Despre fiziologia minunii

Meditație pe marginea unei polemici recente, legate de natura (reală sau înșelătoare) a unei minuni: strălucirea icoanei unuia dintre sfinții canonizați, cu ocazia ceremoniei de marți, 4 februarie 2025, din curtea Patriarhiei

Primii care au observat fenomenul optic surprins de camera foto au spus că este o minune, vestea s-a rostogolit viralizant, preluată de entuziasmul colectiv. Ulterior, alții au descoperit că primii încurcaseră sfântul de pe icoană (nu era Arsenie Boca, ci Visarion de la Lainici) și au susținut că fenomenul optic este fenomen optic și nimic mai mult. Ceea ce susțin până azi. Categoria a doua îi acuză pe primii de obscurantism, credință rudimentară și necunoaștere a legilor reflexiei, jignindu-i și tratându-i cam de sus, susținând că primii ar fi pradă manipulării și că ce se vor face ei, bigoții, când vor începe hologramele magnifice pe cer cu Buddha-Krishna și toate cele……. Categoria I și-a înghițit gălușca, care era și cu umplutură (că na, mai încurcaseră și sfântul din icoană!) și tace rușinată. Categoria „intelectualilor” jubilează. Damian Stănoiu – și mai tare…….!

Dar eu zic așa:
Nu toate minunile lui Dumnezeu sunt făcute prin sfidarea legilor fizicii, biologiei, chimiei, astronomiei etc. Am citit cu atenție despre mai multe asemenea subiecte. O să dau câteva exemple din memorie.

Cândva am vizionat un documentar științific care furniza o ipoteză plauzibilă a explicației minunii despărțirii apelor Mării Roșii de către Moise, ipoteză bazată pe mecanica fluidelor în condiții atipice: un vânt foarte puternic, direcționat de sus, ca un jet de mare presiune – se pare că aici era minunea (sau acțiunea directă a) lui Dumnezeu, care despărțise apele. Savanții modelaseră fenomenul aero-hidrodinamic în laborator: le ieșise! Așadar, ceva de tipul: Moise lovește cu bastonul în mare și Dumnezeu suflă un curent energic de aer de sus, despărțind apele. Conlucrare teandrică. Teologic – este corect! Minunea este conlucrare. Chiar și când omul participă la ea doar prin smerenie activă sau prin rugăciune. Aici, Moise participase prin credință și ascultare. Iar Dumnezeu împlinea. Dumnezeu lucrează ușor când este credință și ascultare.

Alt caz despre care am citit explicații plauzibile și coerente: oprirea soarelui pe cer la rugăciunea Sfântului Iisus Sirah – evident, nu era vorba de oprirea mișcării de rotație a pământului în jurul axei, care ar fi condus la perturbări gravitaționale, urmate de catastrofe de tot felul pe toată planeta, ci de un fenomen optic. Realizat de Dumnezeu ca urmare a rugăciunii cu inimă zdrobită a lui Iisus Sirah și a ascultării evreilor față de Iahve, care le-a indicat un anumit tip de rugăciune (cu înălțarea mâinilor). Credința, ascultarea și asceza lor a adus și bunăvoința dumnezeiască, manifestată prin minunea unei mari biruințe militare în condiții de dezavantaj numeric evident.

Dacă ne apropiem mai mult de minunile vindecărilor miraculoase, măcar a celor din zilele noastre, atestate de medici și pacienți, uneori cu lux de amănunte medicale, vedem adesea că ele se produc de preferință treptat, fără șocuri și, în aparență, firesc: minunea nu exclude firescul! Dumnezeu, de obicei, nu Își sfidează legile (de ce ar face-o?!), ci le optimizează în folosul omului. Sunt multe culegeri de asemenea minuni contemporane, ale Sf. Gherontie de la Tismana, de pildă, și multe altele. Și vedem că, cel mai adesea, Dumnezeu lucrează așa. Fără „fachirisme” și gesturi spectaculoase, fără „Deus ex machina”. Optimizează stazele organismului bolnav, până când acesta intră în autovindecare. Desigur că și aici e o minune, dar nu una „sfidătoare” și spectaculoasă, ci una osmotică, petrecută în intimitate. Așa lucrează iubirea. Căci Dumnezeu nu iubește fachirismul, minunile circărești, ci discreția, taina, noblețea. Și, eventual, anonimatul.

Alt exemplu clasic: curcubeul – fenomen natural de refracție, explicabil prin legile opticii clasice, totuși, când îl trimite Dumnezeu într-un loc sau altul, îl receptăm ca pe un semn ceresc, legământul lui Dumnezeu cu oamenii, și avem fundament biblic în asta. La fel și halourile solare, ca cele de pe Tabor și din Ceahlău, produse cu predilecție la anumite sfinte sărbători. E o habotnicie să le constați ori să le iei ca un semn ceresc? Duce asta la necredință, la erezie, la exaltare?! Nu am observat! Dimpotrivă! Ori e de preferat să întorci spatele minunii, pretinzând, filosofic, că cea mai mare minune este „cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine”? O fi pentru unii, dar nu pentru ortodocși! Protestanții preferă varianta kantiană. Dar ortodocșii preferă osmoza – minunea vie, lucrătoare organic, și nu neapărat chestionată, cât timp aceasta nu le tulbură buna relaționare cu Dumnezeu.

