Descoperirea secolului nostru: T = T

Motto: „Toate își au vremea lor și fiecare lucrare de sub ceruri își are ceasul ei.” (Eclesiastul 3:1)

Relaţia pe care omul o are cu timpul desfășoară o varietate copleșitoare de percepţii: de la fatalista constatare a cronicarului Miron Costin că omul e „sub cârma vremii” la exclamaţia impetuoasă a lui Goethe: „Clipă, rămâi!”; de la nostalgia anticilor romani: „fugit ireparabile tempus” la evaluările lui Marx privind „timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi”; de la tic-tac-ul asociat „ceasornicului” inimii la filozoficul basm Tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte. Ce au în comun toate acestea este regretul pentru prea puţinul răgaz, sentimentul că timpul nu are niciodată răbdare, că nu ne înţelege pe noi, fiinţele muritoare.

Oare cum s-ar putea îmbunătăţi relaţia noastră cu timpul? Dincolo de abordările metafizice, de năduful paseist sau de scrutarea orizontului incert, avem prezentul, „de-a pururi, ziua cea de azi” – cum spune Eminescu. Avem nevoie de o strategie pentru a ieși din clișeul genericei crize de timp a lumii în care trăim. Avem nevoie de câteva idei viabile pentru ne împrieteni cu intervalul cotidian al vieţii.

De la „timpul înseamnă bani”…

Epoca modernă a adus cu ea accelerarea ritmului vieţii prin avântul industrializării, dezvoltarea pieţei, a mecanismelor cererii și ofertei, acumularea capitalului, folosirea forţei de muncă drept marfă etc. „Time is money!” este celebra expresie a savantului și omului politic american Benjamin Franklin, care a marcat întreaga lume occidentală. Ea stă la baza percepţiei timpului ca resursă: timpul poate fi preschimbat și el într-o marfă, la fel ca forţa de muncă a omului, iar utilizarea lui cât mai eficace aduce profit.

Pe exploatarea asiduă a acestui capital de timp s-au clădit secole de civilizaţie vestică prosperă. Ea tinde acum să devină etalon pentru marile zone ale planetei.

Numai că, așa cum e o imposibilitate geografică occidentalizarea Orientului, la fel de imposibilă mental este impunerea bruscă, într-o cultură, a unui ritm de viaţă diferit de cel sedimentat în secole sau măcar în decenii. Asta pentru că percepţia asupra timpului nu ţine numai de civilizaţie, de standardele progresului și ale tehnologizării. Sunt alţi factori care concură mai mult la formarea ei: structura psihică, educaţia, tradiţia, comportamentul social al unei comunităţi. Astfel, de pildă, se explică parţial și șocul cultural al ţăranului venit la oraș și devenit strungar sau al germanului care constată într-o ţară africană cum ceasul îi este inutil.

Desigur, atitudinile se pot modifica în timp, ritmurile se pot accelera treptat, în numele eficienţei și al emancipării. Însă aceasta presupune mai întâi modificarea mentalităţii. Dacă mentalitatea lumii actuale fixează ca valori supreme progresul, atitudinea concurenţială și ridicarea nivelului de trai, atunci ea consideră oportun să evalueze timpul în bani și să-l exploateze ca pe o resursă.

…la o revoluţie: modificarea percepţiei personale

Societatea noastră pare să se afle acum în punctul în care, în marș forţat, cu lecţii dure uneori, își însușește mentalitatea: timp = bani. Problema este că, în timp ce, în mod evident, ţinta progresului merită efortul, într-o societate cu disfuncţii, care nu recompensează corect munca, prosperitatea nu depinde doar de investiţia de timp și efort a unui om. Cazurile tragice semnalate în presă, ale unor persoane ce au murit epuizate de muncă, ilustrează la extrem fatidica discrepanţă dintre hărnicie și beneficiile ei presupuse.

Alte cazuri, însă, ne-ar putea trezi la o realitate mai profundă, mai presus de valoarea prosperităţii. Regretatul Steve Jobs, creierul strălucit al companiei americane Apple, declara că scopul lui nu este să ajungă „cel mai bogat om din cimitir”. Cu alte cuvinte, chiar atunci când efortul și timpul consacrat lui aduc belșug și realizări, unii înţeleg că totuși timpul nu înseamnă bani.

Există o mare diferenţă între a prospera și a evolua și aceasta este revelaţia ce poate modifica, la un moment dat, percepţia noastră asupra timpului: un om poate să prospere fără să evolueze, sau invers, deși cazul ideal ar fi să reușească în ambele. Este necesar, însă, să fie făcută o alegere atunci când constaţi că valoarea prosperităţii, a creșterii nivelului de trai, acaparează timpul ce s-ar cuveni consacrat realizării de sine ca om, evoluţiei intelectuale și spirituale, fructificării aptitudinilor, șlefuirii caracterului și a personalităţii.

