris în detaliu dezvoltarea militarismului și a unui etos orientat spre cucerire la nivel de Yishuv începând cu mijlocul anilor 1930.
Anxietatea arabă în legătură cu amploarea luată de căminul național evreiesc, atestată de comisii regale britanice succesive trimise de la Londra pentru a cerceta cauzele tulburărilor care izbucneau periodic de la impunerea Mandatului, a erupt într-un final în marea Rebeliune Palestiniană dintre 1936-1939, cea mai mare și mai susținută rezistență armată față de autoritatea imperială britanică din prima jumătate a secolului 20. Strivirea brutală a rebeliunii de către armata britanică, uciderile, spânzurările și pedepsele colective, dezmembrarea organizațiilor politice palestiniene și dezarmarea sistematică a populației palestiniene a schimbat masiv și ireversibil balanța puterii în favoarea Yishuv-ului.
În 1937, o comisie regală condusă de Lordul Peel recomanda pentru prima oară partajarea Palestinei într-un stat evreiesc și unul arab, cel din urmă având să fie anexat de Transiordania sub marioneta hașemită britanică, Emirul Abdallah. Palestinienii au fost revoltați de vivisecția propusă. Chiar mai dezgustătoare a fost recomandarea comisiei de a „transfera” palestinienii cu forța din teritoriul propus pentru statul evreiesc pentru a face loc emigranților evrei. Revoltându-se față de aceste recomandări, rebeliunea palestiniană împotriva Marii Britanii își atinsese apogeul între 1938-1939. Prin contrast, propunerea de „transfer” forțat era muzică pentru urechile sioniștilor, stimulându-le apetitul și alimentându-le natura coercitivă.
De fapt, conceptul de „transfer” (un eufemism pentru expulzare) al palestinienilor era o idee ce încolțise în mintea fiecărui personaj sionist din primele zile ale mișcării, așa cum este documentat de Nur Masalha și Rabbi Chaim Simons. (Nur Masalha, Expulsion of the Palestinians: The Concept of “Transfer”in Zionist Political Thought 1882–1948, Washington, Institute for Palestine Studies, 1992).
Partajarea și conceptul concomitent al transferului erau discutate de Haim Weizmann și comisia regală încă din ianuarie 1937, cu șase luni înainte ca raportul lui Peel să fie publicat pe 7 iulie 1937. Conceptul transferului a continuat să ocupe o nișă importantă în gândirea strategică a elitei politice și militare a Yishuv-ului, așa cum încă este în anumite cercuri israeliene. În lupta din 1947-1948, ideea transferului, așa cum este arătată în mod concludent în opera lui Ilan Pappé, inspira implementarea Planului Dalet odată ce rezoluția de partiție a UNGA din noiembrie 1947 a furnizat alibiul tendențios al autoapărării. (Ilan Pappé, The Ethnic Cleansing of Palestine).
Până în 1939, Marea Britanie crease o armată colonială auxiliară evreiască puternică, pe care o înarmase și o antrenase. Această forță a primit numele inofensiv de Poliție Colonială Evreiască (JSP), dar de fapt era o armată teritorială croită după modelul Armatei Teritoriale Britanice, o structură la nivel național bazată pe unități recrutate regional, care erau antrenate și trimise în anumite zone geografice interconectate și dirijate de la centru. Această nouă armată evreiască, adăugată armatei neoficiale a Haganei, a făcut ca Yishuv-ul, cu populația sa de sub jumătate de milion de oameni, să devină una dintre cele mai militarizate comunități din lume.
Citiți a treia parte a articolului
Autor: Walid Khalidi, palestinalacrimamea.com
Citiți și:
Cine sunt în realitate evreii khazari și o serie de afirmații șocante din Talmud
Cinci adevăruri ascunse și tragice despre Israel, SUA și Europa
yogaesoteric
5 iulie 2018