Democrația, cea mai periculoasă religie

După ce au fost crescuți într-un mediu politic occidental democratic, americanii (și da, și alții, dar mai ales americanii) au fost prin concepție infuzați de la naștere cu convingerea că o anumită formă de sistem electoral multipartid ‒ pe care o putem numi în mod liber „democrația” ‒ este, chiar și cu un defect ocazional, calea corectă, singura cale, felul în care a intenționat Dumnezeu când a proiectat Universul.

Nu este nedrept să afirmăm că americanii cred în general ‒ pentru că aceasta este ceea ce au fost învățați de la naștere ‒ că toate națiunile aspiră la forma lor superioară și iluminată de guvernare și că, pe măsură ce aceste națiuni se dezvoltă, vor gravita în mod natural către ceea ce americanii consideră să fie adevărat: că „democrația”, oricum ar fi definită, este o „valoare universală”, deoarece reprezintă vârful civilizației. Într-adevăr, „democrația” este foarte des prezentată ca o reflectare a „dorințelor întregii omeniri”.

Dar aceste opinii și convingeri par în cea mai mare parte a fi poziții neexaminate, aparent niciodată contestate sau chiar discutate, poziții care, prin generații de întăriri propagandistice intense și necontenite, au dobândit statutul de adevăruri „religioase” revelate, care nu pot fi puse la îndoială deoarece nu sunt, prin natura lor, discutabile.

Am acoperit în detaliu miturile și tacticile propagandistice care duc la această situație, într-o serie de articole dintr-o carte electronică intitulată Bernays și propaganda. Conține toate referințele necesare și ar merita timpul dvs. pentru a citi și a înțelege cât de adânc a pătruns acest fenomen în societatea americană.[1]

Campania de propagandă falsă pentru a insinua teologia democrației în psihicul american a început la începutul anilor 1900 cu Edward Bernays și Walter Lippmann, doi evrei care au primit instrucțiuni de la un Rothschild și City of London. Lippman și Bernays au scris despre disprețul lor deschis față de „publicul maleabil și fără speranță, prost informat” din America.

Lippmann scrisese deja că oamenii dintr-o democrație sunt pur și simplu „o turmă năucită” de „străini ignoranți și amestecați” care ar fi nevoie să fie menținuți doar ca „spectatori interesați”, pentru a fi controlați de „guvernul secret”.

Aceștia au ajuns la concluzia că într-un sistem electoral multipartid (o democrație), opinia publică ar fi fost indicat să fie „creată de o inteligență organizată” și „concepută de un guvern invizibil”, oamenii fiind relegați la statutul de observatori neinformați, situație care a existat fără întrerupere în SUA în ultimii 95 de ani.

„Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor organizate ale maselor este un element important în societatea democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care este adevărata putere de conducere a țării noastre.”[2]

Bernays a susținut necesitatea de a aplica „disciplina științei”, adică psihologia propagandei, la funcționarea democrației, unde inginerii săi sociali „ar oferi statului modern o bază pe care să se poată realiza o nouă stabilitate”. Aceasta a fost ceea ce Lippmann a numit necesitatea „controlului de informații și informații” într-o democrație, afirmând că propaganda „are un rol legitim și dezirabil de jucat în sistemul nostru democratic”.

Ambii bărbați și-au imaginat societatea modernă americană ca fiind dominată de „un număr relativ mic de persoane care înțeleg procesele psihice, de gândire și modelele sociale ale maselor”. Pentru Bernays, acesta a fost „rezultatul logic al modului în care este organizată societatea noastră democratică”, neținând cont de faptul că în primul rând stăpânii săi (europeni evrei) au fost cei care au organizat-o astfel.

Lippman și Bernays nu erau independenți în viziunea lor pervertită despre propagandă ca fiind o „necesitate” a democrației, la fel cum nu au fost în marketingul de război, trăgându-și teoriile și instrucțiunile de la stăpânii lor sionişti din City of London și, de fapt, testând-o în Marea Britanie înainte de a o aduce în SUA.

Sistemul electoral multipartid nu a fost conceput și implementat pentru că era cea mai avansată formă de guvernare, ci mai degrabă pentru că singur oferea cele mai mari oportunități de a corupe politicienii prin controlul banilor și de a manipula opinia publică prin controlul presei.

În cartea sa Ingineria consimțământului, Bernays a afirmat că „Ingineria consimțământului este însăși esența procesului democratic”. Cu alte cuvinte, esența unei democrații este aceea că doar câțiva „oameni invizibili” manipulează turma nedumerită, făcându-i să creadă că dețin controlul asupra unui sistem transparent de guvernare, alegând unul dintre cei doi candidați preselectați care sunt deja cumpărați și plătiți de aceiaşi oameni invizibili.