Captivi între acele de ceasornic

Marea descoperire a civilizaţiei postindustriale, care are șansa de a imprima un alt etalon, mai uman, noii civilizaţii în formare este aceasta: timpul nu este bani, ci timpul este TIMP! Într-adevăr, el e o resursă, dar nu o marfă de vânzare cu orice preţ. Ca resursă, el se aseamănă mai degrabă cu bogăţiile subsolului, care merită folosite cât mai judicios, în beneficiu personal, dar nu vândute, nici concesionate pe viaţă.

Downshifting – un fenomen social recent

Semnificaţia de dicţionar a termenului, deși inspirată din tehnică, trimite acum la un fenomen social tot mai răspândit în lumea occidentală, dar destul de rar la noi: încetinirea ritmului activităţii și simplificarea stilului de viaţă. Este o tentativă de a esenţializa demersurile și activităţile, de a selecta mai bine priorităţile, de a preţui mai mult timpul cotidian și avuţia spirituală în raport cu cea materială. Fenomenul apare ca o reacţie la spiritul consumerist și carierist, la goana după lux, faimă, standarde tot mai ridicate de viaţă și medii exclusiviste de manifestare și socializare. Este o întoarcere la bucuria de a trăi mai firesc, după valori autentice, nu de vitrină, după ritmuri naturale, nu hiperurbanizate.

Reacţia caracterizează aproximativ un sfert din populaţia activă a unor ţări precum Marea Britanie, SUA, Australia, dintre care 30% sunt antreprenori. Oamenii care hotărăsc să „încetinească motoarele” sunt cei care au avut revelaţia că timpul este TIMP.

Că, pentru a-l trăi efectiv și cu satisfacţie sufletească, este necesar să coboare din caruselul ameţitor care le-a fost prezentat atâţia ani drept o șansă unică, mult râvnită, la o cursă de formula unu. Ei cântăresc astăzi ce este mai avantajos pentru ei, ce le aduce mai multă mulţumire și aleg: nu o carieră bine remunerată și acaparatoare, ci mai mult timp petrecut cu copiii sau cu ființa iubită; nu vacanţe exotice care cer mari economii, ci apropierea de natură și un trai mai sănătos; nu haine costisitoare de firmă pentru întreţinerea imaginii de succes, ci unele mai accesibile, care să nu epateze prin lux; nu sacrificii de nesomn și ore suplimentare bine plătite, ci menajarea sănătăţii și petrecerea sărbătorilor și a weekend-urilor cu familia, cu prietenii; nu locuinţe plasate central în metropole, ci case în suburbii sau la ţară, în aer curat și într-o natură nepoluată; în esenţă, nu a trăi pentru a munci, ci a munci pentru a trăi.

Psihologul Eugen Dumbravă spune: „Downshifter-ul este eliberat de sub dictatura timpului și a trebuinţei de a avea și se îndreaptă către o formă relaxată și deschisă a cunoașterii de sine și de alţii”.

Încă din secolul al XIX-lea, marea literatură prezenta maleficiile vieţii moderne trăite sub imperiul banului. Bătrânul avar Ebenezer Scrooge, din Poveste de Crăciun a lui Charles Dickens, realiza târziu că o viaţă de muncă înrobitoare, de afaceri dezumanizante duce numai spre o bătrâneţe tristă, în bogăţie și în însingurare, chiar nefiind singur. Așadar, schimbul timpului în bani e jalnic și pustiitor – așa sună lecţia socială a prosperităţii în aspectul ei materialist, comercial, consumerist. Oare noi, cei rămași în urmă, cei ce ne străduim să surmontăm decalajul social și să ne adaptăm, să propășim, vom fi nevoiţi să trecem prin aceleași văi ale plângerii, pe urmele altora, sau vom învăţa din greșelile lor? Ne vom lăsa păcăliţi de zarafii timpului nostru, sau vom ști că în el se află „mărgăritarul de mare preţ”?

Matricea lui Eisenhower – o judicioasă împărţire a activităților

Generalul Dwight Eisenhower, fost președinte al SUA, obișnuia să clasifice și să abordeze treburile și îndatoririle după schiţa unui pătrat cu patru rubrici, care a fost botezat, după numele său, „matricea lui Eisenhower”. Prima rubrică include ceea ce e urgent și important de făcut, a doua – ceea ce e important, dar nu urgent, a treia – ce e urgent, dar nu important, iar ultima – ce nu e nici urgent, nici important. După includerea tuturor activităților într-una din cele patru rubrici, se poate deduce și cum poate fi eficientizată activitatea noastră cotidiană.

