Despre îngustimi şi Creştinism. Sectarismul

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

E bine să punem la punct acel „spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine (înguşti la minte).

Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât acolo unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie; se găsesc spirite sectare rozând chiar la temeliile ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile înguste, unilateralităţile de orice fel sunt spirite anarhice, sortite până la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este „Adevărul” cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.

Orişice spirit îngust, sectar, aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi în amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pasul cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea cu încăpăţânare pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea vreun merit decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după o oarecare vreme se sectarizează (dau în nebunia sectarilor), se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vină cel cuminte (şi cu minte).

Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţiali, din anii 1556-1598. În această perioadă, pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor, regina Angliei, dispunea acum şi de posesiunile acesteia.

Această întindere imensă îl făcea pe Filip să se creadă aşa de tare, încât afirma umflat de mândrie că în împărăţia sa Soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare, încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!” Într-adevăr el se purta cu atâta cruzime împotriva reformaţilor încât aceştia îl denumiră „Demonul de la miazăzi”. În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă din îngăduinţa lui Carol Quintul primiseră calvinismul. Măsurile regelui (Filip) îi siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca, cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, îl însărcinează pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18000 de oameni au fost arşi de vii, la 30000 de oameni li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame şi 100000 de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara.

Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca : „Toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul de prunci: „păduchi sub piele”, iar după dânsul, Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

Iată un argument destul de bun împotriva suficienţei de sine, a bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.

Întrebăm Apusul: „Oare aşa ne-a învăţat Hristos?” Unde este iubirea de oameni a lui Iisus? Şi, unde este răbdarea pe care trebuie să o avem până la jertfa de sine, pentru fraţii noştri mai slabi?…
Iată, unde l-a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aici reiese că acela căzut în aceste extreme ale sectarismului, nu-şi dă seama de această orbire şi ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge în îngustimea sa lucrurile până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din Creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

Nu trebuie să fim spirite înguste, că nici-o virtute nu-i în habotnicie sau zelotismul mărginit. Întotdeauna spiritul îngust, refractar oricărei înţelegeri superioare a lucrurilor (pe care o căştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus), a dus la anarhie. Iar anarhia niciodată nu clădeşte, ci numai dărâmă. Neascultarea a fost întotdeauna începutul căderii. Călugării habotnici, înguşti la pricepere, fixându-se de calendarul vechi, au dat stilismul (stiliştii sustin că singurul calendar bun, este cel vechi, Iulian, deoarece el ar fi fost aprobat de către sfinţii părinţi la Niceea (Sinodul 1 ecumenic) şi că de aceştia trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor) (nn).

Cităm acest model de spirit sectar, care are aceeaşi caracteristică, a fixării minţii pe valori mărunte, neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş, la valoarea majoră a unui principiu fundamental, e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză şi sfatul cel mai luminat, nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

De obicei aşa se întâmplă, că toţi cei nepuşi la punct ei înşişi, văd paiul din ochiul altora, dar nu văd prăjina din ochiul lor. Atenţiune deci, trebuie să ne cunoaştem mai întâi pe noi înşine, dacă vrem să cunoaştem obiectiv şi cu adevărat pe alţii. Când ochiul nostru va fi curat, vom vedea pe toţi cu ochiul cu care vede Dumnezeu, şi atunci toată răutatea şi nedesăvârşirea celorlalţi vor dispărea din calea noastră, fiindcă stăm smeriţi şi neînsemnaţi cu chipul, la o înălţime morală şi libertate spirituală vecină cu a lui Iisus, când Se ruga pentru ucigaşii Săi: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca , 23, 34). Cu alte cuvinte, trebuie ca fiecare dintre noi să ne vedem de ochelarii proprii, şi să-i ştergem de praful păcatelor altora, că nu acelea ne vor mântui, ci atunci să nădăjduim mântuirea când ochii noştri nu mai văd paiul nimănui, ca pe toţi să-i învăluim cu iubirea care iartă totul şi înţelege totul. Că zice Sfântul Apostol Pavel: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimenea nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Pacea cu toată lumea, chiar cu cei agresivi, fireşte, este un dar şi o proba a Creştinismului la care am ajuns, dacă am ajuns, iar de cumva n-am ajuns este semn că nu s-au tămăduit rănile noastre cele din păcate.

Neştiinţa, îngustimea, mentalitatea sectară, sunt o rană a minţii noastre, pe care trebuie să o tămăduim. Trebuie să încercăm, că se poate. Cei care au probat, au reuşit şi cu mult folos s-au ales. Aşa a făcut Iisus şi toţi Sfinţii Lui, şi aşa ne-a învăţat El ca să ne ferim de aceste îngustimi, ca pe unii ce ne socotim „ai Lui prieteni, dacă facem ce ne porunceşte El” (Ioan 15, 14), şi: „frate, soră şi mumă” (Matei 12, 50) ne numeşte Domnul.

yogaesoteric
noiembrie 2007