Declinul inteligenţei

 

„Nu se poate recunoaște deșteptăciunea unui om înţelept pe care nu l-ai pus la încercare.” (Papirus Insinger, XII, 15)

„E declarat oficial: omenirea se prostește” – așa sună jurnalistic concluzia la care duc rezultatele unui studiu publicat de Proceedings of the National Academy of Sciences. Studiul a fost realizat de Centrul „Ragnar Frisch” de Cercetări Economice, din Norvegia, aplicând 730.000 de teste de evaluare a inteligenţei asupra a trei generaţii de bărbaţi, la vârsta recrutării în armată, între 1970 și 2009. Coroborând datele a mai multor cercetări și din alte ţări (Marea Britanie, Noua Zeelandă etc.), inclusiv ale academicianului James Flynn, din secolul trecut, s-a ajuns la următoarea constatare: în secolul al XX-lea, coeficientul de inteligenţă al persoanelor testate a crescut, în medie, cu 3 puncte per deceniu, iar punctul maxim a fost înregistrat la mijlocul anilor ’70. În schimb, în ultimele decenii, trendul este descrescător, cu 7 puncte per generaţie.

Jurnaliști, psihologi, economiști etc. Urmăresc să emită presupuneri cu privire la cauze, însă deocamdată acestea nu se cunosc clar. Factorii presupuși, enumeraţi în articolele și știrile cu privire la fenomen, sunt: hrana nesănătoasă, sistemele educaţionale slabe, obsesia tehnologiei, mediul de trai care induce prostie, gunoiul mediatic al tabloidelor, fake news etc.

Când aflăm acest aspect nu se poate să nu ne întrebăm, cu îngrijorare, dacă nu am putea investiga mai profund posibilele cauze ale acestei „boli”, pentru a-i căuta leacul sau măcar o ameliorare.

Ce este inteligenţa?

Cicero este primul autor care definește, în Antichitatea romană, inteligenţa drept „puterea și funcţia minţii de a stabili legături și a face legături între legături”. Desigur, această accepţiune a termenului are astăzi mai mult o valoare culturală, însă nu contribuie prea mult la clarificarea conceptului. Admitem că anumite trăsături ce compun specificul nostru uman sunt tributare, în manifestarea lor, în primul rând epocii și culturii în care trăim; de aceea vom renunţa la a cita gânditori ai secolelor demult apuse.

Iată cum descrie inteligenţa un renumit psiholog cercetător din secolul trecut: „Inteligenţa se structurează în condiţiile adaptării sociale, întotdeauna concrete, implicând relaţii sociale generatoare de atitudini, ce se corelează cu aptitudinile, inteligenţa fiind necesar să corespundă anumitor modele culturale. Omul nu este, ci devine inteligent și aceasta în raport cu condiţiile social-istorice.”

Și pentru alţi specialiști – Claparède, Stern, Piaget, Thurstone – inteligenţa presupune adaptarea la noi condiţii și situaţii; de asemenea, ea vizează o stare de echilibru spre care tind toate adaptările succesive în cunoaștere, în mișcare și simţuri, în interacţiunea cu mediul; ea este deopotrivă o caracteristică a psihicului și un proces, se articulează în relaţia persoanei cu mediul, cu semenii și cu sine, implică și logica, și interpretarea realităţii, și creativitatea, pentru că structurează atitudini și comportamente.

Jean Piaget, pionierul studiilor asupra inteligenţei juvenile, declara: „Se prea poate ca secretul inteligenţei să fim nevoiţi să-l căutăm înainte de vârsta de 7-8 ani!”.

Ce factori perturbă inteligenţa?

Dacă este să ne alăturăm celor ce-și declară public preocuparea aceasta de a identifica factorii determinanţi ai scăderii IQ-ului populaţiei, considerăm relevanţi câţiva autori; aceasta, pentru că ei s-au raportat la civilizaţia actuală și la impactul tehnologiei asupra vieţii noastre, mai ales asupra copiilor și tinerilor.