Supraaglomeraţi. De la cauze la soluţiile unei probleme cronicizate

Este evident că rubrica a patra ar putea fi ignorată și că ea poate cuprinde slăbiciuni, evaziuni și bruiaje ale activităţilor și acţiunilor productive. În privinţa rubricii a treia, indicat este să se delege altcuiva prerogativele, colaboratorilor sau subalternilor. Prima rubrică este cea asupra căreia este necesar să se concentreze interesul principal și efortul zilnic. Însă rubrica a doua este cea căreia îi pot fi aduse îmbunătăţiri prin transformarea mentalităţii privind timpul. Nefiind vorba de aspecte care să intre într-un orar zilnic, într-un program lunar sau anual, acestea pot ajunge să fie neglijate, amânate sau complet pierdute din vedere. Cum poate fi inclus în intervalul orar de la 17 la 22 să îţi faci noi prieteni, să recâștigi încrederea copilului tău sau să susţii moral un frate care trece printr-un necaz? Cum poţi planifica o vacanţă în care să te îndrăgostești și să-ţi întemeiezi o familie? În ce pauză de prânz poţi să aduci confort sufletesc părinţilor care te simt înstrăinat și neatent? În ce weekend să descoperi că ai talent de povestitor? În ce convorbire telefonică să-l asiguri de recunoștinţa ta pe cel care îţi este mentor? În care noapte de insomnie să te rogi mai sincer, mai profund? Pe care pat de spital să ai o întâlnire cu tine, cel uitat, cel neglijat, cel bun?

Îmblânzirea timpului

Toate acestea sunt importante, iar dacă încetează să mai fie, atunci procesul alienării e în plină desfășurare. Cum pot fi ele aduse în lumina conștiinţei și a sufletului? Acordându-le mai mult din timpul vieţii noastre, chiar dacă sunt într-o potenţialitate încă netradusă în fapt. Nelăsându-ne confiscaţi de stringenţe și de stridenţe. Neconfundând ceea ce e urgent, dar va fi uitat peste o lună, cu ceea ce e important, dar nu se va petrece într-o lună. Pregătindu-ne sufletul pentru ele și fiind deschiși la a le crea sau la a reacţiona la ele. Distingând pe care să le iniţiem, pe care să le întâmpinăm, pe care să le așteptăm. Menţinând un timp privilegiat de reflecţie asupra lor, de anticipare a lor, de invocare a lor. Preţuind și fiind recunoscători fiecărui moment pentru ceea ce ne oferă și nu amânând preţuirea sau recunoștinţa pentru vremuri viitoare mai măreţe. Păstrându-ne o percepţie de copil asupra timpului, proaspătă, ingenuă, aproape magică, plină de vitalitate și de încredere în drumul nostru, pas cu pas, printr-o lume care nu îi este capătul. Învăţând despre valoarea lor autentică nu din contextul îngust și din timpul profan, ci de la Cel care ni se oferă și în ipostaza de Învăţător; un Învăţător care ne educă cerând de la noi timp și oferindu-ne TIMP.

Acestea sunt aspectele care fac ca timpul să nu mai fie traductibil în bunuri materiale, dar îl fac TIMP care merită trăit. Cele câteva momente de graţie pe care omul le poate acumula într-o viaţă sunt cele care îi dau valoare și care îi hrănesc sufletul pentru tot restul vieții.

Asta pentru că timpul de graţie nu se măsoară precum cel fizic. El se dilată până în veșnicie, adică până la dimensiunea ce ar fi fost inconceptibilă pentru om, ca fiinţă muritoare, într-o lume finită, dacă Dumnezeu nu ar fi pus în el „chiar și gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11).

Viaţa oricărui om cuprinde în ea excepţionalul în măsura în care acel om este capabil, prin bogăţia interioară astfel acumulată, să îmbrace evenimentele cu excepţionalul din percepţia sa. Altfel, cele mai uimitoare miracole se pot desfășura neobservate în viaţa cuiva opac, nemulţumit, cârtitor și gol pe dinăuntru. Pentru a avea acces la timpul de graţie și de miracol, pentru a se conecta la „firul mare” – după o imagine a lui Tudor Arghezi –, omul este necesar să treacă dincolo de timpul profan. O singură astfel de „călătorie” îl va ajuta apoi, pentru tot restul vieții și pentru toată truda, să fie eficient, optimist și tonic, știind că timpul însuși nu mai este un tiran al oamenilor, nu este un zeu păgân ce-și înghite fiii, ci un supus îmblânzit de „Părintele veșniciilor”.

Citiți și:
Când a fost creat timpul? Ce a fost mai întâi, timpul sau Soarele, Luna, stelele (adică ceasul)? (I)
Spațiul-timp în… timp și în spațiu (I)

 

yogaesoteric
5 februarie 2022