După consecințele politice ale războiului din Vietnam și demisia lui Nixon, guvernul secret al lui Bernays a intrat într-o fază de exces, iar peisajul politic american s-a modificat pentru totdeauna. O componentă majoră a acestei „supravegheri democratice” a fost crearea aproape imediată, în 1973, a unui grup de reflecție cu sediul în SUA, numit „Comisia Trilaterală”, care s-a concentrat pe „criza democrației”, care dădea semne clare că merge acolo unde niciun om nu ar fi recomandat să meargă.

Primul lor raport major, publicat de Universitatea din New York în 1975, a fost intitulat „Criza democrației”, [3][4] avându-l ca autor principal pe Samuel Huntington, un profesor de la Harvard. În lucrare, Huntington a afirmat că „Anii 1960 au fost martorii unei ascensiuni a fervorii democratice în America”, cu o creștere alarmantă a cetățenilor care participă la marșuri, proteste și demonstrații, toate dovezi ale „reafirmării egalității ca obiectiv în plan social, economic și economic și în viața politică”, egalitatea fiind ceva ce nicio democrație nu își poate permite.

El a susținut: „Esența avântului democratic din anii 1960 a fost o provocare generală pentru sistemele existente de autoritate, publice și private. Într-o formă sau alta, s-a manifestat în familie, universități, afaceri, asociații publice și private, politică, birocrația guvernamentală și serviciile militare”.

Huntington, care fusese consultant de propagandă al guvernului SUA în timpul războiului său împotriva Vietnamului, a deplâns în continuare că oamenii de rând nu mai consideră elitele și bancherii ca fiind superiori și simțeau prea puțin obligația sau datoria de a se supune.

Huntington a concluzionat că SUA suferă de „un exces de democrație”, scriind că „funcționarea eficientă a unui sistem politic democratic necesită de obicei apatie și neimplicare”, afirmând că acest aspect este crucial, deoarece tocmai aceste calități ale publicului „au permis democrației să funcționeze eficient”.

El și-a încheiat raportul afirmând că „vulnerabilitatea democrației, în esență «criza democrației»”, provine dintr-o societate care devenea educată și participantă și că națiunea avea nevoie de „o existență mai echilibrată” cu ceea ce el a numit „limite dezirabile ale extinderii democrației politice”.

Cu alte cuvinte, adevărata criză a democrației a fost aceea că oamenii începeau să creadă în posibilitatea „guvernării poporului, pentru popor” și nu numai că se implicau efectiv, dar începeau să disprețuiască și să nu asculte de cei care conduceau țara exclusiv pentru propriul lor avantaj financiar și politic. Și, desigur, soluția a fost să construim o situație socială cu mai puțină educație și democrație și mai multă autoritate din partea guvernului secret.

Potrivit lui Huntington, democrația era în aparență, dar nu în substanță, o construcție prin care elitele „înțelepte” selectau candidați pentru care oamenii ar putea pretinde că votează, dar care ar fi controlați de stăpânii lor pe care să-i asculte. După ce au participat astfel la „democrație”, oamenii ar fi de așteptat să revină la starea lor normală de apatie și neimplicare.

Cu alte cuvinte, ignoranța necesară pentru menținerea unui sistem guvernamental multipartit risca să fie erodată de studenții care de fapt învățau elemente pe care guvernul secret al lui Bernays nu dorea să le învețe. Comisia a declarat că este preocupată în special de școlile și universitățile care nu își făceau treaba de „îndoctrinare corectă a tinerilor” și că „este nevoie să avem mai multă moderație în democrație”.

De acolo, calea de urmat era clară: tinerii din America vor fi acum „îndoctrinați corespunzător” atât de sistemul școlar public, cât și de universități, pentru a deveni „mai moderați”. Și mai ignoranți.

Înainte de Huntington și de activismul studențesc din anii 1960, am avut un alt expert renumit în propagandă, politică și fascism, în persoana unui alt evreu american, Harold Lasswell, care a fost descris cu admirație drept „un politolog american de frunte și teoretician în comunicare, specializat în analiza propagandei”. Lasswell a fost „clasat printre jumătatea de duzină de inovatori creativi în științele sociale în secolul al XX-lea”.

La fel ca Lippman și Bernays înaintea lui și Huntington și colab., după el, Lasswell era de părere că democrația nu s-ar putea susține fără o elită acreditată care modelează și controlează opinia publică prin propagandă. El a afirmat că, dacă elitelor le lipsește forța necesară pentru a forța ascultarea din partea maselor, atunci „managerii sociali” ar fi nevoie să apeleze la „o tehnică complet nouă de control, în mare parte prin propagandă”, din cauza „ignoranței și superstiției maselor”.