Astfel, Virgiliu Gheorghe prezintă rezultatele unor cercetări despre efectele pe care le are ecranul asupra minţii copiilor și tinerilor, în secolul nostru. Și, deși referirile sunt cu precădere la ecranul televizorului, concluziile sunt cât se poate de actuale, în contextul noilor media. Autorul chiar schiţează portretul unui tânăr căruia ecranul i-a fost, în mare măsură, părinte, bonă și educator de-a lungul copilăriei. El prezintă, se pare, o inhibare a comunicării din interiorul și dintre cele două emisfere ale creierului; aceasta „pasivizează procesele intelectuale, reacţiile și comportamentul indivizilor, pune în pericol dezvoltarea inteligenţei”. De asemenea, acest copil sau tânăr prezintă efectele unei vătămări a ariilor prefrontale ale scoarţei cerebrale. Aceasta îi aduce neajunsuri multiple: îl prejudiciază în privinţa capacităţii de a folosi limbajul și de a avea proprietatea termenilor, de a gândi logic și analitic, de a citi și scrie, de a memora, de a învăţa. „Tinerii aceștia sunt incapabili să se concentreze cu atenţie pe o perioadă mai lungă și să se motiveze în urmărirea unei acţiuni până la finalizarea ei. Nu pot să-și planifice și să-și organizeze programul și viaţa, sunt delăsători și neglijenţi, irascibili și hiperactivi, nu-și pot controla emoţiile și pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau pulsiuni sexuale.”

Dacă vom avea tendinţa de a replica la toate acestea că ele au caracterizat dintotdeauna tineretul, în măsuri variabile, să adăugăm constatările următoare: comportamentul lipsit de altruism se traduce într-un stil de viaţă însingurat, deviant și, în final, lipsit de dragoste. Autorul explică faptul că deviaţiile produse în comportamentul sexual sunt conectate cu funcţionarea defectuoasă a creierului, în ariile lui prefrontale. Astfel poate avea loc o „transformare a sexului în centru obsesiv al preocupărilor persoanei”. Din această cauză, cultivarea și căutarea emoţiilor intense subminează atitudinea de autocunoaștere autentică a tânărului. De asemenea, subminează reflexivitatea privind existenţa și șansa lui de a-și lărgi orizontul experienţei, prin trăiri împărtășite și raportări sanogene la semeni.

Toate acestea sunt, desigur, tendinţe, care se pot actualiza mai pregnant sau mai difuz, în funcţie și de alţi factori (educaţia familială, mediul social de provenienţă, influenţe ale anturajului, înclinaţii genetice etc.). Însă ceea ce aduce nou video-dependenţa este tendinţa către dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizează dobândirea plăcerii. Autorul precizează: „Acești tineri care încep să fie preocupaţi de problema sexuală din primii ani de școală și care ajung să întreţină relaţii sexuale încă înaintea terminării gimnaziului ajung foarte repede la epuizare sufletească și trupească, la frustrări și perversiuni, căci fantasmele erosului le agită încontinuu imaginaţia, în timp ce fericirea promisă se arată a fi una iluzorie.”

Un alt autor ale cărui lucrări sunt relevante pentru problema diminuării inteligenţei noilor generaţii este Giovanni Sartori. Acesta enumeră factorii determinanţi care azi transformă un copil în adult:
1) părinţii;
2) peer group-ul, adică persoanele din grupul său de referinţă, amicii, colegii de aceeași vârstă;
3) școala;
4) mass-media.
Ultimul – în mod preponderent, (video-vederea) este decisiv. Aceasta, în condiţiile în care părinţii sunt „în derută”, școala e „în colaps”, iar peer group-ul „reflectă în mod aproape exclusiv o cultură juvenilă care, la rândul ei, e o cultură audio-vizuală.”

Noutatea malignă constă în faptul următor: altădată, interacţiunea copilului cu grupul colegilor și amicilor întărea relaţiile afective și interacţiunile constructive, fie ludice, fie cognitive; acum, capcana videodependenţei îi adâncește – și împreună, și separat – în experienţe virtuale care îi înstrăinează de propria persoană și de afectivitatea celuilalt. Ei ajung să nu se mai cunoască nici pe ei înșiși și nici reciproc, decât pe zone foarte restrânse, ale abilităţilor tehnice implicate în comun.

Aceasta face ca tânărul sau copilul videodependent să se maturizeze fizic, dar nu și emoţional și să se formeze sub aspect social „ca un rău cetăţean, care sprijină prost cetatea democratică și binele colectiv”. Comunicarea excesivă prin reţele sociale este o iluzie a adevăratei socializări. Pentru ea, Sartori oferă comparaţia cu o „vedere fără înţelegere”.

