În scandalul interceptărilor din România, amorsat recent de reputatul avocat ardelean Radu Chiriță, reacțiile ar fi trebuit să fie de-a dreptul violente, nu doar vehemente, în primul rând cele ale clasei politice și ale ONG-urilor specializate în protejarea drepturilor omului. Nimic din toate astea, însă; afară de câteva articole de presă revoltate, totul pare în firea lucrurilor. Deși, datele scoase la lumină de avocat duc spre altele, de-a dreptul terifiante, și care ar trebui să îngrozească, efectiv, întreaga opinie publică.
Să prezentăm, pe scurt, datele despre mandatele de interceptare telefonică solicitate judecătorilor de către procurori în ultimii cinci ani, date livrate publicului de avocatul Radu Chiriță, după o muncă spectaculoasă prin care a obținut informații publice de la aproape toate instanțele din România: 173 de judecătorii din 176, 40 de tribunale din 42, toate cele 15 curţi de apel, toate instanţele militare şi de la ÎCCJ.
„În total s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109.946 ori în cei aproape 5 ani care au făcut obiect al solicitării. Din ele, au fost admise 102.729 cereri. Pentru cine nu ştie, pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minim 3 persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în aştia 4 ani şi ceva bunicuţa a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni.
ÎCCJ a admis 4522 cereri din 4523 şi a respins doar una.
Avem 6 curţi de apel care le-au admis pe toate, bifând un neverosimil 100%.
În total sunt 61 de instanţe care au admis tot.
Recordul e la Tribunalul Galaţi, care din aproape 3000 de cereri nu a găsit niciuna în neregulă”, scrie avocatul.
Tabelul cu datele complete poate fi consultat aici.
Fostul președinte Traian Băsescu, trebuie spus, a plusat după publicarea acestor date, dezvăluind – și e cert că în această privință chiar știe ce spune – că numărul persoanelor interceptate telefonic în baza fiecărui mandat e de cca. 10 pentru fiecare nume care figurează în acte, ceea ce înseamnă un total de 3 milioane de oameni ascultați în ultimii cinci ani.
Cifrele încep să devină șocante, dar mai aveți puțină răbdare. Este momentul să le coroborăm cu altele, iar rezultatul se anunță teribil.
Pe 25 iunie 2010, în ziua eliberării ziaristului Dan Diaconescu din arestul Direcţiei Cercetări Penale a Poliţiei Române, ca urmare a deciziei Tribunalului Bucureşti, procurorul DNA Gheorghe Bocșan, care se ocupa de cazul respectiv, a făcut o afirmație incendiară în cadrul pledoariei împotriva măsurii eliberării, declarând, în fața instanței, că la dosarul lui D.D. sunt 18 mii de ore de interceptări telefonice, plus două ambientale.
18.000 de ore de interceptări telefonice într-un singur dosar!!! 18.000 de ore de înregistrare, citire și transcriere pentru a dovedi că unui primar de comună i s-a cerut șpagă.
Un an de zile are 8760 de ore. Sau 525.600 de minute.
De ce ne-ar interesa minutele? Simplu. În octombrie 2014, siteul sursazilei.ro dezvăluia o premieră: în cadrul rechizitoriului întocmit împotriva unor traficanți de țigări, un procuror a prezentat costurile interceptărilor telefonice. Conform unui proces-verbal care a stat la baza calculării costurilor judiciare, înregistrarea convorbirilor de telefonie mobilă se ridicau la valoarea de 2,57 lei pe minut, în timp ce activităţile de verificare, supraveghere şi cercetare (filaj) au costat 550 de euro pe zi.
Cifrele au crescut, de-a lungul anilor: agenția News.ro a difuzat recent un material realizat pe baza unor informații de culise, potrivit căruia costurile unui minut de interceptare telefonică sunt de cca. 5,7 ron, dar, în funcție de complexitatea înregistrării, pot atinge și 10 lei.
La un calcul simplu, cele 1.080.000 de minute ale lui D.D. costă 6.156.000 lei. Adică cca. 1.368.000 euro! Conform rechizitoriului procurorilor, suma totală cerută șpagă de Diaconescu era de 200.000 de euro.
Dacă facem calculele pentru toate cele 109.946 de mandate aprobate în ultimii cinci ani, ne apucă dureri cumplite de cap. Și ne zboară gândul la o bășcălie care circula pe vremea Împușcatului: „Să economisim cât mai mult, indiferent cât ne costă asta!”.
E adevărat că democrația costă scump, dar tare ne e teamă că România nu plătește prețul ridicat al democrației, ci doar pe cel al incompetenței anchetatorilor din Justiție, incapabili să își bazeze rechizitoriile pe altceva decât pe interceptări și iar interceptări.
Pe de altă parte, e momentul să amintim un alt aspect extrem de important. În decembrie 2010, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) a adoptat un raport privind standardele europene referitoare la independența sistemului judiciar. Prima parte era dedicată judecătorilor, a doua procurorilor. În document, un întreg capitol e intitulat „Pericolele unor puteri excesive ale parchetelor pentru independenţa puterii judecătoreşti”; în el se relevă că:
„Pe parcursul activităţii sale cu privire la anumite state, Comisia de la Veneţia a criticat uneori puterile excesive ale parchetelor. În sistemul sovietic, parchetul a reprezentat un mijloc puternic de a controla puterea judecătorească şi, în câteva state, încă există rămăşiţe ale acestui sistem (s.n.). Există riscul ca un parchet ultra-puternic să devină o autoritate distinctă, fără niciun fel de responsabilitate (…) În orice caz, actele procurorilor care au implicaţii asupra drepturilor omului, cum sunt percheziţia sau arestarea, trebuie să rămână sub controlul judecătorilor. În unele state, exista o «înclinaţie spre urmărire» căci se pare că astfel de cereri din partea procurorilor sunt admise aproape automat. (s.n.) Aceasta reprezintă un pericol nu numai pentru respectarea drepturilor persoanelor în cauză, dar mai ales pentru independenţa puterii judecătoreşti ca sistem.”
Evitarea unor practici care să conducă la asemenea situații este inclusă de Comisia de la Veneția între cele 25 de solicitări finale ale documentului destinat statelor europene.
La cinci ani de la adoptarea Raportului însă, așa cum demonstrează demersul avocatului clujean, România e exemplul cel mai concludent de stat cu reminiscențe de mentalitate sovietică în materie de parchete și în care cererile procurorilor sunt admise „aproape automat” de către judecători, periclitând drepturile cetățenilor și independența puterii judecătorești.
O constatare gravă. Dar nu suficient de gravă, după cum se vede, pentru a determina reacțiile corespunzătoare din partea societății civile (TFL-iștii stau cuminți la cutie), a clasei politice, a sistemului judiciar însuși ori a ambasadelor străine.
Citiți și:
Dovada evidentă că în România aproape toate telefoanele sunt ascultate
Operaţiunea secretă «ochiul şi timpanul» revine. SRI ascultă de două ori mai multe telefoane decât FBI
Statul se lasă acum benevol spionat de SRI
yogaesoteric
2 iunie 2017