El a susținut că societatea nu ar fi indicat să cedeze „dogmatismelor democratice conform cărora bărbații sunt cei mai buni judecători ai propriilor interese”, pentru că nu au fost. Mai mult, „cei mai buni judecători sunt elitele, cărora trebuie, așadar, să li se asigure mijloacele de a-și impune voința, pentru binele comun”. Rockefeller și alte fundații și think-tank-uri au executat încet acest sfat timp de aproape 100 de ani.

Democrația a fost întotdeauna promovată în Occident ca fiind cea mai perfectă formă de guvernare, dar sub influența unei campanii de propagandă enormă, ea a devenit curând culmea evoluției umane iluminate și o religie în sine, cu siguranță în capetele americanilor, dar și în Occident în general. Deoarece un sistem electoral multipartit s-a aflat la baza controlului extern (străin și parazitar) al guvernului SUA, era imperativ să se injecteze această ficțiune direct în psihicul american.

Au făcut-o, în măsura în care „democrația”, cu miile ei de înțelesuri, este astăzi echivalentă cu un pasaj biblic ‒ un mesaj de la Dumnezeu care prin natura sa nu poate fi pus la îndoială. Bernays și oamenii lui au fost sursa convingerii profunde, persistente ‒ și evident false ‒ din fiecare inimă americană că democrația este o „valoare universală”. Unul dintre cele mai stupide și persistente mituri create de acești oameni a fost basmul conform căruia, pe măsură ce fiecare popor a evoluat spre perfecțiune și iluminare, ADN-ul lor ar suferi mutații și vor dezvolta o dorință dată de Dumnezeu, poate genetică, pentru un sistem politic multipartit.

Această convingere este cu totul un nonsens, fără nicio fărâmă de dovezi istorice sau de altă natură care să o susțină, un mit prostesc creat pentru a amăgi și mai mult turma năucită.

Într-un articol din NYT, Jason Stanley și Vesla Weaver au remarcat: „Filosoful Elizabeth Anderson a susținut că atunci când idealurile politice se îndepărtează foarte mult de realitate, idealurile în sine ne pot împiedica să vedem decalajul. Când povestea oficială diferă mult de realitatea practicii, povestea oficială devine un fel de mască care ne împiedică să o percepem.”[5]

Aceasta înseamnă că, dacă propaganda este nu numai neîncetată și omniprezentă, dar dacă principiile ei sunt prea îndepărtate de realitate, victimele acestei propagande își pierd capacitatea de a separa faptele de ficțiune și devin incapabile să recunoască discrepanța dintre credințele lor și lumea reală, crezând că lumea lor corespunde principiilor inspirate religios ale propagandei cu care au fost îndoctrinați, chiar și atunci când aceasta este evident că nu corespunde cu realitatea.

Teoria nu este evidentă intuitiv, dar este puternic susținută de fapte. Defectele inerente unui sistem electoral multipartid sunt atât de copleșitoare, atât de orbitor de evidente și atât de grave, dar atât de aparent perfect transparente.

Aș face un ultim comentariu aici: în Criza democrației, Huntington a admis deschis că „procesul democratic”, adică subordonații care își selectează liderii și/sau decid traiectoria generală a oricărei instituții, ar duce aproape inevitabil la eșec.

Huntington: „O universitate în care numirile de profesori sunt supuse aprobării de către studenți poate fi o universitate mai democratică, dar nu este probabil să fie o universitate mai bună. În mod similar, armatele în care comandamentele ofițerilor au fost supuse dreptului de veto al înțelepciunii colective a subordonaților au ajuns aproape invariabil la dezastru pe câmpul de luptă.

Ariile în care procedurile democratice sunt adecvate sunt, pe scurt, limitate.”

Dacă acest aspect nu este clar, omul spune că „democrația” eșuează oriunde s-a încercat implementarea ei, dar susține că este totuși „potrivită” pentru unele guverne naționale și alte guverne – ceea ce reprezintă unul dintre defectele schizofrenice ale acestei viziuni.

Autor: Larry Romanoff

Note:

[1] Bernays și propaganda https://www.bluemoonofshanghai.com/wp-content/uploads/2022/02/BERNAYS-AND-PROPAGANDA.pdf
[2] Bernays and Propaganda ‒ Democracy Control Series ‒ 7 articole
[3] https://www.trilateral.org/download/doc/crisis_of_democracy.pdf
[4] https://ia800305.us.archive.org/29/items/TheCrisisOfDemocracy-TrilateralCommission-1975/crisis_of_democracy_text.pdf
[5] American Dystopia ‒ the Propaganda Mask and the Utopia Syndrome https://www.bluemoonofshanghai.com/politics/1514/

Citiți și:
Care sunt variantele atunci când democrația moare
Un bioetician avertizează cu privire la „imperialismul sanitar” instaurat prin „urgențele de sănătate publică” – „Democrația moare în tehnocrație”

 

yogaesoteric
4 iunie 2024