În timpul aresturilor pandemice, în rarele procesiuni cu icoane la vedere, uneori o cameră surprindea lucirea puternică a icoanei. Părăsiți și închiși în case, amenințați de viruși și arafați, ne bucuram cu toții că măcar Dumnezeu nu ne-a părăsit: și asta era minunea de care aveam nevoie ca de apă atunci! Și inima ne șoptea că nu suntem în autoînșelare și nimeni nu-și bătea capul cu dileme de reflexie și refracție! Tot atunci, exaltarea luminoasă orbitoare a crucii câte unei biserici unde se ținuse, în taină, sfânta liturghie, ne bucura enorm, ca un semn de biruință asupra terorii fauciene, și ne dezgheța spiritul. Mai cârcoteau atunci fariseii ca acum? Mai analizau la microscop capacitatea de reflexie a foiței de aur a crucilor și icoanelor? Nu, că tuturor le tremurau oasele: lumea era paralizată de frică, nu îi dădea nimănui mâna să facă exerciții intelectualiste. Exaltarea aurorală ne dădea tuturor speranțe, mesajul minunii era ortodox, ceea ce ne întărea duhul, și asta conta enorm. Și nu era autosugestie! Iar de unde anume venea fenomenul din punct de vedere optic, adică unde anume se intersecta raza voinței dumnezeiești cu raza solară reflectată în folia aurită, pătrunsă în obiectiv, mai puțin conta. Evident că erau raze de soare, dar iată că acestea impresionaseră maximal „pelicula” foto, ca apoi să impresioneze retinele noastre și noi să ne înseninăm inimile! Unde se intersectează aici raza bunăvoinței dumnezeiești cu raza fizică solară mai puțin contează, dar intersecția aceasta există și ea definește minunea!

Dar acum suntem relaxați, lockdownurile se pare că nu ne amenință și fariseii își permit să relativizeze minunea, că nu-i mai împunge frica în coaste! N-ar fi nimic rău aici, de-ar gândi cu frică de Dumnezeu și cu evlavie, iar nu cu dispreț. Atunci, frica pandemică ne smerea pe toți și nu ne permitea să teoretizăm speculativ în jurul minunii. Acum ne permitem! Dar cum?! Dacă judecata mea mă îndeamnă la dispreț față de semeni, ea nu este bună, căci am pierdut harul, și nu mai raționez în lumină, iar discernământul se duce! Dar exact în felul acesta, cu dispreț față de semenii lor, au raționat „teoreticienii minunii” de azi!

Rar apelează Dumnezeu la „minuni hard” – teleportări, fenomene antigravitaționale, transsubstanțieri (pe care le avem la fiecare liturghie) și altele ca acestea: Dumnezeu nu iubește codurile tari. A apelat la ele la Facerea Lumii, ca să zic așa, și apelează la ele doar acolo unde nu se poate altfel. Cea mai mare minune, sau cea mai tandră, este să ne modifice nouă „dioptriile”. Adică să ne facă să Îl vedem. Și să Îi recunoaștem astfel manifestarea, inclusiv prin minuni. Taina inimii este necesar să rezoneze cu taina minunii. Să le simțim duhovnicește la fel, în duhul învățăturii ascetice creștine. Atunci știm că nu suntem în înșelare.

Așa și aici, pe 4 februarie 2025, în curtea Patriarhiei: unii văd exaltarea luminoasă a icoanei sfântului nou-proslăvit și se bucură cu smerenie, sporindu-și credința (că e Sf. Arsenie Boca ori Visarion de la Lainici mai puțin contează, zic eu, că sfinții se bucură împreună, iar Dumnezeu îi îmbrățișează pe toți). Dar alții, experții în fizică de clasa a VII-a, fac pe fariseii circumspecți și îi acuză pe primii de naivitate și bigotism, închipuindu-se atât de evoluați spiritual, încât minunea – care e jertfă Dumnezeiască, atenție! – nu le mai e necesară, disprețuind astfel nu doar pe semenii lor cu o credință mai spontană, ci și iubirea lui Dumnezeu, pogorâtă în taina minunii.

Unde este trufia intelectuală? Unde este lipsa de aplecare cu dragoste, sensibilitate duhovnicească și grijă față de lucrarea lui Dumnezeu? Intelectualismul ăsta ne omoară ochiul lăuntric al inimii și ne împietrește inima, ca să nu mai vedem minunea, sugerându-ne să ne considerăm superiori, prin intelect și spirit, minunii! Asta e curată nebunie! Ăsta e pericolul de acum, mult mai acut ca spontaneitatea și simplitatea în credință a unora. Pe cei simpli îi va apăra Dumnezeu, căci Dumnezeu îi iubește pe cei cu inima curată și cu copilăria în suflet! Căci și lui Dumnezeu îi place spontaneitatea, iar nu cugetarea sofisticată! Așadar, cu dragoste să primim iubirea cerească și cu grijă să cugetăm!

Autoare: Elena Dulgheru

Citiți și:
Minuni care se petrec în fiecare clipă
Minune – Miracol

yogaesoteric
26 februarie 2025