O cauză din spatele cauzelor

Așa cum sublinia și Piaget, „imaginea nu este un element al gândirii înseși. Ea o însoţește numai și îi servește de simbol – un simbol personal, care completează semnele colective ale limbajului.”

Or, cantonarea în videodependenţă blochează accesul la gândirea abstractă, la formele elevate de reflecţie, aplicabile marilor teme și probleme ale omului, la introspecţie. Toate acestea se află mai presus de simpla imagine, vizează categorii filosofice, adică noţiuni de maximă generalitate (sens al vieţii, lume, umanitate, univers, libertate, moarte, creaţie, vocaţie, credinţă, dreptate, dragoste, fericire etc.). Acestea, prin complexitatea lor, nu pot fi cuprinse într-o simplă imagine, indiferent cât de familiar ne sună că imaginea „face mai mult decât o mie de cuvinte”. Iată ce menţionează Piaget: „Introspecţia, chiar controlată, vizează numai produsele gândirii, nu și formarea ei. (…) Ea este rezervată subiecţilor capabili de reflexiune.”

Sartori invocă un nou termen: „beyond-ismul” (Daniel Bell), spunând că, „dacă nu «depășești», dacă nu întreci și nu sari peste, astăzi nu exiști”. El surprinde prin aceasta toată superficialitatea ce caracterizează transversal celelalte deficienţe ale gândirii și adaptării videodependentului. Ele fac să-i scadă inteligenţa și să aibă un comportament inadecvat. Iarăși, noutatea malefică a dependenţei de imagine este că ea caracterizează persoana încă din copilărie sau adolescenţă, pe când, în trecut, adicţiile caracterizau persoane mature; erau acele „năravuri”, „vicii” dobândite prin învechirea unui comportament greșit. Copiii erau în afara sferei unor astfel de înrobiri. Astăzi, pe fondul unei personalităţi fragile, în formare, ei se confruntă deja cu o deformare.

Un expert al comunicării, Lucien Sfez, explorând modul în care omul cunoaște și realizează că știe ceva, delimitează trei paliere:
1) palierul experimental, care se rezumă la experienţa însăși, prezentă, fără semnificaţie, fără logică, fără cuvânt;
2) palierul conceptual, în care este simbolizată experienţa și este construită memoria, prin apel la cuvânt și la semnificaţie;
3) palierul abstract, care presupune și logică, și semnificaţie, și cuvânt, dar permite și o viziune, un tablou complex de concepte și trăiri, de categorii filosofice, de valori și raţionamente.

Sfez spune: „Modul abstracţiei e declarativ. El scoate în evidenţă aspectul care e necesar, creează un nou context. Declaraţia de dragoste ţine de nivelul abstract. Ea este diferită de dragoste ca ansamblu de senzaţii, care ţine de nivelul experimental, sau de ideea de dragoste, care ţine de nivelul conceptual. Majoritatea oamenilor posedă o idee a dragostei și foarte puţină experienţă în privinţa ei. După cum spune Bateson, ei mănâncă meniul în locul mâncării, iau harta drept teritoriu.”

Aceste explicaţii ne oferă șansa unei înţelegeri mai profunde a fenomenului de diminuare a inteligenţei la tinerii videodependenţi. Dacă inteligenţa ar putea funcţiona autonom, ca unul dintre multiplele „motoare” ale psihicului nostru, atunci gravitatea diminuării ei ar fi mai mică, asemenea unei avarii colaterale. Însă specialiștii invocaţi arată conexiunile ei funciare cu tot ce compune personalitatea și, în cele din urmă, destinul unui om. Considerăm că e necesar ca această problemă să ne preocupe pe toţi, cât mai solidar. Este reacţia firească și creștinească de iubire a aproapelui, mai ales atunci când aproapele acesta fragil, în plină dezvoltare, crește strâmb, se îndepărtează și de noi, și de el însuși, în derivă. Într-un astfel de caz trist și mut, totuși atât de frecvent, asemenea apostolului Pavel s-ar cuveni să gândească orice dascăl, orice părinte, orice preot sau pastor: „Cine este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” (Corinteni, 2 11:29).

Citiți și:

Inteligenţa (I)

Psihologii au definit «inteligenţa spirituală». O nouă confirmare ştiinţifică a valorii spiritualităţii

 

yogaesoteric
10 iunie 2020